ARITMETICĂ ŞI NOSTALGII

Pe undeva, istoria chiar că se repetă. În urmă cu muuuuulţi ani (unde fiecare “u” reprezintă cam un cincinal), pe vremea când eram eu tânăr, pletos şi neînsurat, aproape că nu trecea zi fără ca vreo colegă de facultate, iar mai târziu de birou, uneori mai mult frumoasă, alteori mai mult obraznică, să nu mă întrebe, mai degrabă retoric şi oarecum dojenitor, de ce nu mă tund, adăugând, întotdeauna, ceva de genul: “în felul tău eşti chiar un băiat drăguţ; ştii ce bine ai arăta cu părul scurt?”.

După o bucată bunicică de timp, cam hodoronc-tronc, fără vreun motiv anume, şi cu atât mai puţin de gura lor, a venit şi marea zi, marcată cu roşu în analele personale, în care m-am tuns, nu chiar ca-n armată (unde, în paranteză fie spus, oricum aveam cel mai lung breton din întreaga unitate, dacă nu şi garnizoană, însă reuşeam să-l camuflez de minune sub bonetă, înfoindu-l, de-mi ajungea până sub nas, numai seara, în dormitor, spre uimirea camarazilor), dar orişicât, suficient cât să nu mai produc panică de câte ori intram într-o toaletă de bărbaţi. Ei bine, practic n-a existat fată dintre cele amintite mai sus, care, văzându-mă prima oară, să nu înlemnească preţ de câteva clipe, adăugând apoi, cu sinceră părere de rău: “Vai, măi, dar de ce te-ai tuuuns? Îţi stătea aşa de bine…”.

Anii au trecut, la fel şi tinereţea, pletele şi burlăcia, dar ceva întru totul similar mi s-a întâmplat în zilele noastre cu blogul. Până acum vreo două duzini de luni, când mai bine de trei sferturi dintre articole erau pe teme politice, neînchipuit de mulţi dintre inimaginabil de puţinii mei cititori oarecum fideli nu scăpau niciun prilej să-mi laude mai întâi iscusinţa într-ale scrisului – aşa, mai mult pentru a-mi adormi vigilenţa –, după care deplângeau amarnic faptul că mi-o irosesc pe asemenea subiecte de prea puţin interes pentru ei şi, în general, pentru oamenii obişnuiţi, dependenţi de alte lucruri decât de talk-show-uri televizate, şi mă îndemnau amical, dar insistent, să mă orientez spre teme de interes (cvasi)unanim, de genul întâmplărilor din traiul de zi cu zi.

La fel ca şi în chestiunea cu tunsul şi în multe altele (de fapt, cam toate) din viaţa mea, a venit un oarecare moment precis, motivat în exclusivitate de propriile-mi umori şi capricii, când m-am sictirit complet de politică şi am început să scriu despre… orice altceva, de la povestioare cu sau fără tâlc din existenţa mea cotidiană, până la (pseudo)cronici de teatru şi film sau sportive. Fireşte că şi de data asta, mai toţi cei care mă conjurau să las dracului odată politica şi televiziunile de ştiri au început să-mi spună cât de mult le lipsesc textele mele de “analiză” şi, prin ricoşeu, cu mantinela, să cam dea de înţeles că-i plictisesc de moarte cele de-acum.

De altfel, uluitor şi nu prea, odată cu marea transformare, chiar şi în absolut numărul cititorilor mei departe de a se, să zicem, dubla, devenind din doi, patru, s-a, grosso modo, înjumătăţit, rămânând unul singur. Presupun că o transformare la fel de radicală, dar de sens contrar, respectiv revenirea (mea) la politică – altminteri, de ce să nu recunosc?, destul de tentantă zilele astea, când iarăşi se întâmplă tot soiul de minuni, că aşa e neamul ăsta, blestemat să aibă pe vecie în fruntea lui numai personaje groteşti (Antonescule, nu-mi da dreptate cu rânjetul ăla de satisfacţie bovin pe faţă, doar pentru c-am făcut prostia să te votez degeaba cândva, ca de altfel şi pe Băsescu mai demult – doar că, din păcate, pe-ăla nu chiar degeaba, de vreme ce s-a ales – fiindcă mă refer şi la tine!) – revenirea, aşadar, n-ar întoarce mortul de la groapă şi cititorul pierdut la e-Xtrema, în schimb ar putea produce o nouă înjumătăţire, ceea ce ar fi chiar dureros pentru bietul rămas. Aşa că… mai reflectez.

DOI PRIETENI ŞI-UN DUŞMAN

Pentru că pomeneam ieri despre cât de fidel telespectator al TVR am devenit eu preţ de două săptămâni, cu prilejul Olimpiadei de iarnă (acum deja mi-a trecut, fireşte!), să mai spun că tot aşa am ajuns să fiu la curent cu noutăţile din “grila de primăvară” a postului public, printre care emisiunile (zilnice?) al lui Mircea Dinescu, respectiv Ion Cristoiu.

Întâmplarea face că iniţial, în vreo pauză de hochei sau de schi, am văzut doar promo-ul pentru cea dintâi (după care, pesemne, am plecat brusc din faţa televizorului, pentru cine ştie ce treabă de… mare însemnătate), şi abia mai târziu şi pe celălalt, care de fapt se difuza în același calup publicitar, aşa că între timp apucasem să-mi spun, în mintea mea predispusă la gânduri urâte despre persoanele publice cu tangenţe politice, inclusiv cele altminteri relativ simpatice, că foarte probabil ideea emisiunii domnului Dinescu s-a născut în urma unor demersuri amicale ale acestuia (adicătelea, în baza recomandării făcute de vocea şi talentul său) către prietenul de-o viaţă, Stelian Tănase, ajuns în circumstanţe rămase neclare, cel puţin pentru mine, în fruntea TVR. După care, aflând eu că, tam-nisam, nici domnul Cristoiu n-a rămas pe dinafara grilei, am dezvoltat puţin subiectul, ajungând la următoarea scenă (ca) de teatru, întru totul plăsmuită de imaginaţia mea, însă perfect plauzibilă, desfăşurată într-un decor familiar celor doi scriitori, la o cafenea (literară) sau poate la conacul poetului, în faţa câte unui pahar din Poşirca… pardon, Vinul acestuia din urmă:

Mircea Dinescu (aparent într-o doară, pe ton de glumă): Auzi, băi, Stelică, acum, dacă tot te pricopsişi, ca ditamai hatman peste oastea de pupincurişti ai lui Băsescu, nu-mi faci rost şi mie de-un ceas-două de emisie pe zi? M-aş mulţumi şi cu trei. Să dau şi eu puţin cu înţelepciunea în popor. Că am… adică are mare nevoie.

Stelian Tănase (luat prin surprindere, cam fâstâcit): Ăăă… Îîîî… Păi… Măi, Mircea… Ştii cum e… Ce-ar zice ăştia?... Abia m-au pus, şi gata, îmi aduc pilele… Prea bate la ochi… Tocmai tu, cel mai anti-băsist dintre prietenii mei cei mai buni, în instituţia unde atâta amar de vreme au călcat numai Turturici, Pore şi Liiceni… Aşteaptă şi tu să mai treacă ceva timp… O zi, două… Să vedem şi noi cum stăm…

Mircea Dinescu (întrerupându-l, străfulgerat de o idee): Da, băi, te înţeleg, ai perfectă dreptate şi nu ţi-o iau în nume de rău cum ai merita, dar uite ce zic: dacă pe lângă mine aduci şi-un pupicurist de-al lor, dar unul din ăia mari, băloşi, cu spume?… Cum ar veni, pentru echilibru: unu’ un cur, unu’ alt cur. (Se opreşte câteva clipe, simţind că-i scapă ceva, dar renunţă să-şi bată capul, prea entuziasmat de propria-i idee:) Să se vadă clar că s-a schimbat calimera în Televiziunea aia de căcat, ‘tu-i mama mă-sii de televiziune. Nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu, să se cânte osanale doar marelui conducător. Opoziţia are şi ea dreptul la tămâieri, nu?

Stelian Tănase (convins): Să ştii că asta e o idee! Te-ai gândit la cineva anume?

Mircea Dinescu (după o clipă de reflecţie): Păi, cel mai ordinar lătrău băsist care-mi vine instantaneu în minte e Cristoiu. Cu ăsta mergi la sigur. Închizi gura oricui. Plus că, la o adică, poate se dă pe brazdă, mai are o epifanie, îi vorbeşte iarăşi Sfântu’ Duh într-o noapte, şi trece înapoi, de partea bună a popo…ului.

Stelian Tănase (frecându-şi mâinile de satisfacţie): Atunci, aşa rămâne: Cristoiu. Uite-acum, îl şi sun! (Îşi ia cu înfrigurare telefonul mobil şi apasă una din tastele de apelare rapidă): Alo, maestre…

CORTINA

O ANALIZĂ… CA PE VREMURI (DOAR CĂ MAI LUNGĂ)

Să tot fie vreun an şi jumătate, dacă nu de-a dreptul doi, de când nu mă mai uit, nici cât negru sub unghie, la posturile (sau măcar buletinele) de ştiri, şi cu atât mai puţin la talk-show-urile de orice fel, implicit, sau mai ales, politice. Singura mea sursă de informare a rămas… Facebook-ul, fiindcă pe vremea când, dimpotrivă, mă dădeam în vânt după ele şi le mai şi comentam în draci pe blog, am făcut imprudenţa de a mă “împrieteni” cu o mulţime de pasionaţi ca mine, care continuă să mă bombardeze cu linkuri către titluri de genul “Antonescu a declarat că…”, “Ponta neagă orice implicare în…” (de unde eu deduc că e implicat până peste cap) sau “Băsescu bate din nou câmpii”. În plus, în ultimele două săptămâni, cu ocazia Jocurilor Olimpice de iarnă, am devenit un telespectator fidel al TVR, aşa încât, nu o dată, în aşteptarea unei transmisiuni sportive (care între timp începuse de mult, fără nicio avertizare prealabilă, pe unul din celelalte canale!), am fost nevoit să înghit ba un fragment din vreo conferinţă de presă de mare importanţă pentru ţară, precum aceea în care s-au anunţat neînchipuitele performanţe economice de anul trecut (dacă nu mă înşel, ăsta a fost chiar un soi de “breaking news”, în mijlocul unui meci de hochei, alungat de pe TVR 1 pe TVR 3!), ba un promo la următorul buletin de ştiri, cu înşirarea “titlurilor ediţiei”, ba altceva asemănător. Una peste alta însă, se poate spune că nu mai sunt la curent cu evenimentele de pe scena politică (internă şi internaţională), şi cu atât mai puţin cu dedesubturile lor, motiv pentru care demersul de a schiţa, în cele ce urmează, un soi de “analiză”, ca pe vremuri, e întru totul hazardat. Totuşi, mi-l asum.

Aşadar, dacă am înţeles eu bine din fragmentele de ştiri şi din cuprinzătoarele titluri ale unor articole pe care de fapt n-am avut niciodată curiozitatea să le citesc, ce mi-au ajuns la urechi şi dinaintea ochilor, se pare că România s-a întors, cumva, prin anii 2005-2006, sau 2008-2009, când marea alianţă (contra naturii) de guvernare, abia instalată, se pregătea, hodoronc-tronc, de destrămare, cu ameninţări de ieşire sau scoatere de la guvernare ale, respectiv a, unui/unor partide componente şi aşa mai departe. (Bine, eu m-am întors şi mai mult, prin anii 2000-2001, în timpul Guvernului Năstase, când, de pildă, nu ştiam şi nici nu mă interesau numele miniştrilor în funcţie!). De data asta, protagoniştii sunt liberalii, sătui de atâta bine făcut ţării de guvernul care, volens nolens, poartă numele mai marelui social-democrat. Pe undeva, de înţeles. Mai de neînţeles e cum de domnul Antonescu s-a prins atât de târziu că nu putea ieşi nimic bun (pentru domnia sa) din toată povestea asta. Sau dacă ştia din capul locului, înseamnă că ne-a minţit cu bună-ştiinţă atâta amar de vreme, de la înfiinţarea USL şi până… mai vedem noi când.

De altfel, stând eu şi reflectând ieri – când, întâmplător, tocmai văzusem două astfel de fragmente de ştiri, başca un fel de editorial, din care dedusesem (poate eronat, cum deja am declarat că-mi asum riscul) că domnul Antonescu e ăla năbădăiosul, care vrea sânge de pesedist pe pereţi, în timp ce domnul Ponta joacă rolul înţeleptului împăciuitor – realizam în ce postură ingrată e preşedintele liberal.

La o privire superficială, de suprafaţă, atitudinea sa pare una de om (politic) plecat cu sorcova de-acasă în plină vară: dinamitează o alianţă de mare succes, care tocmai a obţinut (vorba vine, că doar n-or fi muncit cu cârca domnii miniştri în IMM-urile patriei) o creştere economică record în UE, a ieşit aproape victorioasă din greaua iarnă de aproape o săptămână întreagă şi presupun că a inaugurat deja şi primii centimetri din sutele de kilometri de autostradă promişi până în deceniul următor.

La una mai aprofundată însă, de adâncime şi… dedesubturi, se prea poate ca domnul Antonescu să fi înţeles ce-i pregătesc vajnicii aliaţi social-democraţi, de pildă (aşa cum mă gândisem eu cu mintea mea încă de-acum vreo doi-trei ani, când mă mai interesau chestiile astea) o (contra)candidatură surpriză la preşedinţia ţării, anunţată cu vreo trei zile înaintea închiderii perioadei de înscrieri, din partea unui personaj important, cum ar fi… să luăm un nume la întâmplare… Victor Ponta. Cum ar veni, domnul Antonescu latră acum preventiv, din timp, cât mai sunt încă luni bune până la alegeri, ca să nu urle a pagubă când va fi tardiv, în oricum prea scurta (pentru aşa ceva) campanie electorală.

Partea cu adevărat proastă pentru sărmanul domn Antonescu e că, oricum ar da-o, tot el pică de diliu. Pesediştii pot juca până în ultima clipă cartea binevoitorilor uluiţi, chipurile, de crizele sale, astfel încât, atunci când buba se va sparge – poate chiar la iniţiativa lor, ca oameni care, vezi Doamne, au răbdat cât au putut atacurile şi ameninţările aşa-zisului aliat, dar e firesc să existe un capăt al răbdării, aşa că se văd nevoiţi să-şi vadă singuri (la guvernare) de drum, cu un candidat propriu la preşedinţie şi-aşa mai departe – electoratul nu are cum să nu le dea dreptate.

Asta ca să nu mai spun că e oricum iluzorie speranţa domnului Antonescu de a-şi atrage (prin indiferent ce mijloace, fie şi perfect cinstite şi legitime) voturi… de unde nu le-a avut nicicând, adică nici măcar pe vremea când adversarii săi la prezidenţiale erau Traian Băsescu şi… (râsete în delir) Mircea Geoană.

CONFUZII

Chiar începusem să mă îngrijorez, crezând că e ceva în neregulă cu mine de nu mai pot să găsesc decât lucruri rele în evoluţia favoriţilor mei din sport, ca urmare a cine ştie cărui sindrom acut de mania persecuţiei, dovadă mulţimea de texte foarte critice la adresa lui Arsenal, echipă în care observatori mai avizaţi, dar şi mai puţin implicaţi, deci mai obiectivi, continuă să vadă o pretendentă la câştigarea Premier League, a Cupei Angliei şi, cel puţin până săptămâna trecută, după meciul tur cu Bayern, la calificarea în fazele superioare ale Champions League, în timp ce eu încă am îndoieli că va prinde un loc de cupe europene, chiar dacă momentan, cu unsprezece etape înaintea finalului de campionat, se află pe poziţia secundă. Din fericire, urmărind evoluţia perfectă a altor mari favoriţi de-ai mei – echipa de hochei a Canadei, care ieri a obţinut titlul olimpic la Soci, după un turneu cu victorii, absolut meritate, pe linie, culminând cu cele din semifinala cu SUA (1-0) şi mai ales din marea finală, împotriva Suediei (un 3-0 cu mult noroc pentru scandinavi!) – m-am convins că încă judec lucid şi, atunci când este cazul, pot aprecia şi lucrurile cu adevărat bune care (mi) se întâmplă.

De altfel, în mod aproape miraculos, majoritatea sportivilor cu care am ţinut au avut rezultate excelente la Jocurile Olimpice de iarnă, încheiate ieri. Aşa, de pildă, în probele de schi alpin, Tina Maze a obţinut chiar două medalii de aur, Anna Fenninger un aur şi-un argint, Mikaela Shiffrin şi Ted Ligety câte un aur, iar Bode Miller şi Julia Mancuso câte un bronz. De bucurie, am lăsat să treacă de la mine aurul şi argintul, respectiv numai argintul antipaticilor Maria Hoefl-Riesch şi Marcel Hirscher. Să fie sănătoşi!

În schimb, n-am putut trece cu vederea (sau, mai precis, cu auzul) seria de gafe pe care cei doi comentatori (ca și) răposaţi, despre care am scris chiar în debutul competiţiei (aşa încât o să închei oarecum rotund), au continuat-o cu nonşalanţă până la sfârşit, izbutind, printre altele, graţie unei concurenţe acerbe între ei, din care telespectatorul n-a avut decât de pierdut, să înşire toate confuziile obişnuite, devenite aproape clişeu, başca o mulţime de altele, pe care le pot patenta: pe cehi i-au confundat cu slovacii, pe slovaci cu slovenii, Austria cu Australia, zecimile de secundă cu sutimile, secundele cu… minutele (ceea ce în sport e chiar deosebit!), slalomul uriaş cu slalomul superuriaş, şi pe ambele cu slalomul special, pe Ivica Kostelic cu sora lui, Janica, pe Mario (Matt) cu Mathias (tot Matt, că era numai o rebotezare) şi pe italianul Luca De Aliprandini cu… elveţianul Carlo Janka, încurcat la rândul său cu americanul Ted Ligety. La care aş adăuga-o pe cea colosală, făcută însă de tanti care a comentat ceremonia de deschidere a Jocurilor (și care la rândul ei poate fi uşor confundată cu cealaltă), între cineastul (într-adevăr rus) Eisenstein şi fizicianul Einstein.

"DELIVER US"

UN SCOP ÎN VIAŢĂ

Am ajuns la o vârstă la care nu mai sunt la fel de preocupat ca odinioară să-mi împlinesc “marile idealuri ale vieţii”; pe care am putut – mai puţine – le-am împlinit deja, pe celelalte – mult mai multe – am înţeles că nu-mi stă în putere să le ating şi m-am cam împăcat cu gândul. Totuşi, printre cele care mi-au rămas se numără şi acela de a apuca ziua în care Arsenal va avea un alt antrenor în locul lui Arsène Wenger. Ştiu că pare imposibil chiar şi de imaginat, dar am să fac tot ce depinde de mine. Pentru început, voi renunţa la excesul de sare, zahăr şi grăsimi, şi voi face zilnic minimum treizeci de minute de sport, în speranţa c-am să trăiesc suficient de mult, indiferent cât de searbădă îmi va fi viaţa de-acum înainte.

Probabil însă că şi mai în siguranţă aş fi dacă nu m-aş mai uita la meciurile londonezilor de genul celui de-aseară, cu Bayern München, de pe Emirates Stadium, încheiat cu victoria aşteptată, meritată şi mult mai clară decât o arată scorul (2-0) a bavarezilor. După un început surprinzător de bun al gazdelor, lucrurile au intrat în normal odată ce… neamţul Özil a ratat penalty-ul acordat în urma unui fault asupra sa, asta contrar tuturor regulilor (demonstrate cu argumente ştiinţifice), a cutumelor şi a simplelor superstiţii, care spun din moşi-strămoşi că niciodată cel care obţine o astfel de lovitură nu trebuie să o şi execute. Nici n-are rost să mai spun că din clipa când l-am văzut pe Özil aranjându-şi mingea pe punctul cu var, şi cu atât mai mult după ce a pornit împleticit şi împiedicat spre ea, mi-a fost clar deznodământul.

Cât despre Wenger, convingerea mea este că pur şi simplu s-a zaharisit. Altfel nu-mi explic, de pildă, ce a văzut el în Sanogo, noua speranţă născută moartă din atacul “tunarilor”, pe care eu l-am remarcat încă de la meciul cu Liverpool din Cupă, când în cele vreo optzeci de minute cât a evoluat nu a reuşit să nimerească… nu poarta adversă, ci mingea, care, la fel ca şi aseară, pare să se ferească de picioarele lui, ţopăind la fel de haotic precum francezul, dar în direcţii diametral opuse, chiar şi când e la doar câţiva centimetri de el. Rar mi-a fost dat să văd ceva mai caraghios la un asemenea nivel! În aceste condiţii, alegerea lui Wenger de a-l păstra pe toată durata partidei, preferând, printre altele, să-l scoată pe unul din foarte puţinii jucători adevăraţi din lot, Cazorla, atunci când a fost eliminat portarul Szczęsny, e cât se poate de absurd de firească.

Sincer să fiu, la un moment dat mi-a trecut prin minte că, în ciuda înfăţişării sale de bătrânel simpatic şi cumsecade, Wenger e, dimpotrivă, unul urâcios şi ranchiunos, astfel încât, din când în când, sub pretextul că întăreşte echipa, aduce câte o catastrofă de-asta apocaliptică, de genul Sanogo sau, mai demult, Chamakh (transferat între timp nu la CFR Cluj sau Concordia Chiajna, cum sugeram eu, ci la Crystal Palace), doar pentru a le demonstra fanilor nemulţumiţi de evoluţia celorlalte catastrofe, oricum mai mici, precum Giroud şi Podolski, că prin comparaţie aceştia din urmă sunt nişte fotbalişti de superclasă. Eu unul chiar am ajuns aseară să-l regret pe Giroud! Colac peste pupăză, eternul tehnician francez are şi mână proastă la jucătorii chiar talentaţi, în număr de fix şapte – Walcott, Wilshere, Oxlade-Chamberlain, Gibbs, Ramsey, Cazorla şi, totuşi, Özil – care parcă nici n-ar fi contemporani între ei, neapucând niciodată să joace împreună din cauza accidentărilor. Cum primii patru ar fi buni şi la naţionala Angliei, Wenger îmi pare vinovat şi de soarta nefericită a acesteia!

Ce mă surprinde pe mine de ani de zile este suspecta răbdare a patronilor de la Arsenal faţă de Wenger, încât uneori mă întreb dacă nu cumva francezul antrenează acolo (aproape) gratis, iar sumele vehiculate sunt doar de ochii lumii. Pe undeva, clubul londonez începe să mă ducă cu gândul la magazinele sau restaurantele acelea cu specific exotic plasate pe câte o străduţă perpetuu întunecoasă şi veşnic necirculată, unde în vecii vecilor n-o să apară vreun muşteriu, dar care nu dau niciodată faliment pentru că de fapt sunt numai de faţadă, adevăratele afaceri ale patronilor fiind altele, pe cât de dubioase pe atât de profitabile, de la trafic de arme la vânzare de droguri. Cu mica diferenţă că Arsenal pare, ce-i drept, o afacere destul de profitabilă chiar şi la suprafaţă: de adus se aduc numai jucători de doi bani (Özil e doar excepţia care confirmă regula), de vândut se vând numai cei buni şi pe sume uriaşe, iar printr-o serie de miracole echipa tot prinde, an de an, Champions League, unde mai şi obţine victorii în faza grupelor, aducând alţi bani frumoşi. În schimb, de performanţele adevărate nu e nimeni interesat. Aşa că nici nu le va obţine.

VIVAT CAPRA VECINULUI!

Pentru că sunt un adept al liberalismului, recunosc dreptul oricui de a fi idiot. Aş prefera doar să n-o facă pe banii mei. Mă refer (din nou) la indivizii din TVR care se ocupă cu programarea şi distribuirea transmisiunilor sportive (de la Jocurile Olimpice de iarnă, de pildă) pe cele nu mai puţin de patru canale, în principiu diferite, şi în special pe TVR HD. Spun “în principiu”, fiindcă n-am reuşit încă să înţeleg de ce pe acesta din urmă nu sunt difuzate niciodată probe şi competiţii în exclusivitate, ci numai preluări, în paralel, de pe unul din celelalte trei. Singurele momente când acolo e ceva diferit sunt cele când pe TVR 1, 2 sau 3 se ia câte o pauză de publicitate, în timp ce pe TVR HD transmisia continuă, cu menţiunea “live” în loc de “direct”. Semn că dacă se vrea se poate.

Acum, faptul că, de pildă, încă de la primele meciuri ale turneului de hochei m-am enervat cumplit, deoarece erau transmise doar pe TVR 1, în timp ce pe TVR HD se preluau competiţiile de orice altceva, inclusiv de sporturi cu desăvârşire exotice, practicate de indivizi cu înfăţişări dubioase, de (foşti) puşcăriaşi, transmise pe TVR 2 şi chiar 3, l-am trecut oarecum cu vederea, punându-mi frustrarea pe seama subiectivismului, dat fiind că sunt fan declarat al hocheiului şi mi se pare că e disciplina cea mai pretabilă la transmisiuni de înaltă definiţie, măcar pentru că aşa se vede mai bine pucul acela mititel, însă atunci când politica de “exclusivitate” a meciurilor de hochei pentru TVR 1 a continuat chiar şi dacă, la aceeaşi oră, pe TVR HD nu erau date decât reluări ale unor transmisiuni anterioare, uneori chiar ale altor meciuri de hochei (?!), m-am convins definitiv că inteligenţa nu se numără printre calităţile cerute angajaţilor din Calea Dorobanţilor.

Asta ca să nu mai spun că, ieri, cel mai important meci eliminatoriu din optimi, războiul ceho-slovac, încheiat cu un spectaculos 5-3, n-a fost difuzat în direct pe niciunul dintre programe, ci doar înregistrat, mult după miezul nopţii, în condiţiile în care, la ora partidei (şi a celei desfăşurate în paralel, dintre Elveţia şi Letonia, transmis de TVR 1 tot într-o înregistrare, pe la două noaptea!), niciunul dintre canalele TVR nu era ocupat cu vreo altă transmisiune sportivă, iar pe TVR HD s-au difuzat, în cea mai mare parte a timpului, tot reluări. Sau te pomeneşti că brusc, dintr-o dată şi pe neaşteptate, acum, că probele de slopestyle feminin şi half-pipe masculin s-au încheiat, iar turneul de hochei ajunge în fazele finale, s-o fi trezit vreun imbecil mai mare (în sensul că ocupă o funcţie de conducere) să observe că Televiziunea Română nu e una de sport, şi telespectatorii abia aşteaptă o emisiune de dezbateri pe tema frământărilor din sânul filialei comunale Bâtca Mare a Partidului Piticilor Fără Barbă din România (PPFBR) sau un film documentar polonez despre triburile din nordul Namibiei, realizat în 1974.

Cert este că eu a trebuit să mă orientez iarăşi, ca în urmă cu mai bine de două decenii, pe vremea bătrânului odios (cei de-acum sunt un pic mai tineri), spre posturile străine, în speţă Duna TV, din Ungaria, prilej cu care am descoperit cu mare uimire şi neplăcere două lucruri:

1. Singura dată când am şi eu de ce să mă uit – cu sonorul închis, desigur, fiindcă limba maghiară, la fel ca şi cea rusă, îmi provoacă reacţii adverse insuportabile, de la dureri de cap la senzaţii acute de vomă – la postul amintit, constat că pe UPC se vede cu întreruperi şi purici, exact ca bulgarii odinioară, că tot vorbeam.

2. Postul Duna TV recepţionat (perfect) pe RCS are cu totul şi cu totul alt conţinut decât postul Duna TV recepţionat (mizerabil) pe UPC. Cum spuneam, cu bafta mea caracteristică, de oarecare interes pentru mine zilele astea e cel din urmă.

În concluzie, gândurile mele urâte şi urările de rău se îndreaptă, în egală măsură, atât spre, sau mai bine zis împotriva TVR cât şi a UPC.


ACTUALIZARE: Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă enervez şi mai rău, dar adineauri, la fix o zi și jumătate după ce mai mult n-am putut să văd meciul de hochei pe Duna TV, în urma unei verificări făcute înainte de a suna la UPC pentru reclamaţii, am constatat că postul are o imagine perfectă. Probabil până data viitoare când voi mai avea ceva de văzut acolo!

SCRISORI DESCHISE CĂTRE NIȘTE FRANCEZI... MISÉRABLES

În cele ce urmează, voi da publicităţii (vorba vine) conţinutul unui mesaj transmis către... nici nu mi-e foarte limpede cine, că l-am expediat direct de pe o pagină specială, dar presupun că e vorba de serviciul tehnic al platformei online Eurosport Player, deşi mi-aş fi dorit să fie către conducere, ca urmare a tot soiul de probleme sâcâitoare apărute practic încă din ziua când am avut neferitica inspiraţie să plătesc 30 de euro pentru a NU beneficia, timp de un an, de transmisiunile de-acolo, şi asta oricum după o serie de aventuri despre care m-am tot ţinut să scriu, însă m-am luat cu altele, dar promit să revin (cândva). Iată, aşadar, mesajul, cu precizarea că el a fost redactat în limba engleză, fiindcă din cea română nenorociţii de francezi de la Eurosport nu cunosc decât atât cât să ceară bani:

“Bună ziua. Aş vrea să ştiu care este explicaţia sau mai bine zis jalnica voastră scuză pentru faptul că zilnic, sau, în cel mai fericit caz, o dată la două zile, atunci când încerc să accesez conţinutul live al Eurosport Player, acesta nu se încarcă şi primesc întruna mesajul “loading”, uneori şi ore în şir. Este cumva o metodă rafinată de a vă bate joc de clienţi? Sau chiar nu există niciun tehnician competent în toată instituţia voastră care să poată remedia această problemă? Faptul că între timp secţiunea de înregistrări video funcţionează bine, şi pot vedea clipurile complet neinteresante de-acolo, selectate parcă de un idiot, nu mă incălzeşte cu nimic. Eurosport Player pare, încă de la înfiinţare şi până acum, un serviciu aflat permanent în stadiul experimental. Să vă fie ruşine!

În plus, de săptămâni întregi, programul Eurosport Premier League, destinat în exclusivitate României, are imaginea decalată faţă de coloana sonoră, cu comentariu cu tot. Sigur, asta pare o problemă încă şi mai greu de rezolvat pentru voi, dar măcar veţi încerca vreodată? Poate să vi să pară curios, dar în România există obiceiul ca atunci când plăteşti un serviciu să şi beneficiezi de el. În Franţa cum e?

Aştept un răspuns (care pot să pariez că va veni peste câteva luni sau, eventual, după ce o să-mi expire mie abonamentul, ca data trecută), dar nu de genul “vă mulţumim pentru că folosiţi serviciile noastre în continuare… bla, bla, bla…” şi alte rahaturi de-astea, cum aveţi obiceiul.”

În mod cu totul şi cu totul neobişnuit (şi ştiu ce spun, că le-am mai scris şi cu alte prilejuri, după cum se vede şi din mesaj), răspunsul a venit în interval de numai câteva ore, semn că uneori e bine să-i iei tare pe mizerabili. Din păcate însă, în afară de asigurările, oarecum fireşti, dar, la fel de firesc, nu foarte liniştitoare, pe care mi le-au dat, că problemele semnalate au fost înaintate către organele competente, cei care l-au redactat m-au luat tot pe mine de prost, exprimându-şi convingerea că problema neîncărcării paginii e de la browserul meu care n-ar accepta aşa-numitele “cookies”, aşa că, pe o pagină întreagă, mi-au explicat băbeşte cum să fac setările corepunzătoare, care însă la mine bineînţeles că erau deja făcute, că doar aşa pot urmări de ani de zile conţinutul video a mii şi mii de site-uri asemănătoare, fie gratuite, fie cu plată, mai puţin cel al Eurosport Player. Ceea ce le-am şi zis, reuşind însă doar să le închid gura şi, pesemne, calculatoarele, pentru că de-atunci nu mi-au mai răspuns:

“Ca urmare a răspunsului dvs. – surprinzător de prompt, recunosc – vă asigur că problema nu este una nici de computer, nici de browser, nici de cookies, nici de nimic altceva, fiindcă tot ce mi-aţi sugerat să fac făcusem deja de multă vreme. E o problemă pe care o întâmpin pe toate browserele şi pe toate computerele, iar o dată (din păcate o singură dată) a apărut şi un mesaj de scuze din partea dvs., semn că eraţi la curent cu ce se întâmplă. În plus, cum Dumnezeu se face că problema asta de “cookies” apare doar la Eurosport Player, în condiţiile în care pot accesa fără probleme alte sute de site-uri similare, fie cu plată, fie gratuite? Prin urmare, puneţi mâna să remediaţi, nu să daţi vina pe clienţi!”

În final, trebuie să mai adaug că între timp am observat că problema cu paginile care nu se încarcă apare numai dimineaţa, înainte de ora 10.30 fix (de-aia nici n-o sesizasem de la început, fiindcă pur şi simplu nu încercam să deschid eu pagina aşa devreme), în condiţiile în care serviciul trebuie asigurat nonstop şi chiar şi emisia de pe satelit a canalului Eurosport propriu-zis începe la 9.30 (până atunci e ceva teleshopping). Eurosport 2, în schimb, transmite şi peste noapte, deci cu atât mai mult playerul ar trebui să funcţioneze 24 de ore din 24.

P.S. Nu ştiu dacă nu cumva e prematur să mă bucur, dar azi-dimineaţă la 9.00 lucrurile păreau să fie OK. Mă întreb însă pentru cât timp, şi ce alte defecţiuni vor apărea în locul celor vechi, chiar şi dacă s-or fi rezolvat.

P.P.S. Chiar adineauri am primit un nou răspuns de la Eurosport, în care se arată că frustrarea mea este de înţeles şi sunt asigurat că nu voi mai avea probleme, deoarece… ultima plată din contul meu către al lor a fost confirmată… în urmă cu mai bine de o lună. (Vezi Doamne, aveau dubii, şi de-aia îmi mergea mie playerul doar din când în când! Ce mincinoşi ordinari!).

În schimb, problema cealaltă, cu decalajul dintre sunet şi imagine a rămas (inclusiv fără vreun răspuns specific), fapt pentru care urmează Scrisoarea III de mine.

NEÎNŢELEGEREA

Aşa cum o fi spus cândva vreun ilustru gânditor: uneori ideile măreţe pornesc de la neînţelegeri flagrante. În cele ce urmează, este cu certitudine vorba despre o astfel de neînţelegere, în schimb măreţia ideii rămâne discutabilă. Oricum, ambele îmi aparţin, şi, în ciuda introducerii ispititoare, se referă la un domeniu de foarte restrâns interes, oarecum tehnic şi uşor sportiv, aşa încât cititorul va continua (deşi eu îl sfătuiesc contrariul) lectura pe proprie răspundere.

În urmă cu câteva zile, la debutul turneului de hochei pe gheaţă de la Jocurile Olimpice de iarnă desfăşurate la Soci (eu te-am avertizat!), l-am auzit pe comentatorul partidei inaugurale rostind câteva vorbe despre sistemul de calificare, asupra căruia a promis că va reveni pe larg, lucru pe care l-a şi făcut, ceva mai mult mai târziu, când deja în mintea mea imaginasem un altul, relativ genial. Tot ce a apucat să spună cetăţeanul de la TVR înainte de a fi absorbit de o fază fierbinte şi a-şi uita ideea preţ de vreo două reprize şi tot atâtea pauze, însumând cam o oră şi jumătate de emisie, a fost că echipele, în număr de douăsprezece, sunt împărţite în trei grupe din care câştigătoarele, împreună cu cea mai bună ocupantă a locurilor doi, vor merge direct în faza următoare.

Aici apare neînţelegerea, deoarece eu am crezut că faza următoare va fi cea a semifinalelor (trei echipe câştigătoare plus una de pe locul doi fac taman patru), când de fapt cuvântul-cheie era “direct”, deoarece absolut toate celelalte formaţii – adică inclusiv ciuca bătăilor din fiecare grupă, ocupanta ultimului loc (de pildă, în cazul concret, Norvegia, cu 0 puncte şi golaveraj -9) – vor continua competiţia, bătându-se, într-un tur suplimentar (un fel de optimi incomplete), pentru celelalte patru locuri ale... abia sferturilor de finală, unde vor da peste cele patru venite de pe poziţiile fruntaşe.

Cu alte cuvinte, în loc să avem o fază a grupelor ultraintensă, în care practic toate meciurile să fie pe viaţă şi pe moarte, deoarece în fiecare dintre cele trei grupe există cel puţin două echipe de top care se bat pentru un singur loc ce merge sigur mai departe, dar şi pentru a ocupa măcar locul doi cu un punctaj şi un golaveraj cât mai bun, am avut o aceeaşi fază a grupelor ultradiluată, câtă vreme, cum spuneam, până şi ultimele clasate încă mai au o şansă de calificare, în acele “optimi”. Ce-i drept, poziţia ocupată după faza grupelor, într-un soi de (supra)clasament general, cuprinzând toate cele douăsprezece echipe, contează şi pentru fazele ulterioare, dar eu rămân la părerea că un sistem în care numai câştigătoarele de grupe (plus “norocoasa” de pe doi, ca să iasă la număr) merg mai departe este mult mai spectaculos. (Asta îmi aminteşte de aproape la fel de lejerul mecanism de la turneele de handbal feminin, unde din câte şase echipe în faza grupelor se califică inclusiv locul patru sau chiar cinci, ocupat de obicei de România, care însă dă piept mai departe cu liderul sau cu locul doi din grupa cealaltă, de care e şi eliminată fără drept de apel.)

"HOLIDAYS IN THE SUN"

NIŞTE HOŢI

Ce ţi-e şi cu globalizarea asta şi cu (relativ) libera circulaţie a cetăţenilor! Zilele trecute, citind, cu totul şi cu totul întâmplător, datorită sau, mai degrabă, din cauza unei postări pe Facebook a unui “friend” (că prieteni de-adevăratelea nu prea am pe-acolo, după cum am mai subliniat cândva), ştirea conform căreia unui înalt oficial european i s-au furat bagajele din maşina lăsată (descuiată, ce-i drept) pe străzile Londrei, mă şi gândeam, cu un soi de satisfacţie cinică pe fond de uşurare, ce tărăboi ar fi ieşit şi cât de răniţi în orgoliul nostru patriotic am fi fost dacă povestea asta s-ar fi întâmplat în Bucureşti, unde, în paranteză fie spus, nici nu prea mai prinzi picior de personaj de asemenea rang.

După care, la o reflecţie mai adâncă, m-am îngrozit şi mi-am propus ca o bună bucată de vreme să evit cu şi mai mare îndârjire nu doar posturile de ştiri, cum fac în ultimul an şi jumătate, ci şi linkurile astea idioate de pe FB, de teamă că voi citi şi urmarea, din care voi afla că eficienta poliţie britanică a recuperat cu promptitudine bagajele şi i-a reţinut pe hoţi, care, fireşte, s-au dovedit a fi nişte cetăţeni de naţionalitate română. Puşchea pe deşte!

UN MORT ŞI-O MOARTĂ…

…Comentează pentru TVR competiţiile de schi alpin de la Jocurile Olimpice! Aşa cum îndeobşte se ştie despre cadavre că preţ de câteva zile după deces continuă să le crească unghiile şi părul, ăştia doi continuă să (şi) vorbească, cu glas egal şi tărăgănat, despre nici nu prea ştiu ce – pentru că mi-e imposibil să mă concentrez asupra lor mai mult de trei secunde fără să înceapă să mi se lipească ochii de somn – indiferent de ceea ce se întâmplă pe pârtie.

Nu mai departe de azi-dimineaţă, de pildă, în cursa de coborâre feminină, franţuzoaica Marie Marchand-Arvier căzuse, destul de rău, de mai bine de jumătate de minut, timp în care echipele de salvare săpau de zor după ea prin plasele de protecţie, înainte ca răposaţii să se întrerupă din ceea ce părea a fi o amplă trecere în revistă a palmaresului victimei, începând cu primii săi paşi pe schiuri, făcuţi la vârsta de patru anişori. Asta ca să nu mai spun că un pic mai târziu, cu prilejul unei alte accidentări, deplângeau amarnic faptul că ticăloşii de organizatori ruşi nu luaseră victima de pe pârtia aia cu porţiuni aproape verticale, cu ajutorul unui snowmobil, ceea ce ar fi fost cu adevărat spectaculos şi inedit pentru mine, care n-am mai pomenit aşa ceva de când mă uit la competiţiile de gen din lumea bună. Probabil însă că aşa văzuseră ei că se procedează pe pârtia Bradul din Poiana Braşov, un fel de derdeluş ceva mai scurt şi mai puţin abrupt decât cel din Parcul Tineretului pe care mă dădeam cu punga în copilărie.

Sincer, dacă mi-ar fi spus cineva că voi ajunge să-i regret până şi pe cei doi papagali de la secţiunea în limba română a Eurosport, pe care din fericire nu i-am mai auzit de vreo doi ani, de când am posibilitatea de a seta în limba engleză şi Eurosport 2, aş fi zis că nu m-am făcut eu înţeles foarte bine când am scris, în repetate rânduri, (şi) despre ei. Prin comparaţie însă, pot spune cu mâna pe inimă că ăia par de nivelul lui Cristian Ţopescu.

P.S. Până să apuc să postez textul de mai sus, un cunoscut mi-a atras atenţia că individul care comentează cursele de schi s-a ocupat şi de cele de sanie, unde prestaţia sa a fost pe alocuri de-a dreptul electrizantă.

Ce-i drept, n-am verificat şi nici nu prea îmi vine să cred, însă dacă ar fi adevărat, asta n-ar face decât să confirme “teoria” mea: omul o fi sucombat în timpul uneia din transmisiunile de la sanie şi acum mai vorbeşte vreo două-trei zile, din inerţie, şi la cele de schi.

LA MAI MIC!

Liverpool-Arsenal 5-1!

Odată şi-odată, măcar o dată, tot trebuia să se întâmple şi un pocinog de asemenea proporţii, pe care eu unul l-am aşteptat cu înfrigurare cam la fiecare din ultimele cel puţin cinci-şase meciuri, ca să nu spun de-a dreptul zece, pe care “tunarii” de bâlci le-au început propriu-zis abia pe la jumătatea celei de-a doua reprize, când în general marcau rapid, la interval de câteva minute, două goluri şi tranşau problema învingătoarei “fără să se întrebuinţeze”. Aşa, de pildă, cu numai două etape înaintea dezastrului de sâmbătă, în meciul de la Southampton, remarcasem că la pauză statisticile şuturilor la poartă indicau ceva de genul 10-0 în favoarea gazdelor, chiar dacă nu se marcase niciun gol. În final scorul a fost 2-2, iar oaspeţii probabil s-au simţit chiar frustraţi că le-a scăpat victoria printre degete, după ce conduseseră cu 2-1… preţ de vreo treizeci de secunde. De altfel şi la Liverpool al doilea mitan a fost onorabil, încheindu-se la egalitate, 1-1.

Între timp, Arsène Wenger fireşte că a profitat din plin de jumătatea de sezon mai bună a elevilor săi pentru a-şi prelungi contractul cu încă paişpe cincinale. În ritmul ăsta, mă tem că francezul va fi primul tehnician din istoria fotbalului cu un contract mai lung decât speranţa medie de viaţă a unui individ.

Partea bună în toată povestea asta e că, la fel ca în anii trecuţi, londonezii au reluat obiceiul de a “rezolva”… negativ marile derby-uri încă din primele minute, când fie încasează o căruţă de goluri, fie rămân cu câte un om în minus, fie şi una şi alta, astfel încât măcar mă pot apuca şi eu de alte îndeletniciri, în loc să stau ca prostul cu sufletul la gură şi ochii lipiţi de televizor toate cele nouăzeci de minute.

Urmează Arsenal-Manchester United. Dumnezeu cu mila!

COPILUL SPÂNZURAT ŞI CÂINELE TURBAT

Cu toate că nu sunt un mare fan al ceremoniilor de deschidere a Jocurilor Olimpice (şi cu atât mai puţin al celor de închidere, pe care le găsesc de-a dreptul deprimante), de la o vreme mă uit la ele, gândindu-mă că oricum nu mai am de suportat foarte multe de-a lungul vieţii mele, indiferent cât de spectaculos de lungă pentru un pământean ar putea fi.

Aşa se face că am urmărit-o şi pe cea de vineri seara, de la Soci, prilej cu care am fost revoltat o dată în plus de noua modă a copiilor spânzuraţi şi plimbaţi de-a lungul şi de-a latul arenei la mari înălţimi, care nu lipsesc de la ultimele ediţii. De data asta a fost rândul micuţei Lubov, pentru care trebuie să spun că am avut emoţii chiar mai mari decât de obicei, după ce am văzut episodul cu cercul olimpic neaprins, semn că accidente se pot întâmpla oricând.

Acum, e adevărat că nu sunt părinte, aşa că poate nu pricep eu cum e cu mândria de a-ţi vedea progenitura în centrul atenţiei întregului mapamond, ca să ai cu ce să dai peste nas oricui ţi-ar povesti despre faptele de vitejie ale propriei odrasle, care, pe lângă că e de-o frumuseţe fără seamăn, ştia să facă pe degetuţe socoteli matematice complicate, cu fracţii şi algoritmi, încă de la vârsta de trei săptămâni şi a spus pentru prima oară “mama” deja în a opta lună de sarcină, însă dacă aş fi fost, nu mi-aş fi lăsat copilul (şi cu atât mai puţin copila) în voia cablurilor şi scripeţilor. Ce mă miră cel mai tare e cum de nu se sesizeză niciun serviciu (internaţional) de asistenţă socială (de-alea care ne frecau nouă ridichea pentru jalea din orfelinate prin anii nouăzeci), în condiţiile în care, dacă în locul fetiţei ar fi fost atârnat un maidanez, pot să pariez sume importante de bani că săreau să protesteze vehement zeci de organizaţii pentru protecţia animalelor, başca animalul ăla de la Kamikaze care se bucura ca un dobitoc ce e, într-un editorial, că şi-a încheiat prematur socotelile cu viaţa Adrian Iovan, cel care cândva a fost acuzat că e oarecum posibil să fi împuşcat un câine care altfel ar mai fi sfâşiat vreun copil într-un parc. Or, un ţânc de şase-şapte anişori are, inclusiv din punct de vedere legal, cam tot atâta discernământ cât un patruped de aceeaşi vârstă, responsabili pentru ce (li) se întâmplă fiind părinţii, respectiv stăpânii. (Pentru evitarea oricăror interpretări greşite din partea cititorului, fac precizarea curajoasă că în general îmi sunt mai simpatici câinii decât copiii.)

În altă ordine de idei, dar tot referitor la ceremonia de la Soci, aş mai vrea doar să observ – cu subiectivismul pe deplin asumat al cuiva care nu detestă marea naţiune rusă mai mult decât pe oricare alta care a contribuit nemijlocit ca prima jumătate a propriei vieţi să fie trăită într-un regim dictatorial odios (sigur, dacă ar mai exista o alta!) – că indiferent ce au interpretat corurile alea ale lor acolo, de la imnul de stat la cel olimpic, mi-au sunat la fel de sinistru de parcă ar fi intonat cu patos un potpuriu de cântece patriotice, în frunte cu Internaţionala.

În plus şi în încheiere, aş vrea să mai adaug (ca să n-o fac într-un post-scriptum, cum am prostul obicei) – adresându-mă în special celor care s-au arătat scandalizaţi că multă lume cică ar căuta nod în papură jocurilor de la Soci, doar pentru că sunt organizate de ruşi – că eu unul, de-a lungul nenumăraţilor ani de când urmăresc competiţiile de schi alpin, am avut ocazia să văd curse amânate din tot felul de motive – ba că e prea multă zăpadă, ba că nu e destulă, ba că ninge, ba că plouă, ba că e prea frig, ba că e prea cald, ba că e ceaţă, ba că e vânt… – însă ieri a fost prima oară când mi-a fost dat să asist la amânarea unei probe de coborâre, preţ de un sfert de oră, în condiţii meteo perfecte, pe motiv de nod în papură că telefericul care aducea concurenţii la start a rămas înţepenit pe traseu, cu (o parte din) concurenţi cu tot! Şi asta se întâmpla abia în a doua zi de Olimpiadă.

"REVELATIONS"

NU-I CHIAR BANC, DAR E C-O BANCĂ

Încă de pe la sfârşitul anului trecut, am primit notificare – adicătelea scrisă –, într-un plic trimis printr-un soi de poştă (privată), de la o bancă al cărei nume îl voi trece deocamdată sub tăcere deoarece încă mai am un cont acolo, dar e în curs de rezolvare (a se citi lichidare), că începând cu data de 15 ianuarie 2014 sunt invitat să-mi ridic noul card (obişnuit, de debit), menit să-l înlocuiască pe cel vechi, care expira la sfârşitul lunii. Operaţiune pe care am făcut-o deja de mai bine de zece ori, de-a lungul timpului, la diferite bănci.

Ca să scap de-o grijă, după ce-mi notasem – că altfel sunt degrabă uitător – în toate noile agende pe 2014 şi-n cea a telefonului, m-am înfiinţat cred că deja pe-un 16-17, maximum 18 (ba nu, că ar fi fost sâmbătă!) la sediul unde-mi făcusem iniţial cardul, aflat la dracu-n praznic faţă de mine, cu tot cu persoana fizică a titularului de cont (că-n fapt al meu era un duplicat) şi cu actele de identitate respective. După ce am predat vechiul card şi am completat un vraf de hârţoage, de parcă aş fi făcut un credit ipotecar sau pentru un IMM cu obiect de activitate ambiguu şi puţin profitabil, atrăgându-i între timp atenţia toantei care până la venirea noastră ardea gazul pe-acolo şi am impresia că o întrerupsesem din făcutul manichiurii, că împreună cu mine se află şi titularul, cum se menţiona expres în notificare, aşa că poate are să-l întrebe ceva de sănătate, fiindcă până atunci îl ignorase cu desăvârşire – observaţie la care mi-a oferit răspunsul liniştitor “nu-i nevoie, totul e în regulă” –, am primit noul duplicat, frumos colorat şi plin de facilităţi de ultimă oră de care n-am nicio nevoie, ba pe alocuri mă şi încurcă, l-am activat de faţă cu toanta, să ne convingem (reciproc) că merge şi că PIN-ul a rămas valabil, şi m-am dus acasă, mulţumit că pot bifa o corvoadă, aşa cum e pentru mine orice contact cu diverşii funcţionari de genul ăsta.

Ei bine, n-a trecut o săptămână, că primesc telefon pe mobil, pesemne de la aceeaşi toantă, sau de la alta (poate Turcescu de la B1TV, cu urechea lui oareșce muzicală ar fi fost mai lămurit în privinţa asta), că n-am completat nu ştiu ce formular, al patru sute doişpelea, şi trebuie să revin cât de curând la bancă. Doar pentru că se întâmpla să fiu într-o pasă bună am răspuns cu calm că voi veni negreşit, râzându-mi apoi în barbă şi spunându-mi că vor înflori mai întâi magnoliile până să ajung pe-acolo, mai ales că între timp se abătuse peste oraş un curcubeu întreg de coduri de viscol şi ninsoare.

Conform unui principiu care şi dacă nu e încă al lui Murphy, ar trebui să devină, şi anume că e mai bine să amâni cât poţi de mult rezolvarea unei probleme fiindcă până la urmă poate se rezolvă de la sine, peste alte câteva zile am primit încă un telefon, de la aceeaşi toantă, care putea să fie şi cea cu care mă şi văzusem sau doar cea care mă sunase prima oară, anunţându-mă că nu mai trebuie să mă prezint la bancă, fiindcă totul e OK.

Toate relativ bune şi aproape frumoase, până ieri, când m-am pomenit cu o tanti poştăriţă la uşă, de mi-a sărit şi inima din piept, fiindcă în afară de amenzi de circulaţie n-am primit de ani şi ani de zile vreo scrisoare recomandată, înmânându-mi un plic, prin care atât eu cât şi titularul suntem notificaţi (IARĂŞI!!!) că trebuie să ne prezentăm la sediul băncii, deoarece, în urma unor verificări, s-a constatat că există o problemă cu documentele şi dacă nu venim în două luni se anulează cardul (şi-or mai dispărea şi banii din cont, că nu m-ar mira!). Data de pe plic: cam o săptămână DUPĂ ultima convorbire cu toanta aia, care putea să fie sau nu aceeaşi… aţi prins ideea, şi care mă asigurase că nu mai e cazul să fac deplasarea.

Deja enervat la culme, m-am pus pe dat telefoane la numerele din înştiinţare, unde mai întâi m-am conversat cu o roboţică foarte avansată din punct de vedere tehnologic şi prin urmare mai competentă decât cele în carne şi oase, care mi-a luat datele de identificare, apoi şi cu o, de astă dată sigur, altă toantă (poate chiar mai puţin decât precedenta/ele), cum ar veni adevărată, cu ruj pe buze şi pudră pe nas, care, după ce m-a asigurat că nu sunt victima unei glume proaste de un 1 aprilie timpuriu şi prelungit al funcţionarilor de bancă, şi nici n-am tras vreun pai scurt sau nu sunt ghinionistul client cu numărul 131313 (cum sugerasem) şi după ce a făcut o scurtă verificare, mi-a spus că e totul în regulă, nici de data asta nu mai trebuie să merg la sediu, ci doar să-mi (re)activez cardul, băgându-l într-un bancomat. Ceea ce am şi făcut câteva minute mai târziu, cu succes, la un aparat din cartier.

Sper din suflet că NU va urma.

P.S. Caraghios lucru, încă de la prima notificare – cea de rutină, care mă chema să-mi ridic noul card – mă şi gândeam cât de civilizat ar fi fost ca el să-mi fie adus acasă de un funcţionar al băncii, eventual dotat cu o valiză doldora de hârtiile pe care trebuia să le semnez (că de completat oricum n-am completat eu nimic, totul a ieşit la imprimantă). Mai ales că în ziua de azi se fac tranzacţii cu mult mai importante direct pe internet şi, în plus, aşa cum mi-au trimis recomandata (pe care n-am pus mâna decât după ce-am arătat buletinul şi am semnat) puteau să-mi trimită şi cardul.

Sigur, şi mai bine ar fi fost să mi-o trimită acasă direct pe toantă. (Nu vă gândiţi la prostii, că sunt bărbat însurat!). Asta doar ca să nu se mai plictisească şi să-nţepenească pe un scaun de birou, la căldurică, ci să înoate naibii prin nămeţi ea, nu eu. Aşa poate şi-ar merita, măcar pe sfert, şi salariul de mii de lei, traşi, în fond şi la urma urmelor, tot din contul meu şi al celorlaţi fraieri de clienţi ca mine.

NE DAŢI ORI NU NE DAŢI?

