Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 15 iulie 2014

DESPRE FUFE

Şi pentru că tot a venit ieri vorba de bănci, împuterniciţi, prostie, incompetenţă…

E adevărat, aşa cum am mai subliniat şi cu alte prilejuri, am şi eu o etate, şi, oarecum în consecinţă, un număr bunicel de ani, poate spre 24-25 – chiar fără a-i mai socoti pe cei mai puţini, dinainte de Revoluţie – de când mă confrunt, ca simplu client în general batjocorit, cu băncile, dar tot nu mi se pare normal ca, de câte ori intru în câte un sediu, să ştiu mai multe despre operaţiuni decât cel puţin jumătate dintre angajaţi. Uneori, decât toţi!

Aşa, de pildă, în urmă cu vreo două săptămâni, a trebuit să le explic, minute în şir, ambelor fufe dintr-o filială mică, de cartier, a BRD, una mai tinerică şi alta chiar mai purie, care se băgase în vorbă cu aer de cunoscătoare, fiindcă probabil lucra “în sistem” de-o viaţă întreagă, dar tot n-a înţeles nimic, că vreau numai să semnez o “adeziune” pentru a putea plăti cu cardul, direct la bancomat (tocmai ca să evit să mai intru în contact cu asemenea specimene), facturile pentru anumiţi furnizori de servicii. (Pentru alţii, nu e necesară o asemenea formalitate, fiind suficient să tastezi codul de client, suma şi eventual numărul facturii). Zadarnic. Toantele nu pricepeau despre ce vorbesc şi aveau convingerea că vreau să închei un contract de tip Debit Direct (parcă aşa îi zice), prin care banca îţi trage automat, lună de lună, bani din cont, pentru plata facturilor, o procedură în care, între noi fie vorba, n-am nici cea mai mică încredere, din nenumărate motive care însă nu fac obiectul acestui text.

În cele din urmă, am preferat să mă dau bătut, tocmai când îmi venise în minte că metoda cea mai bună pentru a le face să înţeleagă o dată pentru totdeauna e să le târăsc dracului de păr până la bancomatul de lângă intrarea în sediu, ca să le arăt ce operaţiune (încerc să) fac şi ce mesaj, limpede ca lumina zilei, gen “Pentru aderare, vă aşteptăm la oricare din filialele noastre…”, apare pe display. Că proastele probabil nu văzuseră în viaţa lor de proaste, decât de la distanţă, un bancomat aparţinând băncii la care lucrau – una probabil de trei zile, cealaltă de 112 ani. Din fericire, câteva zile mai târziu am găsit, la altă agenţie, o tanti care n-a trebuit decât să dea vreo două telefoane ca să se dumirească, iar în zece minute totul s-a rezolvat.

Cu altă ocazie, încă şi mai recent, la CEC, sora geamănă tută a ăstora două, care oricum avea o faţă de parcă tocmai terminase un curs de reconversie profesională şi trecuse în domeniul bancar după o lungă carieră în cel agricol, unde lucrase ca zilieră la cules frunzele de dud căutate sub crengile de nuc, mă tot întreba pe ce sumă rotundă în euro să întocmească nişte documente, pentru că nu ştia precis dacă se lucrează şi cu mărunţiş la casa aflată la mai puţin de trei metri de ea, astfel încât nici măcar nu trebuia să ţipe ca s-o întrebe pe funcţionara de-acolo. De altfel, până la urmă, nici n-a fost nevoie, pentru că i-am spus eu, care mai făcusem genul ăla de operaţiuni cu vreo lună în urmă – când, ce-i drept, nu-i văzusem mecla de ciobancă pe-acolo – că se lucrează.

În schimb, aceeaşi creatură s-a împotmolit definitiv într-o chestiune de… – mă tem că nici n-o să mă credeţi pe cuvânt când o să vă spun! – “împuternicit”. Cu toate că respectivul, respectiv respectiva, nimeni alta decât soţia mea, era cu mine, iar din ce citea duduia în calculator reieşea că totul e în regulă, adică fiecare din noi avea toate drepturile asupra conturilor celuilalt, ne întreba de zor dacă atunci când am deschis acele conturi, în urmă cu vreo zece ani (!), am fost împreună şi am dat nu ştiu ce specimen de semnătură. Că altfel, vezi Doamne, trebuia să verifice ea telefonic şi putea să mai dureze.

După ce numai că n-am făcut-o în faţă proastă, şi i-am explicat că asta e ca şi cum m-ar întreba, de exemplu, dacă buletinul meu, pe care îl avea sub nas, e într-adevăr valabil şi sunt eu sigur că, atunci când mi l-am făcut, dădusem toate actele necesare, certificat de naştere etc., s-a arătat dispusă a renunţa la (supra)verificările acelea, numai că acum am somat-o eu să le facă (asumându-şi inclusiv faptul că deja la ghişeul ei se formase ditamai coada), pentru că, văzând-o aşa meticuloasă (nu cred că a sesizat ironia), deja începusem să mă întreb dacă nu cumva într-adevăr, o altă funcţionară, poate mai superficială decât ea, nu completase tot ce era de completat, şi nu ne dăduse la semnat tot ce era de semnat, atunci, cu zece ani în urmă (în condiţiile în care eu nu mai ţin minte ce-am făcut ieri!) şi riscam să avem (şi alte) neplăceri.

Până la urmă, soluţia oarecum de compromis, acceptată de mine doar după ce am mai jucat puţin rolul clientului îngrijorat, dar şi revoltat (partea asta n-a trebuit s-o joc!) pentru o posibilă neglijenţă funcţionărească, a fost să ne dea ea un telefon pe parcursul zilei, după ce primea telefonul de confirmare că totul era în regulă (adică aşa cum văzuse din capul locului că apare în sistem!). Ceea ce s-a şi întâmplat, câteva ore mai târziu, dovadă indubitabilă a stupidităţii ei crase.

Niciun comentariu: