Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

marți, 8 iulie 2014

PUIU ŞI CONCACAFU’

Cât pe ce să se termine Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia fără să apuc să scriu şi eu măcar două rânduri! (Uite că le-am şi scris!)

Adevărul este că, fiind fan al naţionalei Angliei (orice microbist român are dreptul să simpatizeze cu oricare altă echipă reprezentativă decât, sau, mă rog, “pe lângă” cea proprie, care nu mai are de multă vreme nicio legătură cu competiţiile de asemenea anvergură), ediţia de anul acesta s-a cam terminat (şi) pentru mine chiar mai rapid decât cea din 2010, englezii încheind toate conturile şi terminând cu grijile după numai două meciuri, în care de altfel nici n-au jucat atât de rău pe cât mă așteptam s-o facă. Ba, dimpotrivă, aproape că le-au pierdut nemeritat. În fine. Pe de altă parte, din cauza orei târzii de desfăşurare, inclusiv la multe dintre partidele pe care-mi propusesem să le urmăresc pur şi simplu am adormit în diverse momente ale lor, mergând de prin minutul 4, până pe la 112. 

Din fericire, a doua mea favorită… favorită, adică având şanse de a accede în fazele superioare (că SUA nu se pun, deşi mi-au oferit oricum mai multe motive şi zile de turneu pentru, respectiv la care să mă uit decât Anglia), Olanda, a ajuns până în semifinale, altfel probabil aş fi plecat deja într-un concediu adevărat pe litoral, în loc să dau câte o fugă de-o zi, în pauzele competiţionale, cum am făcut şi ieri. De altfel, cele două rânduri despre care vorbeam la început intenţionam să se refere, ori măcar să pornească de la meciul dintre Olanda şi Costa Rica, terminat cu victoria chinuită, dar pe deplin meritată, a batavilor, în urma loviturilor de departajare.

Aşa cum mă aşteptam şi mă temeam, o bună parte rea a presei (inter)naţionale a comentat elogios despre mica echipă din zona CONCACAF, care, vezi Doamne, “a părăsit competiţia cu fruntea sus”, “a făcut o figură mai mult decât onorabilă”, “merită numai cuvinte de laudă” şi toate celelalte clişee. Din punctul meu de vedere în schimb, evoluţia costaricanilor a fost unul dintre cele mai ruşinoase momente aproximativ fotbalistice (adică nu chiar de genul muşcăturilor de urechi între jucători) de la actuala ediţie, fiindcă mi se pare jenant ca o echipă ajunsă, cum-necum, în sferturi, după o (altă) victorie la 11 metri (care, coroborată şi cu egalul din grupe, ar fi creat paradoxul penibil ca o competitoare să ajungă în semifinale după trei meciuri egale consecutive!), în dauna Greciei, să aibă ca unic “plan tehnico-tactic”, pus în aplicare încă din primul minut, apărarea cu orice preţ, pe sistemul “toată autobaza în poartă”, pentru a ajunge la, desigur, loviturile de departajare! Ceea ce s-a şi întâmplat, în ciuda unei inferiorităţi (valorice) vădite faţă de Olanda, care, chiar şi fără să rupă gura târgului, a dominat copios şi a avut nu mai puţin de trei bare, în timp ce costaricanii am impresia că au tras primul şut pe poartă (altminteri periculos, de se putea întâmpla pocinogul şi o ruşine încă şi mai mare pentru fotbal!) prin a doua repriză de prelungiri. Cu alte cuvinte, au încercat să păcălească fotbalul şi au fost la un pas să şi reuşească!

Din păcate, povestea asta îmi aduce aminte de prestaţia naţionalei noastre la mult lăudata ediţie din 1994, când “Generaţia de Aur” s-a prezentat cam la fel, doar cu ceva mai multe sclipiri, datorate însă nu atât “concepţiei de joc”, cât valorii individuale a fotbaliştilor. De-aia şi zic eu de atunci încoace că, la jucătorii pe care i-a avut România în perioada aceea, performanţele – chiar dacă cele mai bune din toate timpurile – sunt (cu mult) mai modeste decât puteam obţine, dacă am fi avut şi un antrenor pe măsură. Aşa se scrie însă uneori istoria, şi “nea Puiu” e ăl mai mare şi mai tare…

Niciun comentariu: