DRACU E CAM OCUPAT sau CE MĂGĂRII A MAI FĂCUT ROMTELECOM

În urmă cu deja aproape o săptămână, măcar pe jumătate convins fiind, aşa cum scriam şi în titlul articolului de-atunci, că terminasem daravelele, ca şi relaţia contractuală, cu nesimţiţii de la Romtelecom-Dolce, promiteam că “de mâine”, adică de miercurea trecută, voi începe să le relatez pe cele cu împuţiţii la fel de mari de la RCS & RDS, departamentul Digi Mobil. Ei bine, aşa cum vă asigur (în special pe cei care nu mă cunosc personal) că NU îmi stă în caracter şi (recte “ci”) dintr-o lungă serie de motive, în general obiective, asupra cărora mă voi apleca pe larg în cele ce urmează, mi-am încălcat angajamentul, lucru pentru care îmi cer oricum iertare.

Aşadar, primul şi categoric cel mai solid dintre motivele amintite este faptul că tot de atunci nu am mai avut acces la platforma propriului meu blog, lucru pe care cu siguranţă l-au sesizat şi cei doi, poate trei, cititori fideli, care, la rândul lor, nu au mai putut intra pe pagină. Acum, antitalent IT cum sunt, se prea poate să fi bifat eu vreo căsuţă greşită pe-acolo sau să fi activat vreo comandă care mai apoi s-a de-bifat, respectiv dez-activat, singură, dar coincidenţa face că, încă după ce scrisesem cel dintâi articol din trilogia celor îndreptate vehement împotriva Romtelecom, sub egida “…Lua-v-ar dracu!”, remarcasem o înmulţire stranie a cititorilor ocazionali veniţi de pe IP-uri aparţinând societăţii respective, unul dintre ele (pe care la nevoie îl pot publica) repetându-se de câteva ori, după ce iniţial fusese redirecţionat spre pagina mea de pe un site de promovare/supraveghere a blogurilor (pe care nici nu ştiam că se află şi al meu), unde dăduse o căutare generală după termenul “Romtelecom”.

Ce vreau să spun, fără a îndrăzni să acuz, cel puţin în sens juridic, din lipsă de alte probe mai concludente, e că, iată, brusc, dintr-o dată şi pe neaşteptate, în acelaşi timp cu lansarea acestei “campanii”, am întâmpinat şi probleme tehnice cu care nu m-am mai confruntat niciodată în cei aproape şapte ani de blogăreală. Partea comică e că, dat fiind numărul de cititori, impactul demersului meu nu poate avea decât proporţii liliputane, element de care eventualii hackeri tocmiți de Romtelecom, probabil la fel de mintoşi ca şi ceilalţi funcţionari de pe-acolo, se pare că n-au ţinut cont, angrenându-se într-o chestiune de genul “mai mare daraua decât ocaua”. Asta dacă e într-adevăr aşa cum ziceam că n-am cum să fiu sigur că e. Dar poate nu-i. Oricum, serviciul tehnic ce se ocupă automat de blog a remediat problema.

Pe de altă parte, trebuie să spun că între timp (şi) războiul de gherilă cu Romtelecom a continuat şi se pare că va mai dura o vreme. Dacă cineva, în frunte cu mine, îşi imagina că va fi atât de simplu de reziliat un Contract pe cât am crezut şi ar fi fost normal după toate cele întâmplate, ne-am înşelat amarnic! Şi-aşa noroc că am un program (cum ar veni, “de lucru”) flexibil, care-mi îngăduie să mă ocup la orice oră şi pe termen îndelungat de toate fleacurile astea care ne fac, nouă românilor, viaţa încă şi mai amară decât a cetăţenilor din ţările cu adevărat civilizate, fiindcă altfel ar fi trebuit să-mi iau două zile libere doar pentru a depune cererea de renunţare la serviciile companiei!

Deoarece într-o simplă cerere telefonică la 1930 oricum nu aveam încredere (deşi, invers, când vor să prelungeşti un contract, le e cu totul şi cu totul suficientă!) m-am dus din prima la o reprezentanţă, unde am completat un formular (aşadar, scris), l-am semnat (aşadar, cu mâna), am primit număr de înregistrare şi o recipisă adecvată, numai că, în timp ce mă îndreptam spre casă, am fost sunat de duduia (altfel amabilă) care mă îndrumase în tot acest proces, şi care, cu disperare în glas, mă anunţa că trebuie neapărat să trimit şi o scrisoare (din acelea adevărate, ca pe vremea când nu se inventaseră internetul şi e-mail-ul) pe adresa companiei, aşa cum, ce e drept, scrie şi în articolul din Contract privitor la reziliere. Zis şi făcut!

Nu doar că am trimis-o – recomandată, ca să fiu sigur că e primită şi se specifică limpede data Poștei, ca să n-am surpriza să mi se spună că am ieşit din cele 30 de zile alocate –, dar, în acelaşi timp, am expediat şi un e-mail, practic cu acelaşi conţinut şi un ataşament cu o copie după buletin (băgasem una şi în plicul de hârtie), aşa cum mi se ceruse, făcând în plus, fix ca ăla din bancuri care are și bilet și abonament, şi demersul acela doar telefonic, care în lumea normală la cap din afara graniţelor ţării ar fi trebuit să fie suficient. În total, patru mijloace diferite prin care le comunic, ultraoficial și cât se poate de răspicat: M-AM SĂTURAT DE VOI!

Ei bine, nu mai departe de sâmbătă (în caz că n-am subliniat până acum acest aspect, altminteri minor în raport cu altele, dar la fel de aberant, să ştiţi că weekendul e momentul săptămânii când pe cei de la Romtelecom îi apucă hărnicia: atunci dau telefoane, atunci trimit echipele de intervenţie etc.) ţâr-ţâr (mă rog, ding-dong-dang, sau ceva similar, dar mai melodios), pe celălalt telefon fix al meu, care nu mai e de mult Romtelecom, că l-am portat (n-am uitat promisiunea de a scrie câteva rânduri şi despre cum sună ei pe oricare alt număr decât cel propriu, probabil de ruşine pentru cât e de proastă linia!) – o cucoană, cu glas nespus de mieros, întrebându-mă dacă am câteva minute ca să discutăm despre “aspecte legate de Contract”. Mi-am zis: “OK, începe sarabanda ofertelor de nerefuzat, a îmbrobodelilor și promisiunilor de colaborare fructoasă şi reciproc avantajoasă.”.

Pentru că întâmplător eram binedispus şi nici nu bănuiam ce avea să urmeze, am acceptat, pe un ton cât se poate de binevoitor, pe care mi l-am păstrat… vreo două minute întregi. Aş fi făcut-o chiar numai unul singur, însă în celălalt am căutat scrisoarea primită de la ei pentru că n-o învăţasem încă pe de rost şi eram uşor nesigur în legătură cu aspectul pe care madam tocmai mi-l debita, şi anume că, vezi Doamne, în ciuda faptului că pe plic era numele meu, cu adresa completă şi cu referire la exact pachetele de care beneficiam, scrisoarea nu îmi era destinată mie, ci doar celor care au televiziune prin SATELIT de la Dolce. Ca atare, mărirea de tarif nu mi se aplică, iar eu n-am motive să renunţ la abonament.

Cum spuneam, în primele clipe recunosc că am fost derutat, gândindu-mă chiar ce tolomac sunt că m-am agitat atâta degeaba. Găsind însă scrisoarea (rătăcită în teancul de documente necesare pentru reziliere), am putut să citesc ceea ce aceia dintre voi care îmi urmăresc blogul ar fi putut-o face încă de-acum zece zile, când am reprodus scrisoarea cuvânt cu cuvânt: “Serviciul tău de televiziune digitală (IPTV) va conţine, începând cu data de 14 iulie 2014, canalele din grila de pe verso. De asemenea, de la aceeaşi dată, tariful lunar pentru Pachetul de Servicii de care beneficiezi va creşte cu 0,5 Euro (0,62 Euro cu TVA).” Aşadar, minciună sfruntată din partea muierii: nici vorbă de televiziune prin satelit, de vreme ce scrie negru pe alb (mă rog, mai degrabă bleumarin pe alb) “IPTV”, adică invenţia diabolică a Romtelecom - televiziune digitală prin firele telefonice rămase de la Ceauşescu.

Vă daţi seama că, din acel moment, tonul şi, de ce să n-o spun?, chiar limbajul meu s-au schimbat radical, începând să semene tot mai bine cu cele folosite în titlurile articolelor amintite, ideea de bază fiind că ori madama (pe numele ei Rizea Carmen, că merită popularizată), ori semnatarul scrisorii, Directorul Executiv Comercial Bla-Bla-Bla…, Mathias Hanel, minte cu neruşinare şi încearcă să mă prostească, dacă nu chiar în faţă, cel puţin în ureche – una şi în plic – ălălaltu’. Concluzia: veniţi dracului odată să vă luaţi aparatele de căcat din casa mea şi lăsaţi-mă în pace, JEGOŞILOR!

Iar ca tacâmul să fie… nu complet, că era demult, dar cu vârf şi-ndesat, după încă vreo două ore m-au sunat şi retardaţii de la serviciul tehnic să mă întrebe cu seninătate dacă s-au remediat… problemele de imagine. Pentru cine n-a citit încă aici, aici sau aici, ca şi pentru dobitocul respectiv, care ar fi trebuit să știe după trei săptamâni de când am făcut sesizarea, precizez/am precizat că e vorba în principal de probleme DE SUNET (!!!!), care nu, nu se rezolvaseră de la sine şi nu s-au rezolvat nici după ce-or mai fi făcut ei după aia, dacă or fi făcut, aşa cum m-au asigurat, sau doar i-or fi minţit şi pe şefii lor că fac. (Printre altele, cică urma să schimbe “softul”, motiv pentru care mi-au cerut şi numele exact al televizorului meu, ca să pună, chipurile, unul “compatibil”. Despre cât de stupidă e treaba asta, mai cu seamă că defectul se manifestă pe trei televizoare diferite, dintre care două n-au nicio legătură cu “softurile”, că-s cu tub şi conectate prin cabluri obişnuite, analogice, am scris tot aici, aici şi aici.)

Ce urmează? Dracu (ăla care într-o lume perfectă ar trebui să-i ia pe toţi oligofrenii ăştia) mai ştie. Deja au rămas foarte puţine lucruri care ar putea să mă mai mire.

… LUA-V-AR DRACU! (PARTEA A TREIA ŞI, PROBABIL, ULTIMA)

(Continuare de aici şi de aici)

Pentru a încheia, şi din acest punct de vedere, pe lângă cel contractual, conturile cu nemernicii de la Romtelecom, şi oarecum ca o avanpremieră, pe undeva legată de ei, la ceea ce am să vă povestesc, (începând de) mâine, despre ticăloşii încă şi mai mari, demni de Belgravistan, de la Digi, am să mai spun că teatrul absurdului a continuat şi în weekend, când ultima “echipă” de un singur om, încă şi mai spălăţel decât ultimul, dar, din nefericire, după cum s-a dovedit într-un târziu, la fel de imbecil şi incompetent, sau cel puţin dresat şi el să invoce tot soiul de pretexte stupide cu care să mascheze impotenţa întregii companii, a stat nu mai puţin de două ore în “locaţia” mea, schimbând (iarăşi!) toate firele şi aparatele, prilej cu care a reuşit să mi-l strice definitiv pe cel original, la care nu se mai auzea sunet deloc, pe NICIUN canal, astfel încât mi-a lăsat unul de-al lui, de teste, care, printre altele, era setat pe alt pachet de programe decât al meu, fără Eurosporturile HD, în schimb cu altele complet neinteresante, dar măcar am văzut, cu chiu cu vai, în aceleaşi condiţii mizerabile pentru care am făcut reclamaţia iniţială, calificările şi cursa de Formula 1 din Austria.

Concluzia – încă provizorie, dar cu desăvârşire aberantă, vă asigur – a fost că “softul” din decodorul Dolce nu e compatibil cu cel al televizorului meu (principal) Sony Bravia, în condiţiile în care, coborându-mă şi eu la mintea puţină şi proastă a celor din Romtelecom, le-am demonstrat cât se poate de limpede că acelaşi defect se manifestă pe TREI televizoare, dintre care, pe lângă mai sofisticatul Bravia, care o fi având şi vreun “soft”, celelalte două sunt un (alt) Sony, vechi, antic şi de demult, cu tub, şi un Toshiba încă şi mai rudimentar, iar buba e la locul ei pe, coincidenţă, tot TREI tipuri de conexiuni – HDMI, RCA şi SCART (săptămâna trecută nu o testasem şi pe cea din urmă).

În fine, nu mai departe de astăzi dimineaţă, când credeam că le auzisem pe toate, un alt imbecil, nou-nouţ, care îl însoţea pe ultimul în timp ce-mi aducea cam al cincilea aparat (de data asta nou-nouţ şi el, ca să fie treaba oablă), convingându-se că defectul există, mi-a sugerat să fiu atent dacă se manifestă şi la alte transmisiuni decât cele de… fotbal (!?). Dobitocul avea impresia că se uita la un meci de la CM de fotbal (tocmai) din Brazilia, cu toate că orice om de pe stradă, mai puţin un angajat Romtelecom, ştie că drepturile pentru respectiva competiţie NU aparţin celor de la Dolce Sport, ci ălora din TVR.

Păstrându-mi, cu eforturi titanice, bruma de calm care să mă împiedice să-l arunc pe fereastră, de la etajul 10, sau măcar pe scări în jos, i-am arătat mai întâi că la televizor era a patru sutea reluare a unui meci de Champions League de luna trecută, după care l-am asigurat că distorsiunile există şi la transmisiunile de înot, Formula 1, baschet, tenis etc., ba chiar şi în timpul pauzelor de publicitate, RETARDATULE!!!

Nu e că asta ar fi pus capac, pentru că era pus de mult, iar ăsta ar fi cam al zecelea, dar tot astăzi, după nici două ore, am făcut cererea propriu-zisă – parafată şi practic deja aprobată – de reziliere a contractului fără penalităţi şi despăgubiri din partea mea, deşi, la cât m-am consumat în ultimele trei lui, aş fi meritat, cu vârf şi îndesat, să PRIMESC unele. De ăştia AM SCĂPAAAT!!!

… LUA-V-AR DRACU! (PARTEA A DOUA)

(Continuare de aici.)

Din lipsă de timp (pentru că începea primul meci al zilei la CM de fotbal) şi de “spaţiu tipografic” (în sensul că la texte prea lungi platforma pe care am eu blogul începe să dea rateuri), m-am oprit ieri cu relatarea noilor mele aventuri cu Romtelecom la momentul când, după vreo două săptămâni de reclamaţii, discuţii telefonice şi non-intervenţii ale “echipelor de tehnicieni” formate din câte un alcoolic paraşutat în apartamentul meu, am găsit în cutia poştală următoarea scrisoare din partea societăţii, pe care am s-o reproduc aproape integral, cu micile mele comentarii în paranteze:

“Stimate client,

Romtelecom îţi reconfirmă promisiunea de a oferi conţinut TV de calitate pentru toate gusturile şi continuă să îţi îmbogăţească grila cu noi canale. (Ce frumos din partea lor! – n.m.)

NOUTĂŢI!

Începând cu data de 14 iulie 2014, grila Serviciului tău de televiziune va avea în plus următoarele canale: History Channel, FilmBox, FilmBox Plus şi TV 1000. (Întâmplarea face că le am pe toate de la Digi şi UPC, iar ultimele trei, dar în special FilmBox-urile, sunt niște porcării sinistre, despre care am şi scris. Aşa că mulţumesc pentru nimic! – n.m.)

History Channel îmbină poveştile despre trecut cu realitatea zilelor noastre şi îţi dezvăluie legăturile dintre cele două într-un mod pasionant, captivant şi adesea surprinzător.

TV 1000 este canalul dedicat filmelor, de la comedii franţuzeşti (vă mai şi lăudaţi cu asta?! – n.m.) la thrillere scandinave (????!!!! – n.m.), drame britanice şi, desigur, cele mai bune pelicule de la Hollywood (asta e pur şi simplu o minciună gogonată! – n.m.).

Mai mult, de curând beneficiezi de cel mai nou canal din familia Discovery: ID Xtra, disponibil în exclusivitate la Romtelecom. Un canal adresat în principal publicului feminin (aha, de-aia nici nu-l remarcasem! – n.m.), axat pe conţinut din zona de mister şi suspans, care dezvăluie poveşti fără egal şi mistere captivante din viaţa reală.

Din grila actuală a Serviciului tău de televiziune, se vor elimina (ce face?!?! – n.m.) canalele: Comedy Central Extra (să vedeţi ce înjurături o să vă luaţi, dar nu de la mine! – n.m.), Shorts TV (abia ce-l descoperisem şi mă bucuram că-l am, fiindcă nenorociţii ăilalţi, de la UPC, mi l-au băgat într-un pachet opţional de care nu beneficiam! – n.m.), The Money Channel (pagubă-n ciuperci! – n.m.) şi ProTV Internaţional (nici pe-ăsta nu-l am în altă parte, dar, de ce să mint?, nici n-o să mor de dorul lui – n.m.)

(Şi acum vine partea cea mai tare! – n.m.)

Serviciul tău de televiziune digitală (IPTV) va conţine, începând cu data de 14 iulie 2014, canalele din grila de pe verso. De asemenea, de la aceeaşi dată, tariful lunar pentru Pachetul de Servicii de care beneficiezi va creşte cu 0,5 Euro (0,62 Euro cu TVA).”

În continuare, mi se anunţă o pritoceală similară la pachetul suplimentar HD, din care se scoate şi se bagă, mai dihai decât fac eu cu ei. Tariful rămâne totuşi neschimbat.

Carevasăzică, după fix trei luni şi-un pic de când m-am abonat, beneficiind la vremea aceea, chipurile, de o superofertă promoţională personalizată, fapt pentru care m-au obligat să semnez un contract pe doi ani, şi cu toate că de atunci şi până acum am avut parte din partea lor numai de belele, defecţiuni, întreruperi de imagine, pârâieli pe sunet şi enervări pe sănătatea mea, nenorocitele jigodii ordinare şi împuţite de la Romtelecom, în frunte cu Directorul Executiv Comercial pe Segmentul Rezidenţial România, Mathias Hanel, care semnează mizeria de mai sus, au ajuns la concluzia că prea m-am huzurit şi dau puţini bani pe aşa megaservicii socotite de mare calitate acolo la ei în Luavardracuşimâncamiaţiștițivoicevistan.

Şi eu, naivul, care, atunci când m-am pomenit cu plicul în poştă, a doua zi după ce primisem factura, încât era clar că trebuia să fie altceva, mi-am imaginat – bazându-mă şi pe faptul că, la un moment dat, una din toantele cu care m-am tot conversat în ultimele două săptămâni la telefon m-a asigurat că se va ţine cont la plata abonamentului de problemele pe care le-am întâmpinat cu recepţia – că sunt informat de o reducere substanţială pentru factura curentă sau măcar mi se cer scuze în mod oficial! Da’ de unde!

Şi staţi, că nu s-a terminat!

Ieri, chiar în timp ce scriam prima parte din acest material, am primit un nou telefon, de data asta de la un cretin de-acolo, care m-a întrebat direct dacă acum se vede bine Dolce Sport HD, pentru că ştie el – consultându-şi nu globul de cristal, ci aparatele de supraveghere cu care se distrează verificând la ce posturi se uită abonaţii (asta ca să ştiţi, dragi prieteni, că tot Romtelecomul e la curent când vă delectaţi, fără ştirea nevestelor, cu vreun pornache!) – că tocmai urmăresc acel post.

După ce i-am explicat, nu chiar politicos, că nu mă uitam de fapt la nimic, dar televizorul din birou era pornit pe Digi Sport 2, de la altă societate, în timp ce acela din dormitor, conectat la decodorul Romtelecom care o fi rămas într-adevăr setat pe Dolce Sport HD, era stins, l-am lăsat pe fir să mă duc să verific. Bineînţeles că pârâielile, fulgerele, steluţele şi dunguliţele erau la locurile lor, aşa că din momentul în care am revenit la telefon (mult mai curând decât cele douăzeci de minute cât îmi propusesem să-l las, pentru a-i plăti cu aceeaşi monedă timpul pe care îl pierd eu în acest mod la fiecare sesizare către ei), şi până când, după alte vreo zece minute în care mi-am deşertat sacul, înşirându-i cam ce vă povestesc şi vouă de două zile, i-am închis telefonul în nas, practic dobitocul nici n-a mai apucat să deschidă gura.

În concluzie, după ce am citit, ca pe niciun altul, contractul prin care am (re)devenit abonat Romtelecom, dar şi scrisorica reprodusă pe larg mai sus, în care, în subsolul paginii şi cu litere minuscule, tocmai am remarcat că este reprodus exact pasajul corespunzător din respectivul contract, am de gând să trimit pe adresa societăţii, în termen de 30 de zile (mă rog, au rămas numai vreo 20, la cum merge Poşta Română), o “notificare scrisă” prin care să solicit “denunţarea unilaterală, fără plata niciunei penalităţi sau despăgubiri” a actualei înţelegeri, cum am dreptul în cazul majorărilor de tarif. Că mi-a ajuns!

O SPUN CU TOT RESPECTUL (PE CARE ÎL MERITAŢI): LUA-V-AR DRACU!

După ce v-am povestit, cu lux de amănunte, dar, paradoxal, nici pe departe exhaustiv, ce am pătimit cu Romtelecom încă de la instalarea mizerabilului (de)serviciu de televiziune Dolce – de departe cel mai slab calitativ, chiar și atunci când, rar, măcar funcţionează la parametri “normali”, dintre cele trei pe care le am – cred că e uşor să vă închipuiţi prin ce a trebuit să trec din momentul în care am făcut imprudenţa să reclam faptul că pe unul dintre canale, Eurosport 2 HD, au apărut (doar) (şi) nişte distorsiuni la coloana sonoră. Adică nu e că nu se mai vedea, sau baremi auzea, nimic-nimic, ci, atunci când vorbea comentatorul, glasul lui era acompaniat permanent de un fel de pârâit. Am să vă relatez totuşi, în caz că imaginaţia voastră nu se ridică la nivelul realităţilor autohtone.

Aşadar, într-o aproape la fel de proastă zi ca oricare alta când e vorba de nesimţiţii de la Romtelecom, împins de împrejurarea că, urmărind în paralel două meciuri de tenis de la Roland Garros, comutasem unul din televizoare pe postul amintit şi remarcasem acel brum, m-am hotărât, cam într-o doară, nu tocmai convins de utilitatea gestului (mai ales că nu prea am motive să mă uit pe Dolce la posturile HD pe care le pot vedea, în condiţii infinit mai bune, pe Digi sau UPC), dar, pe de altă parte, ce-i drept, la ora aceea, nici realizând potenţialul lui nefast, să-i sun şi să fac sesizare, măcar ca să ştie că sunt, nu doar la propriu, cu ochii pe ei.

După cele douăzeci de minute obişnuite de aşteptat pe fir, cu o muzică sâcâitoare, timp în care, ca de obicei, după ce am pus telefonul pe difuzor, şi cu speranţa că nu voi rămâne fără baterie, mi-am văzut cumva de-ale mele, am vorbit cu o tanti, altfel amabilă, care m-a asigurat că se vor face verificările de rigoare şi voi fi ţinut la curent. Lucru care, de ce să nu recunosc?, s-a şi întâmplat, în sensul că în următoarele câteva zile am fost asaltat de telefoane (despre cum sună ei întotdeauna pe un alt număr, inclusiv din cele pe care NU le-am dat, voi scrie negreşit cu alt prilej, că e teribil de interesant, dacă nu chiar fascinant!), astfel încât, după al patrulea sau al cincilea, s-au lămurit definitiv că nu mă confrunt nici cu întreruperi de imagine şi nici nu e vorba de posturile Eurosport, Eurosport 2 sau Eurosport HD, ci de EUROSPORT 2 HD (oligofrenilor!!!), numai că problema tot nu s-a rezolvat.

După alte câteva zile de la ultimul telefon de-ăsta idiot şi inutil din partea lor (când nici nu le mai spusesem eu ce problemă semnalasem, ci l-am pus pe un papagal să citească singur ce scrie acolo, ca să fiu sigur că în sfârşit notaseră corect), văzând că nu mai primesc niciun semn, am sunat din proprie iniţiativă să-i întreb, mai mult de curiozitate, care e rezultatul verificărilor. Cu aceeaşi amabilitate chiar iritantă, mi s-a comunicat că o echipă de tehnicieni se va deplasa la “locaţia” mea, pentru investigaţii suplimentare.

În ciuda slabelor mele proteste, mai degrabă ironice, prin care îmi manifestam îndoiala că problemele de sunet pe un singur canal (dar pe ambele frecvenţe pe care e transmis la Dolce, în timp ce pe UPC şi Digi se auzea perfect, că verificasem şi răsverificasem, fiindcă altfel aş avea multe de spus şi despre cum emite Eurosportul) pot fi cauzate de oricum prăpăditul decodor recondiţionat cu care m-au pricopsit ei la instalare, a doua zi m-am pomenit la uşă cu “echipa de tehnicieni”, formată dintr-un singur troglodit despre care nu m-am dumirit nici în jumătatea de oră în care a stat ca boul încercând să-şi prindă şefii la telefon, dacă era binişor băut sau pur şi simplu aşa era el, gângav de n-am înţeles nici jumate din ce-a spus şi cu o faţă… corespunzătoare. Cert este că venise înarmat cu un decodor “nou” (adicătelea tot recondiţionat, jegos şi plin de zgârieturi), fiindcă, citez, “aşa mi-au zis de la sediu, că trebuie să-l schimb şi să-i sun de la locaţie”.

Cu sunatul, cum spuneam, a mers mai greu, fiindcă se vede treaba că nici angajaţii n-au prioritate în a lua legătura cu dispecerii sau ce-or fi ăia pe-acolo, în schimb decodorul nici n-a mai trebuit să-l monteze, convins, în sfârşit, că nu de-acolo e buba. Pe de altă parte, din ce-am dedus în urma conversaţiei pe care a purtat-o cu mai-marii de la sediu, nu era convins nici că pârâitul de pe Eurosport 2 HD chiar se auzea. După cum s-a exprimat (atât cât am înţeles, neavând subtitrare), “e ceva fin, eu nu-mi dau seama, doar domnul”.

Acum, poate e momentul să recunosc că şi eu, la fel ca Robert Turcescu, am oareşce ureche muzicală, iar auzul, spre deosebire de alte însuşiri, mi-e destul de bine dezvoltat, încât e posibil ca, mai ales un personaj precum acela descris succint, dar, paradoxal, aproape exhaustiv (deci invers decât aventurile mele cu Romtelecom), mai sus, să nu sesizeze toate nuanţele tonale pe care le disting eu. La fel cum se prea poate ca, imediat ce a plecat de la mine, să-l fi călcat vreun tractor pe care nu l-a auzit, confundându-l, după zgomot, cu o bicicletă. Una peste alta, treaba a rămas în coadă de peşte, minciuna oficială fiind că se vor continua investigaţiile.

Ei bine, oricât de greu de crezut ar fi, exact în aceeaşi ordine de idei, după alte două sau trei zile, cam pe joia sau vinerea trecută, în Bucureşti… a plouat. Poate ceva mai serios decât în zilele senine, dar categoric nu ca-n vremea lui Noe. Rezultat: timp de câteva ore bune, o mulţime de canale de la Dolce, în frunte cu cele de sport (singurele care mă interesează, repet), nu s-au putut recepţiona. Fireşte că am sunat, dar nici n-a trebuit să stau de vorbă cu cineva, fiindcă un robot dădea de zor asigurări că situaţia e cunoscută şi se va remedia în cel mai scurt timp. Cum pe cele patru canale Dolce Sport pentru care n-am alternativă oricum nu (mai) e nimic interesant în afară de Formula 1, care întâmplător n-avea programată nicio cursă în weekend, Premier League e în pauză, iar turneele de tenis, inclusiv feminin, s-au mutat pe Digi şi Eurosport, nu m-am impacientat, doar că a doua zi, verificând de curiozitate dacă şandramaua s-a repus în funcţiune, oroare: zgomotul de pe Eurosport 2 HD dispăruse, numai că… de fapt se mutase, cu un mare spor de intensitate, pe Dolce Sport HD, însoţit de ceea ce la Romtelecom nu poate fi socotit decât un adevărat bonus, şi anume sacadări, fulgere, stele (albe, nu verzi) şi dungi de tot felul pe imagine!

Până să descriu enervarea care m-a cuprins şi modul cum a decurs următoarea conversaţie cu dispecerii, trebuie să spun că, între timp, fatalist cum sunt, dar şi atenţionat oarecum de soţie, care s-a cam molipsit, începusem deja să întrezăresc proporţiile gafei pe care o făcusem reclamând problemele la un post de care la Dolce mă puteam lipsi, aşa că în momentul acela nu eram sigur dacă defectul de pe Eurosport 2 HD se remediase de la sine, fiindcă, de pildă, ploaia o fi răcorit antenele şi ce tehnică de pe vremea lui Pazvante Chioru, sau măcar a tinereților lui Gică Petrescu, o mai fi folosind Romtelecom, sau, aşa cum am început să mă tem tot mai serios, fusese rezolvat cu piese luate de la Dolce Sport HD, care şi-aşa în afară de mine nu poate avea mai mult de alţi doi-trei telespectatori, poate la fel de împătimiţi de Formula 1, dar nu şi de transmisiunile de înaltă definiţie; fiindcă varianta SD a postului merge.

Pe scurt, după telefonul acela pe care mai cuminte ar fi să nici nu-l mai descriu, aşa că mă abțin (ceea ce nu se poate spune și în legătură cu el!), şi prin care am făcut noua sesizare, de data aceasta legată de Dolce Sport HD, la domiciliul meu s-a deplasat, extrem de operativ, în doar câteva ore, o altă “echipă”, formată tot dintr-un singur individ, mai spălăţel şi cu ureche muzicală, dar care venise tot cu un decodor de schimb răpciugos, pe care de altfel l-a şi montat, provizoriu, schimbând în plus TOATE cablurile, mufele de intrare şi priza de la care se alimentează aparatele, şi testând, graţie bunăvoinţei mele, totul pe ambele televizoare. În plus, pentru ca investigaţiile să fie absolut complete, m-am oferit să deschid uşa de la şifonier, să închid fereastra şi să trag apa de la closet, pe rând şi concomitent, operaţiuni care au la fel de mare legătură cu defectul. Într-un târziu, concluzia a fost nu doar clară, ci şi fix aceeaşi la care eu ajunsesem din prima clipă: “nu e de la locaţie, ci din platforma noastră”. Asta s-a întâmplat sâmbătă.

Duminică m-am odihnit, luni m-am luat cu altele, dar ieri, marți, văzând că nu sunt semne de îndreptare, iar următoarea cursă de F1 se apropie, am trimis un e-mail pe adresa postului de televiziune Dolce Sport, pentru a-i pune şi pe cei de-acolo la curent cu ce se întâmplă. Bine, pe undeva asta e ca şi cum aş trimite o scrisoare la redacţia ziarului “România liberă” să mă plâng de ce am păţit cu societatea de asigurări “Astra”, ambele având acelaşi patron, căruia cu această ocazie, absolut tangenţială, îi urez multă sănătate şi o şedere cât mai îndelungată acolo unde e (sper să nu fi fost deja eliberat între timp!). Cu alte cuvinte, n-aş vrea s-o mierlească prea repede în puşcărie, şi cu atât mai puţin să fie pus în libertate pe caz de boală! Dar am zis s-o fac şi pe-asta.

Neaşteptat de rapid, am primit şi un răspuns, prin care sunt anunţat că situaţia le e cunoscută, au primit şi ei asigurări din partea Romtelecom (adicătelea a ălora din camera de-alături) că…, şi că…, îşi cer scuze, îşi exprimă speranţa şi aşa mai departe. Nu terminasem bine de citit mesajul, că m-au sunat şi cei de la Romtelecom, care într-un târziu au recunoscut că, vorba aceea, “e de la ei”, asigurându-mă din nou şi ăştia (sau tot ăia) că… etc. Asta, cum spuneam, a fost ieri. Tot ieri însă… (VA URMA)

DIALECTE

Într-una din zilele de sfârșit ale agitatei săptămâni trecute, printre picături, în paralel cu nici nu mai ştiu ce, la celălalt televizor, şi în timp ce făceam o mulţime de alte mărunte activităţi gospodăreşti, cum ar fi subţiatul prafului din cameră (la ritmul în care se aşază înapoi şi la cât e de gros după numai două zile, “şters” e impropriu spus) am văzut, sau, mai degrabă, doar am ascultat, ori, cel puțin, am încercat s-o fac, filmul “La limita de jos a cerului”, debutul în lungmetraj al cineastului Igor Cobileanski, după cum am citit, lămurindu-mă astfel și de ce pelicula seamănă atât de bine cu un scurtmetraj în care personajele doar se plimbă mai mult prin încăperi și pe străzi sau urcă și coboară mai multe scări. 

Dincolo de asta însă, și pentru că nici măcar nu merită să îl blagoslovesc cu vreo tentativă de cronică, aș vrea numai să le sugerez celor de la HBO ca, atunci când, sau, așa cum sper să NU, dacă vor mai programa filme din republica fraților de peste Prut a ăstora de până-n Milcov, să le și subtitreze. Și nu mă refer doar la pasajele vorbite de-a dreptul în limba rusă, care au fost și acum, ci inclusiv la cele gângăvite în dulşili grai moldoviniăsc (sau cam aşa ceva). Asta fiindcă eu, de pildă, pe Regele Mihai îl înțeleg foarte bine, și fără mari eforturi, în schimb pe ăștia ba.

Acum, la drept vorbind, sugestia mea ar merge încă și mai departe, cuprinzând și filmele românești sadea, pe care de cele mai multe ori sunt nevoit să le ascult cu volumul dat la maximum sau chiar la căști, din cauza halului în care sunt realizate, în continuare, coloanele sonore.

"BLACK NINJA"

LA PLAJĂ ÎN ŞOŞONI

Sunt deja ani buni de când mă străduiesc din răsputeri să înţeleg un fenomen pe care îl găsesc cel puţin straniu: apariţia bermudelor de plajă.

Dacă la început am crezut că e doar o modă, la fel de iraţional-inexplicabilă, dar şi trecătoare, ca oricare alta, cum au fost, de pildă, botinele acelea hidoase cu tălpi de 10-15 centimetri pe care se încăpăţânau să se urce reprezentantele sexului scund în urmă cu vreun deceniu (sigur, unele continuă s-o facă, în aşteptarea vremurilor când oribiliturile vor fi din nou în vogă, sub egida “retro”) sau cum sper să fie tocurile cui de-acum, încă şi mai înalte, care transformă orice femeie care le poartă într-o barză pe catalige aschilambice, încordate şi nesigure, scoţând în evidenţă întreaga parte frontală a labei piciorului, una deloc atrăgătoare, mai cu seamă că a fost concepută de Mama Natură să stea în plan orizontal, nicidecum vertical, constat că răspândirea acestor budigăi, cel puţin pe litoralul autohton, aproape că s-a generalizat, încât am ajuns să mă şi jenez de slipul meu tradiţional, scurt şi – da, asta e! – mulat, cu care par de-a dreptul indecent. Noroc că e de mare firmă specializată în echipament sportiv şi are logoul imprimat vizibil, fiindcă altfel nu m-ar mira ca vreun ţâşti-bâşti de-ăsta născut după ultima calificare a Naţionalei de fotbal la un turneu final să creadă că m-am zgârcit la bani şi mi-am vopsit o pereche de chiloţi uzaţi.

Ce mă nedumereşte însă cel mai tare e cum se face că, în timp ce doamnele, indiferent de vârstă (!), apar la plajă din ce în ce mai despuiate, cu slipul făcut din două aţe şi sutienul lăsat în sacoşă, pentru a-şi expune cât mai mult din trup la soare şi privirilor curioase, bărbaţii dimpotrivă, tind să se încotoşmăneze, pudibonzi, bronzându-se pe picioare în degrade, funcţie de cât de boţite stau bermudele într-un moment sau altul. Să fie oare doar dintr-un soi de spirit de frondă sau ca un protest subtil faţă de prea marea emancipare şi dezinhibiţie a partenerelor de viaţă?

Acum, dincolo de faptul că – oricât de greu de crezut le-ar veni celor (mai) tineri – pe vremuri, genul ăsta de vestimentaţie îl purtau pe plajă tocmai ţopârlanii sau amărăştenii care veneau pentru prima oară în viaţa lor la mare, eventual aduşi prin partea locului, cu forţa, pentru câteva ore, în interes de serviciu, aşa încât şi dacă auziseră, vag, ce înseamnă un slip, nu vedeau ce rost are să dai bani pe ceva atât de sofisticat şi utilizabil numai câteva zile pe an, plus că li se părea sub demnitatea lor de tractorişti cu părul alb să apară aşa golaşi în public, mie mi se pare una extrem de incomodă, asta în condiţiile în care port şi eu bermude, chiar toată vară, în ciuda vârstei şi a părului de pe picioare, parcă tot mai des în raport cu cel din cap, numai că prin oraş, unde chiar ar fi deplasat să apar în slip. La mare, în schimb, unde mă duc tocmai să mă simt cât mai bine, eliberat, pe cât se poate, de cârpe (fără ca asta să însemne că am vreo preţuire, oricât de mică, pentru nudişti!), mi se pare de-a dreptul stupid să mă chinuiesc cu nişte pantaloni în care pe plajă intră nisip prin toate părţile, iar în apă mai întâi se umflă, de zici că eşti cu colacul, încât trebuie să depui eforturi ca să intri în imersiune, apoi din contră, se îmbibă, trăgându-te la fund, şi se lipesc, incomodându-te la înot. (Da, da, cunosc senzaţia, fiindcă mi s-a întâmplat să intru astfel îmbrăcat în ape, doar că mai ales de munte, când n-aveam slipul la-ndecur). Iar de uscat se usucă într-o veşnicie. Câh!

Şi, la urma urmelor, să mă lămurească cineva, că sunt cam ignorant în materie: pe sub bermudele alea “de baie”, teoretic dintr-un material special (chit că, din ce am văzut eu, oamenii nu se mai sinchisesc de asemenea detalii şi cumpără ce le cade în mână, are preţ mic şi culori urâte) se poartă, totuşi, şi un slip? În sensul că dacă m-aş adapta, măcar parţial, aş putea, la o adică, să le dau jos când intru în apă şi să mi le pun la loc când ies, aşa cum mai făceau unele femei cu sutienul (deşi la ele parcă era invers, şi-l puneau când intrau în apă şi îl scoteau la ieşire)? Sau, revenind la bermude, au mizeriile alea de chiloţi de plasă, încă şi mai incomozi, ataşaţi? În fine, cine ştie, poate o să descopăr şi eu virtuţile lor când o să mă boşorogesc de tot şi o să-mi fie ruşine să-mi etalez şuncile şi pieile atârnânde. Probabil că unii se ruşinează de tineri.

Până atunci, însă, n-ar fi exclus să vină vremurile când bărbaţii vor trece de la bermude la pantaloni trei sferturi, apoi la cei întregi, însoţiţi mai întâi de un maieuţ (eventual în dungi, apropo de retro), apoi, treptat, de la un tricouaş până la un paltonaş, iar în picioare de la ciorăpei la bocăncei (asta, pe lângă rimă, are şi logică, la câte cioburi, beţe, capace şi alte mizerii înţepătoare sunt pe plajele noastre). Poate fix în acelaşi moment în care femeile vor renunţa şi la slip.

O CURSĂ CA PE VREMURI

Duminică, în Canada, pe circuitul din Montreal, s-a desfăşurat cea mai interesantă cursă de Formula 1 a sezonului, şi, din păcate, la cum au decurs şi par să decurgă în continuare lucrurile, am sentimentul că nici nu e cazul să adaug “de până acum”, fiindcă spectacolul a fost asigurat în primul rând de accidentala evoluţie neaşteptat de slabă (adică la nivelul celorlalţi competitori!) a celor două monoposturi Mercedes, în special cel al favoritului meu (de acolo), britanicul Lewis Hamilton, care în cele din urmă a şi abandonat. Coechipierul său mai norocos, dar şi mai antipatic, germanul Nico Rosberg, a reuşit să termine pe locul doi, rezultat în urma căruia s-a desprins la 22 de puncte în fruntea clasamentului general al piloţilor.

Nu cred că diriguitorii competiţiei, care au stabilit la începutul anului o regulă altminteri uşor aberantă, conform căreia în ultima etapă a sezonului punctele acordate învingătorului se dublează, de la 25 la 50, au avut o premoniţie, anticipând modul cum se desfăşoară actuala ediţie, în care cei doi piloţi Mercedes şi-au împărţit între ei victoriile, şi foarte probabil o vor ţine aşa până la sfârşit, dar se dovedeşte acum că au fost inspiraţi; această luptă “fratricidă”, în care cei doi rivali beneficiază, măcar teoretic, de fix acelaşi material de concurs, e cam singura situaţie în care o astfel de eventuală departajare brutală şi decisivă în urma unei singure curse are sens şi un dram de echitate.

