DACĂ ŢINEŢI MORŢIŞ SĂ VOTAŢI DISEARĂ...

...Sau vă plictisiţi de moarte, sau nu ştiţi cum să scăpaţi de un euro şi ceva fără TVA... Dacă gagica se îmbracă şi ea cât de cât omeneşte, dacă demonstrează până la urmă că e în stare să cânte şi live, şi dacă pun şi ei de-un show doar aproape penibil (adică nu cu totul şi cu totul...), am avea o mică şansă de a evita ultimul loc la Moscova, bazându-ne pe obişnuitele prestaţii din ultimii ani ale francezilor, nemţilor şi – să le fie ruşine! – englezilor...

TARE CA TINICHEAUA

De teamă ca nu cumva Comisia Europeană să ajungă la concluzia de bun-simţ că deficitul ieşit din grafic cu care a încheiat anul trecut Guvernul Tăriceanu este cauzat doar de criza economică internaţională, şi în consecinţă România să scape nesancţionată, noul ministru de Finanţe, Gheorghe Pogea, s-a grăbit să-şi dea cu părerea sa de competent inginer metalurg, garantând că doar liberalii sunt de vină, aşa încât funcţionarii de pe la Bruxelles nici n-ar mai trebui să-şi bată capul cu cine ştie ce anchete complicate; să ne pedepsească odată şi gata!

Argumentul de... tinichea al domnului Pogea? Chipurile vechiul executiv pur şi simplu n-a fost în stare să aprecieze corect veniturile bugetare care, începând din luna octombrie, s-au dovedit a fi mult mai mici decât se prognozase. Da, aşa e, iar fenomenul are chiar şi un nume: CRIZA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ!!!

DISPERATE TURTURELE

În urma unor reflecţii personale profunde şi istovitoare, ziaristul Turturică a ajuns la concluzia că toată această gravă criză economică – în care şi dacă încă n-a intrat adânc, România o va face cu siguranţă cât de curând sub înţeleapta cârmuire a guvernului Boc şi spre satisfacţia analiştilor care ar fi absolut decepţionaţi dacă într-un final fericit ne-ar ocoli, infirmând miraculos teoria profeţiilor autoîmplinite, după ce ne-au tot urlat disperaţi despre ea la “breaking news”-urile ce se succed, încălecându-se, din zece-n zece minute – are la originile ei... lipsa de reforme, de la începutul anilor ’90!

Oricât de nemulţumit aş fi eu însumi de felul cum a decurs istoria noastră postdecembristă, privind lucrurile din acestă inedită perspectivă nu pot decât să mă bucur că nu ne-am mişcat mai repede şi mai eficient, pentru că am fi riscat – Doamne apără şi păzeşte! – să ajungem din urmă, într-un timp record, ţări dezvoltate precum SUA, Japonia, Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, care acum, iată, dintr-un motiv sau altul, par să fie mult mai afectate de criză.

DAI UN BAN, DAR STAI DEGEABA

Pot, oarecum, să înţeleg de ce dacă pe la alţii partea cât de cât bună a crizei economice este că, datorită scăderii cererii de cam orice, scad, firesc, şi preţurile, la noi partea ei şi mai proastă este că, din cauza devalorizării leului, fenomenul e, aproape la fel de firesc, taman invers. Ce nu mai pot să înţeleg chiar deloc este ce legătură au, pe de-o parte, sula cu subprefectura şi, pe de alta, biletele de film de la Hollywood Multiplex cu raportul euro/leu, de s-au scumpit, hodoronc-tronc, cu doi lei jumate (adică vreo 14%), în condiţiile în care, naiv cum sunt, speram că vor apărea mai degrabă discounturi care să compenseze introducerea taxei de parcare la Mall. Asta ca să nu mai spun că sâmbătă, în preţul acesta mărit a intrat şi o scurtă întrerupere a proiecţiei...

GREUL CAP AL STATULUI

După ce i-a înfierat cu sclipiri de vasilisc în ochi pe toţi cei care s-au pronunţat împotriva ordonanţei de guvern privitoare la cumulul salariului cu pensia, acuzându-i că din cauza intereselor personale şi oculte vor să răpună singurul act normativ “fără excepţii” (adică dat pe sistemul folosit odinioară în armata română cu cai de lemn: dacă greşeşte un biban, tot batalionul face sectoare), Traian Băsescu şi-a consultat mintea cea de pe urmă a vreunui consilier mai isteţ rămas inexplicabil la Cotroceni şi a ajuns la concluzia că într-adevăr ordonanţa este la fel de inoportună, pripită şi în general aberantă pe cât constatase toată lumea înaintea lui.

MORT DE-A BINELEA

Iată un titlu, cu adevărat nefericit, al agenţiei Mediafax: “Bărbatul mort la SJU Slatina a făcut infarct”.

Bietul om, după ce că era mort, a mai făcut şi infarct. Odihnească-se în pace! De două ori.

UN OM FERICIT

Discutam zilele trecute cu un cunoscut şi, dintr-una-ntr-alta, ajungând la politică şi constatând el că încă îmi mai pasă fie şi cât negru sub unghie şi mă mai uit, chiar dacă mai rar – de când apariţia pesedisto-pedeliştilor din postura de guvernanţi radioşi mă umple de prea mult dezgust – la dezbaterile televizate, îşi exprimă aşa, ca un fel de compătimire condescendentă faţă de mine, deplângând faptul că sunt atât de naiv şi, pe undeva, chiar idealist, încât îmi mai închipui că e vreo diferenţă între oamenii noştri politici, că există dacă nu unii buni şi alţii răi, măcar unii răi şi alţii şi mai răi, când de fapt el s-a convins chiar şi fără să trebuiască să-i urmărească, bazându-se pe un minim (cu bătaie spre zero) de informaţii, filtrate însă intens prin propria-i judecată cizelată la şcoli înalte – şi deci neluate aşa, de-a gata, pe nemestecate, cum pasămite aş face eu, dându-mi în plus şi cu părerea, aiurea-n tramvai, de pe margine, ca dovadă peremptorie că nici n-am altceva mai bun de făcut în viaţa asta – că sunt toţi o apă şi-un pământ, uniţi de aceeaşi viclenie “de-aia groasă şi unsuroasă” şi eventual departajaţi artificial, strict la nivel de imagine, în funcţie de profesionalismul consilierilor.

Sincer, îl invidiez, nu doar pentru că a ajuns la o concluzie limpede şi de neclintit fără a trebui nici măcar să-şi piardă vremea ascultându-i ce au de spus, ci şi, mai ales, deoarece, după cum mi-a mărturisit, a avut şansa ca la mai toate alegerile, inclusiv cele de anul trecut, la care, desigur, ca de obicei, a votat şi el(!), lucrurile să iasă exact aşa cum şi-a dorit!

BANI CONTRA HUZUR

Zilele astea a revenit în actualitate sloganul “bani contra performanţă”, care poate aşa, ca principiu, nici măcar n-ar fi atât de absurd pe cât o arată realitatea crudă de la noi, unde în Justiţie, de pildă, bani grămadă pe salarii se dau deja de ani şi ani, iar “performanţa” e în cel mai fericit caz la fel. Urmează reformele în Sănătate şi Învăţământ!

Şi, fiindcă tot veni vorba: nu ştiu cum se face (dar am o bănuială) că în România lumea se vaită, simultan dar în dezbateri diferite, pe de-o parte că în sectorul public sunt salarii ca vai de lumea bieţilor profesori neuniversitari şi, pe de alta, că aşa mizere cum sunt le depăşesc totuşi binişor pe cele din sectorul privat, de unde concluzia de bun-simţ că sindicaliştii aştia bine organizaţi ar cam trebui să facă ciocu’ mic dacă nu vor să ajungă naibii să lucreze în regim de exploatare la patroni, moguli şi alţi oligarhi, pe şi mai nimica toată.

UN OCHI DE STICLĂ ŞI-O URECHE BLEAGĂ

Minunăţia asta de Lege “Big Brother”, a reţinerii datelor electronice, pentru care acum zece ani am fi primit, pe bună dreptate, sancţiuni drastice din partea celor care acum ne obligă s-o adoptăm, va avea exact eficienţa pe care o are un sectorist mic şi îndesat, dotat cu un baston de cauciuc şi-un chitanţier, într-un cartier unde acţionează bande mafiote înarmate cu mitraliere: bagă spaima în toţi copiii şi impune respect tuturor cetăţenilor onorabili cărora oricum nici nu le-ar fi trecut vreodată prin cap să facă vreo prostie.

EI AU DAT, DAR NICI NOI N-AM REFUZAT

Un gazetar cam trecut de vârsta până la care se poate spune că omul cu cât îmbătrâneşte cu atât devine mai înţelept, şi de la care e taman invers, se arăta revoltat că un politician se referă la deficitul bugetar spunând “am cheltuit mai mult decât aveam...”, deoarece după mintea lui nu “noi”, oamenii de rând şi actuala putere, am făcut chestia asta, ci “ei”, vechii guvernanţi şi notorii tâlhari liberali.

Că unii n-au înţeles (şi mai pot învăţa), iar alţii se prefac a nu înţelege (şi nu mai au leac) faptul că problema deficitului înregistrat în ultima parte a anului trecut ţine mai puţin de cheltuielile excesive şi mai mult de prăbuşirea încasărilor – fiind ca şi cum Gheorghe îşi cumpără o maşină urmând s-o achite cu banii pe care îi are de primit de la Ion, numai că Ion nu-şi plăteşte datoria fiindcă între timp a fost dat afară de la serviciu, aşa că Gheorghe o îmbulinează şi el – e o chestiune. A doua ar fi însă că liberalii au fost în egală măsură dojeniţi deoarece au mărit (nejustificat) pensiile şi salariile, ca pomană electorală. Parţial pot fi şi de acord cu aceste acuzaţii, dar ce înseamnă asta? Păi fix că “noi”, aştia cu salarii şi pensii, cum ar veni, am primit de fapt mai mult decât ni s-ar fi cuvenit, nu? Că n-am auzit să se fi făcut vreun miting de protest al sindicatelor sau al organizaţiilor de pensionari împotriva acestor creşteri...

ŞI SOARELE RĂSARE PENTRU CĂ A CÂNTAT COCOŞUL

Se pune întrebarea, aproape filosofică: dacă, să zicem, un arhitect prevesteşte neîncetat prăbuşirea unui imobil, susţinând că este prost conceput, prost construit şi aşezat pe un teren mlăştinos, iar într-o – vorba vine – bună zi peste imobilul cu pricina cade o bombă şi îl face praf... se cheamă că arhitectul a avut dreptate?! Şi, tot aşa, dacă un analist economic, de pildă Ilie Şerbănescu sau Liviu Voinea, anunţă de câţiva ani că economia României va intra inevitabil şi foarte curând(?) în criză din cauza cotei unice de impozitare, a consumului excesiv, a creditării prea laxe, a “supraîncălzirii” etc., iar într-un târziu peste noi vine într-adevăr o criză, dar mondială, pornită de hăt, peste ocean, cu ale cărei origini n-avem nimic de-a face şi din care până acum nu pare să scape nimeni, este el îndreptăţit să se considere genial şi să se laude că a anticipat ca nimeni altul dezastrul?!

BLOGĂRU’ LU’ PEŞTE

N-am prins de la început gâlceava înţeleptului REALIZATOR TV Mircea Badea cu lumea blogărilor doar cu blog PE NET, pe tema “cine are traficul mai mare”, şi în consecinţă nici şpilul ei complet, aşa încât am ocazia să bat şi eu puţin câmpii. Cert este că atunci când, absolut întâmplător, l-am auzit – deşi ţin neapărat să precizez că nu-i mai urmăresc emisiunile mai mult datorită reorganizării listei mele de priorităţi decât din cauză că în ultima vreme mi s-a părut tot mai plicticos şi redundant – mi-am amintit de un fel de amic din copilărie, cu vreo 6-7 ani, de-ăia esenţiali la vârsta aceea, mai mare decât ceilalţi din ceata mea, şi pare-se uşor retardat, cu care jucam adesea fotbal, “la mălai”, “respinsea”, “zeiţa”, “barele” sau tenis cu piciorul. Uluitor este că nici măcar nu ne bătea de fiecare dată! Atunci când o făcea însă, restul zilei şi-l petrecea lăudându-se peste tot în gura mare şi luându-ne la mişto cu apelative gen “luzărule” sau “băi fotbalistu’ lu’ Peşte”.

Habar n-am de unde şi până unde mi-a venit asociaţia asta de idei... A... ba da, am.

SCHIMBAREA LA NASTURI

Pe lângă faptul că, în general, ţara arde-n criză şi Baba se piaptănă cu proiectul unei noi Constituţii, în timp ce adevăratul pericol este să ne pomenim pe cap cu o republică semiprezidenţialo-semidictatorială (că tre’ să dea cumva un întreg), o altă doamnă analist mai mult vârstnică decât atrăgătoare fără să pară conştientă de situaţie sublinia cu mare însufleţire că una din principalele modificări propuse este modul în care se vor alege judecătorii Curţii Constituţionale! Cealaltă o fi că li se schimbă costumaţia...

O LECŢIE DE UITAT

Staţia de metrou Piaţa Victoriei. Tatăl către fiul său preşcolar, care din fericire oricum nu părea să manifeste niciun fel de interes, viu sau mort, faţă de explicaţiile părinteşti: “uite tati, deasupra noastră stă Băsescu, la Parlament”.

Încă mai socotesc greşelile din această singură propoziţie scurtă...

ARTISTUL CU CHIPIU

Dacă imediat după formarea coaliţiei pesediştii şi pedeliştii se întâlneau întruna prin cârciumile patriei, ca o mare şi fericită familie Addams bine sudată, pentru a pune ţara la cale, a fost suficient să nu se mai vadă în plen vreo trei zile ca tovarăşul ministru de Interne Gabriel Oprea – care în adâncul sufletului său de militar disciplinat ascunde pesemne un artist rebel – să ia de capul său de la Cotroceni câteva decizii mărunte, nesesizate la timp nici măcar de ceilalţi colegi miniştri social-democraţi, aproape la fel de ataşaţi de propriul partid ca de oricare altul cu şanse mai mari de a rămâne oricum la guvernare.

Acum, nu ştiu de ce, dar imediat după pe cât de surprinzătoarea pe atât de fireasca decizie a PSD-ului de a-i retrage sprijinul politic neastâmpăratului, mi-am amintit de vremurile când liberalii veneau cu vreo propunere normală, cum ar fi, de pildă, numirea Noricăi Nicolai în funcţia de ministru al Justiţiei, aprobată inclusiv de adversari, ca apoi, când nimeni nu se mai aştepta la vreo surpriză, să apară Traian Băsescu invocând argumente perfect legale şi întemeiate (în imaginaţia sa şi, brusc, şi a fanilor lui) pentru a o refuza şi a isca ditamai tărăboiul...

FRAŢII NOŞTRI

În 90 de minute de fotbal superb şi desfăşurat într-o atmosferă de fair-play desăvârşit, în derby-ul campionatului englez, Manchester United-Chelsea (scor 3-0), singurul incident nesportiv s-a petrecut între doi jucători... portughezi, Cristiano Ronaldo şi Ricardo Carvalho, care la o fază oarecare au început să se îmbrâncească! Chestie de gintă...

CULMEA GHINIOANELOR

Zilele trecute, de dimineaţa până seara, la fiecare ediţie a ştirilor sportive de la Realitatea TV, am auzit următoarea introducere: “Ghinioanele se ţin scai de reprezentanţii României la raliul Dakar”. Cum întâmplarea face că niciodată n-am reuşit să aud şi continuarea, nu m-am dumirit dacă era vorba mereu despre acelaşi set de ghinioane sau dacă într-adevăr soarta a fost atât de cruntă cu bieţii noştri românaşi, încât din oră în oră apărea câte unul nou!

CEL MAI MARE SALARIU

Pentru că tot mai mulţi oameni par să fie convinşi de justeţea principiului conform căruia niciun salariu din sectorul public n-ar trebui să-l depăşească pe al celui mai competent, responsabil şi solicitat psihosomatic om din stat, care este, desigur, Preşedintele, trebuie făcută totuşi menţiunea că – pornindu-se probabil de la un alt principiu, şi anume că de fapt niciun muritor de rând nu poate cumula toate competenţele, responsabilităţile şi capacităţile de efort solicitate de o asemenea funcţie – Preşedintele e de fapt o instituţie întreagă, dotată cu departamente, compartimente, cancelarie şi numeroşi consilieri, astfel încât salariul său ar trebui socotit a fi suma tuturor cheltuielilor cu Administraţia prezidenţială. Lucru care ar schimba întrucâtva perspectiva.

ŞI CALUL CE ZICEA?

Ascultându-l pe Victor Ponta, care se scuza lamentabil că noul guvern nu are cum să fie la curent cu toate legile năstruşnice din această ţară, cum ar fi, de pildă, “Legea calului”(?!), deoarece abia s-a instalat de nici o lună, ai crede că domnia sa a lipsit din ţară în ultimii ani, sau, cel puţin, s-a ocupat cu ştersul parbrizelor prin intersecţii ori de număratul oilor din turmă într-un vârf de munte, nicidecum n-a fost... parlamentar, adică unul din oamenii aceia relativ puţini şi totuşi parcă mult prea mulţi care n-au altă treabă toată ziua decât să citească şi să facă legi!

...DAR CONVINGĂTORI!

Există cel puţin o chestiune în privinţa căreia liberalii s-au dovedit a fi extrem de convingători: veniturile şefilor de agenţii, regii şi companii cu capital majoritar de stat. După ce înaintea şi în timpul campaniei electorale au fost atacaţi de întreaga presă din cauza valorilor la care ajunseseră acestea (chipurile) sub guvernarea lor, argumentele aduse de ei pentru a se justifica sunt folosite acum de exact aceiaşi jurnalişti, analişti politici sau economici şi domn Soviani pentru a critica vehement decizia noului guvern pedisto-pesedist... de a le plafona!

ECONOMIE CU ORICE PREŢ

După două întâlniri formale şi de trei-patru ori mai multe informale, singura “măsură anticriză” a guvernului Boc a fost anularea măsurilor anticriză ale fostului cabinet Tăriceanu, printre care şi aceea de a se acorda o primă de 1000 de euro firmelor care angajau persoane intrate în şomaj de cel puţin trei luni.

Presupun că în mintea proaspătului premier economiile realizate astfel la Buget au fost substanţiale, fiindcă – nu-i aşa? – un calcul mai mult simplist decât simplu arată că dacă ideea liberalilor ar fi funcţionat şi – Doamne fereşte! – s-ar fi creat, de pildă, 50.000 de noi locuri de muncă, cheltuielile s-ar fi ridicat la 50 de milioane de euro! Ce mai contează că, pe cealaltă parte, statul ar fi încasat taxe pe salarii, contribuţii, TVA de la produsele pe care oamenii respectivi şi-ar fi permis să le cumpere contribuind şi la profiturile (impozabile şi ele!) fabricanţilor sau ale comercianţilor, şi... n-ar mai fi plătit 50.000 de ajutoare de şomaj?