Din vremuri dacă nu tocmai imemoriale, în orice caz de demult, şi din motive pe care între timp le-am uitat cu desăvârşire, deşi sunt convins că erau cât se poate de logice şi întemeiate, am rămas cu o cartelă preplătită de la Vodafone, de care – în ciuda faptului că deţin şi-un abonament cu destule minute – nu mă-ndur să mă descotorosesc, printre altele pentru că are un număr destul de interesant, aşa că o tot încarc, la limita perioadei de graţie şi cu cea mai mică sumă posibilă, cât să nu fie dezactivată. Cum de folosit aproape că n-o folosesc, decât, arareori, să fac vreo plată modică pe internet, ca să închiriez un film sau ceva, s-a strâns acolo un credit frumuşel, de care m-am cam ataşat. În fine.

Treaba e că, în urmă cu vreo săptămână, am primit un SMS, chipurile de la societatea de telefonie amintită, prin care eram înştiinţat că pot deveni fericitul beneficiar a nu mai puţin de 100 de minute sau SMS-uri în reţea şi 10 naţionale, cu care cică să-i anunţ pe cei dragi că sunt bine, sănătos, în pofida vremii câinoase de-afară, dar asta numai cu condiţia să trimit în prealabil un SMS cu răspunsul “DA” la un număr scurt. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi scris, în schimb, “NU” sau vreo înjurătură, nu se specifica.

Cert este că, fiind un tip aproape păţit, cu prieteni care s-au conformat unui astfel de mesaj şi s-au trezit apoi cu o factură de peste 1000 de lei (era pe abonament), m-am gândit – mai degrabă aşa, de-o goangă, şi ca să am de ce să mă enervez şi să scriu un articol pe blog – să sun la Vodafone să-i întreb dacă e pe bune. Oarecum spre suprinderea mea, chiar era.

Acum, ce mă calcă pe mine pe nervi, şi i-am explicat şi boului care făcea pe prostul, de la Vodafone, şi care cică nu înţelegea ce-aş fi putut păţi dacă trimiteam un SMS aiurea, ca şi cum n-ar fi ştiut că există numere “speciale”, taxabile cu cât vrea muşchiu’ deţinătorului, de la câţiva cenţi, la, de ce nu?, câteva sute de euro (alea de le scrie mic şi în viteză costul pe ecranul televizorului, cât să n-apuci să vezi decât dacă ai DVD recorder, ca mine, şi pui imaginea pe “stop”), e de ce pulăria mea, dacă primesc un “cadou” (pesemne de-ăla precum calul care nu trebuie căutat la dinţi), trebuie să mai trimit tot eu un SMS prin care să-l şi accept în mod expres. Nu puteau să-mi dea respectivele minute şi gata? De consumat vedeam eu dacă şi când le consumam (oricum mi se pare că e un termen limită). Că atunci când e să mi se IA ceva, uneori nici măcar tocmai justificat, nu mă mai întreabă nimeni dacă sunt de acord! Sau e pe principiul “noi v-am fi dat nişte minute, dar dacă n-aveţi neapărat nevoie de ele, mai bine le păstrăm”?

De fapt, oricât aş fi eu de comod, marea problemă nu e că m-ar durea degetele să butonez două litere şi să dau “send”, dar mi se pare că prin metoda asta se încurajează posibilele escrocherii despre care am amintit şi care, dacă stau să mă gândesc bine, vin puţintel (mai mult) şi în beneficiul operatorilor de telefonie, fiindcă dacă un client se pomeneşte, hodoronc-tronc, după ce sună sau expediază un SMS la un număr de-ăsta fantomă, că-i dispare creditul, nu-i rămâne decât… să-şi cumpere altul, nou, pe care să-l folosească aşa cum îşi propusese iniţial, eventual sunându-i pe cei dragi... etc. Că reclamaţiile oricum nu se soluţionează niciodată favorabil pentru păgubit.

“DOI X DOI” = ZERO

Cu mine trebuie să fie ceva în neregulă, că de la o vreme nu-mi mai place nicio piesă de teatru văzută pe scenele bucureştene! Ultima experienţă neplăcută am trăit-o la sfârşitul săptămânii trecute, când am avut parte nu de una, ci de-a dreptul de două porcării grupate într-un singur spectacol de la Teatrul Naţional, intitulat “Doi x Doi”, probabil în sensul că sunt două texte (proaste) – “Tigrul” de Murray Schisgal şi “Amantul” de Harold Pinter, ambele în regia lui Vlad Stănescu – interpretate de câte doi actori, respectiv Amalia Ciolan alături de Marcelo S. Cobzariu (de care nu auzisem până acum şi sper să nu mai aud nici de acum încolo!) – primul şi Maia Morgenstern împreună cu Mircea Rusu – celălălt, pe care îl pot încadra la capitolul decepţii, deoarece autorul corespundea chiar şi vechilor mele criterii de selecţie, despre care am mai vorbit, fiind laureat al Premiului Nobel în 2005. Cum s-ar zice, însă: “şi ce dacă?”.

În schimb, n-aş putea spune acelaşi lucru despre Maia Morgenstern, pe care am văzut-o, în sfârşit (că tot îmi exprimasem de curând dorinţa în acest sens, deşi tare mi-ar plăcea să mi se împlinească la fel de prompt şi deziderate mai importante), într-un rol aproape “normal”, cel puţin pe alocuri, şi care mi-a confirmat bănuiala că nu (mai) poate intra credibil în pielea unui personaj care nu zbiară, nu miorlăie, nu chiţăie, nu se fandoseşte sau nu se scălâmbăie. Ceea ce o face numai bună pentru montările din ziua de azi, dovadă şi numărul impresionant, ca să nu spun exagerat, de spectacole în care apare.

FĂRĂ “PANICĂ”!

Urmărind din scaunul de plastic, inimaginabil de incomod – al cărui singur merit e că nu-ţi dă voie să adormi şi, eventual, să sforăi, făcându-te de râs, la un spectacol plicticos – al sălii George Constantin (fostă Studio) de la Teatrul Nottara (cea despre a cărei “renovare” scriam cândva că e foarte probabil să se fi făcut nu printr-o mare investiţie, ci, dimpotrivă, cu un profit substanţial, după vânzarea vechilor fotolii, infinit mai confortabile şi mai aspectuoase) piesa “Panică” de Mika Myllyaho, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, mă gândeam că, fără doar şi poate, decât să văd o piesă de teatru bună jucată prost, prefer oricând să văd una proastă jucată bine. (Asta, fireşte, în condiţiile în care n-am mai văzut cam de multişor pe scenele bucureştene una şi bună şi bine jucată.)

Nu ştiu dacă e tocmai potrivit să spun “din fericire”, dar spectacolul amintit măcar se încadrează în a doua categorie, şi asta numai graţie celor trei tineri actori, Gabriel Răuţă, Alexandru Jitea şi Vlad Zamfirescu, care fac şi ei ce pot pentru a salva un text cel puţin banal, adolescentin (ca să nu spun de-a dreptul pueril), împănat cu un limbaj trivial (în parte justificat de vârsta personajelor, chit că, de pildă, în cercurile în care mi-am petrecut eu tinereţea nu s-a vorbit aşa decât vreo două-trei săptămâni după ce amicii mei şi cu mine ne-am întors din armată), altminteri foarte apreciat de publicul nostru de teatru, asortat mai degrabă cu un stadion de fotbal (tot din România!), şi care text lasă impresia că autorul – un finlandez născut în 1966 – n-a găsit altă modalitate, mai adecvată, ca, de exemplu, nişte cronici de ziar, sau ceva postări pe-un blog, pentru a-şi face cunoscute nepreţuitele opinii despre diverse manifestări, mai mult sau mai puţin artistice, aflate (mai) în vogă la momentul redactării (premiera a avut loc în 2005), printre care filmele “Mar adentro” şi “Hable con ella”, dezbătute (mult prea) pe larg de eroii principali sau prestaţiile pilotului de Formula 1, tizul şi compatriotul autorului, Mika Häkkinen.

Singurul aspect cu adevărat pozitiv al piesei e că nu durează decât vreo nouăzeci de minute, şi-aşa parcă interminabile.