Pe de altă parte, nu ştiu cum naiba se face, dar (ca) întotdeauna cel cu care ţin eu – în cazul de faţă Hamilton, pe care oricât aş fi de supărat că şi-a “trădat” compatrioţii de la McLaren, n-am cum să nu-l prefer îngâmfatului răsfăţat clăpăug băiat de bani gata Rosberg – ajunge să tragă lozul (respectiv bolidul) necâştigător. Până la un punct, şi ţinând cont că tot aşa păţea şi la fosta echipă, pot să înţeleg şi să pun totul pe seama stilului său de pilotaj, mai agresiv şi poate mai solicitant pentru maşină: de-aia i s-or uza mai repede cauciurile, de-aia i s-or încinge frânele, de-aia le-o fi mai greu mecanicilor să-i schimbe roţile, fiindcă s-or strâmba ceva şuruburi când ia virajele prea strâns. [În paranteză fie spus, probabil şi de-aia l-am simpatizat din prima clipă, fiindcă, la scară liliputană, cam aşa conduc şi eu, fiind ăla care sprintez imediat ce se face verde la semafor ca să prind o bandă mai favorabilă sau să nu-mi intre cine ştie ce troleibuz în faţă; frânez în ultima clipă când e roşu, iar coloana e deja oprită, ca să fiu sigur că nu-mi taie calea în ultima clipă vreun (alt) deştept de pe banda de-alături fiindcă i se pare că a mea e mai goală; mă strecor prin spaţii pentru care alţii ar pierde pariul că nu încap; nu încetinesc chiar până “la limita evitării oricărui pericol” (dar şi a enervării celor din spate) atunci când iau un viraj sau merg pe serpentine etc., obiceiuri (proaste?) de care mi-e teamă că s-au cam molipsit şi alţi membri ai familiei.] Dar prea i se întâmplă toate numai lui. 

Duminică, de pildă, la un moment dat, când ambele Mercedesuri, dar iniţial alternativ, începuseră să aibă probleme, rulând… cam în acelaşi ritm cu un McLaren sau un Ferrari în perfectă stare, mă gândeam că tehnicienii de la boxe, cu girul conducerii, se distrează copios, acţionând (prin radio) vreun butonaş, pentru a sparge monotonia curselor cu cei piloţi proprii desprinşi decisiv de pluton după primele cinci tururi. Îi şi vedeam râzând cu lacrimi, dându-şi coate ştrengăreşte şi spunându-şi unul altuia ceva de genul “acum fă-i-o lui Rosberg!”, după care, când Hamilton părea gata să se lanseze în depăşirea coechipierului, schimbau, şicanându-l pe englez. De altfel, nici acum nu sunt deloc sigur că n-a fost aşa, doar că la un moment dat butonaşele respective au rămas blocate în poziţia greşită.

Pe lângă satisfacţia de a-l vedea, totuşi, depăşit, chiar în ultimul tur, pe german, care altfel ar fi pus între el şi Hamilton, în clasamentul general, mai multe puncte decât cele acordate pentru o victorie… obişnuită, am avut-o şi pe aceea că mexicanul Sergio Perez, de la Force India, a pierdut nu doar locul (doi) pe podium, de care părea aproape sigur cu câteva tururi înainte de final, ci a fost de-a dreptul scos în decor (chiar din vina lui, conform comisarilor de cursă, deşi eu n-aş fi atât de sigur) de un (alt) mediocru, Felipe Massa, de la Williams. Acum, nu că aş avea eu ceva în mod special cu Perez, care mi se pare chiar un pilot talentat, însă îi detest pe cei care încearcă să păcălească Formula 1 (aşa cum alţii încearcă să păcălească fotbalul), trăgând de câte un set de pneuri până dincolo de orice limită, inclusiv a bunului-simţ, ca să facă o oprire în minus faţă de ceilalţi, însă cu preţul de a pune în pericol siguranţa lor şi a adversarilor, devenind adevărate şicane mobile, sau un fel de safety-car-uri neautorizate, pentru că impun un ritm (lent) fals, dar – mai ales pe anumite circuite – sunt aproape imposibil de depăşit.

Oarecum (şi) în acest context, câştigătorul de duminică, australianul Daniel Ricciardo, de la Red Bull, merită toate felicitările, cu atât mai mult cu cât a demonstrat că te poţi lupta tururi întregi, chiar şi roată la roată, cu adversarul/adversarii din faţă, fără ca asta să însemne că rămâi fară pneuri sau păţeşti cine ştie ce alte prostii, aşa cum îi auzi pe inginerii de cursă avertizându-şi piloţii şi implorându-i să păstreze o distanţă de câteva secunde (bune), pentru a putea ataca, cică, pe final, cu o maşină astfel “protejată”. De cele mai multe ori, măreţul “atac decisiv” nu mai e dat niciodată, fiindcă intervin tot felul de alte situaţii. Când ai ocazia, ataci şi gata, ceea ce a făcut Ricciardo şi, de pildă, n-a făcut coechipierul său, multiplul campion mondial de mucava, Sebastian Vettel, încurajat întruna de la boxe să aibă răbdare până ce australianul – care de când a venit în echipă îl bate (la) CURsă de cursă! –, aflat oricum în fața lui, îşi va prăpădi maşina. Iete că nu şi-a prăpădit-o, a trecut în două-trei tururi de Perez şi Rosberg, iar Vettel a trebuit să se mulţumească (şi ce ridicol de fericit a fost!) doar cu locul al treilea.

În încheiere, o menţiune specială şi pentru bietul Jenson Button, de la McLaren, care, conform zicalei (cam ciudată gramatical) “la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”, în urma nenumăratelor abandonuri ale celor din faţă s-a clasat pe un miraculos, dar nu prea meritat, loc patru.

ULTIMA VARĂ

Uite, o aniversare pe care am ratat-o: deja se poate spune (chiar de vreo doi ani) că am trăit mai multă vreme în democraţie (aşa beteagă cum e ea), decât sub dictatura comunistă!

La asta şi, mai ales, la faptul că dictatorul comunist Ceauşescu pare să fi fost mai puţin pudic sau ruşinat de bătrâneţile sale decât democratul Băsescu de-ale lui mă gândeam ieri uitându-mă la noul gard ce desparte plaja “prezidenţială” din Neptun de cea destinată simplilor plătitori (sau nu) de taxe şi impozite. Dacă de când mă ştiu eu, sau, cel puţin, de când vin, aproape an de an, în staţiune (ceea ce, la drept vorbind, înseamnă cam acelaşi lucru) exista acolo doar o simplă delimitare din sârmă, prin care oricine avea măcar ocazia să se uite cu jind la bucata de plajă pustie de care în cea mai mare parte a timpului beneficiau doar pescăruşii, în timp ce prostimea se înghesuia (şi se înghesuie), cearşaf peste cearşaf, de partea ceastălaltă, acum – foarte probabil la cererea expresă a ex-suspendatului sau a cuiva din anturajul său care vrea să se bucure de intimitate pe ultima sută de metri (recte ultima vară) a mandatului – a fost ctitorită porcăria din imagini, care, pe lângă aspectul la fel de inestetic ca şi al predecesorului (de gard vorbesc), doar că în variantă opacă, are în plus păcatul de a contribui din plin la mizeria de pe plaja publică (dincolo sunt convins că se ocupă cineva de curăţenie), unde dai la tot pasul peste paie şi alte resturi rezultate din precocea şi accelerata lui destrămare.

Cum şi în privinţa lui Ceauşescu am sperat, zadarnic, să fie ultimul şi cel mai mare dintre ticăloşii ajunşi vreodată în fruntea ţării, neimaginându-mi că poate fi urmat de cineva (aproape) la fel de sinistru, deja nu m-ar mira ca vreunul din urmaşii lui Băsescu să ducă absurdul pe culmi şi mai înalte, astfel încât, cândva – poate, din nefericire, tot pe parcursul vieţii mele, care şi prin această prismă pare de-a dreptul matusalemică – să ridice acolo un ditamai Zid Chinezesc, mai cu seamă că deocamdată din apă sau de pe faleză tot mai poţi vedea câte ceva.

"IN HARMS WAY"

BELGRAVISTAN ŞI DIGISTAN - ACELAŞI ABSURDISTAN

(Pentru ceva încă și mai scandalos citiți AICI!!!)


Ştiţi reclama aceea cretină cu “Belgravistan”, pentru noile abonamente de telefonie mobilă de la Digi, difuzată fără încetare, cel puţin pe canalele proprii ale RCS&RDS? (Dacă nu, cu atât mai bine pentru voi!) Dincolo de faptul că eu unul nici n-am prea reuşit s-o înţeleg, deşi am văzut şi versiunea ei tipărită, pe care am citit-o pe îndelete, dar mi se pare că numele ţării fictive, în care se vorbeşte o limbă cu profunde rezonanţe slave, ce ar putea fi foarte bine sârba, e cam străveziu, iar în condiţiile în care, din câte ştiu, compania are filiale în multe din statele învecinate cu noi, nu m-ar mira deloc ca pe-acolo să existe o variantă a clipului în care ţara “imaginară” e Bucureștistan şi se vorbeşte un dialect de sorginte latină, foarte asemănător cu româna, trebuie să spun că personal sunt fericitul beneficiar al unuia dintre abonamentele acelea miraculoase, motiv pentru care pot aborda subiectul în deplină cunoştinţă de cauză.

Ei bine, fără să neg avantajele lor în comparaţie cu oferta concurenţei, în special de la Vodafone (că am şi de-acolo), despre care am şi scris la un moment dat, există un amănunt care mă face să concluzionez că nici în… Digistan (tot un fel de Absurdistan) lucrurile nu sunt atât de normale pe cât ar vrea liderii săi (politici) şi realizatorii reclamelor să ne facă să credem. Astfel, deşi e adevărat că toate abonamentele au incluse o mulţime de minute nu doar către orice destinaţie naţională, ci şi către cele internaţionale, inclusiv pe mobil, iar cel mai scump dintre ele (care dacă eşti abonat şi la serviciile de televiziune şi/sau internet fix, e mai ieftin decât cel mai ieftin de la Vodafone) oferă convorbiri nelimitate aproape oriunde în lume, ele nu conţin nici măcar un (1) SMS.

Se pare că religia oficială din Digistan are ceva împotriva mesajelor scurte, astfel încât, în mod absolut paradoxal, cu numai 2 euro poţi vorbi sute de ore în şir, inclusiv în China, iar de 5 euro poţi să nici nu mai faci altceva întreaga viaţă, în schimb, dacă trimiţi un amărât de SMS vecinului de vizavi care s-a încăpăţânat să rămână fidel unei companii la care de aceiaşi 2 euro nu apuci nici să faci o urare de ziua lui unui prieten aflat la muncă în Spania, trebuie să scoţi din buzunar bani în plus, peste costul abonamentului. Nu mult, un cent pe mesaj (cele în reţea sunt, totuşi, gratis), dar orişicât. Asta spre disperarea unora ca tuta care a stat lângă mine la ultima piesă de teatru văzută la Naţional şi care, judecând după cât a meşterit la telefonul mobil ţinut în poală, am impresia că, în loc să înregistreze şi ea, ilegal, spectacolul, ca tot infractorul de (ultimul) rând, pentru a-l împărtăşi cu prietenele, s-a gândit să li-l trimită, replică după replică, live, prin SMS.

FINAL FĂRĂ FINALĂ

Nu sunt paranoic, ci doar (auto)ironic dacă spun că simpatia mea faţă de Montreal Canadiens păleşte în faţa grijii lor faţă de mine: pentru a nu mă pune în situaţia de a mă trezi în toiul nopţii ca să urmăresc în direct meciurile finalei NHL, aşa cum îmi propusesem să fac – în ciuda riscurilor majore de sănătate implicate atunci când e vorba de un om încă foarte tânăr… în urmă cu vreo douăzeci de ani şi obişnuit de la o vreme să se odihnească în toate cele două sau trei ore mici ale dimineţii când vecinul de dedesubt cade, pesemne, şi el răpus de oboseală sau doar ia o pauză de masă, presupunând, cu deplin temei, că de la el vine cam pe-atunci mirosul de friptură cu cartofi prăjiţi – în cazul când “Habs” ar fi ajuns acolo, s-au lăsat eliminaţi prematur, fără măcar a mai prelungi suspansul de-a lungul unui meci 7 încă şi mai periculos pentru un cardiac ipohondru (sau nu) ca mine.

Aşa se facă că, începând de joi noapte spre vineri dimineaţă, de la sfârşitul celei de-a doua reprize a meciului 6, când scorul era doar 1-0 pentru New York Rangers, dar jocul slab al canadienilor nu prevestea nimic bun, cum ar fi o revenire spectaculoasă şi măcar împingerea partidei în “overtime”, astfel încât a trebuit să apelez din nou, doar că (şi) de această dată zadarnic, la metoda mea secretă, constând în stingerea televizorului şi mersul la culcare, sunt un om liniştit, pentru care sezonul s-a (cam) încheiat. Chiar dacă nu cu mult timp în urmă scriam că voi ţine cu newyorkezii în cazul nefericit, dar între timp adeverit, în care ar fi ajuns în locul lui Montreal să se bată pentru Cupa Stanley, mi-am dat deodată seama că, în special anul acesta, când, pe lângă Canadiens, i-au mai eliminat şi pe alţi mari favoriţi ai mei, Philadelphia Flyers, nu-mi sunt cu mult mai simpatici decât reprezentanţii Conferinţei de Vest, Los Angeles Kings. Poate dacă jucau cu super-enervanţii Chicago Blackhawks era altceva.

Singurul motiv care mă face să pun totuşi la înregistrare partidele din finală, începând cu cea din noaptea aceasta, ca să le urmăresc la ore mai rezonabile, este să nu spun că am dat de pomană banii pe abonamentul la playerul oficial NHL, chiar dacă în realitate oricum am cam făcut-o, pentru că meciurile sunt transmise de Sport 1. Fireşte însă că dacă nu m-aş fi abonat, nici Sport 1 nu le-ar fi transmis, în schimb foarte probabil finala s-ar fi disputat între două dintre echipele mele favorite. Pe care nu le-aş fi văzut.