CUM SĂ (NU) AJUNGI SĂ SCRII CA SHAKESPEARE

Cred că se întâmplă, într-o formă sau alta, dintotdeauna, dar eu resimt mai acut de la o (multă) vreme, probabil (și) odată cu înaintarea (mea) în vârstă, că, în România, absolut orice dezbatere care „împarte țara în două” este purtată de, într-adevăr, două tabere, dar care de fapt susțin cu îndârjire (două, dacă nu și mai multe) lucruri pe cât de antagonice unul cu altul, pe atât de aberante și în sine, luate separat, exemplul simplist, dar edificator, care îmi vine în minte fiind o ipotetică discuție despre cât fac doi plus doi, în care o tabără e de părere că 2+2=8, iar cealaltă, cu mult mai numeroasă, că 2+2=miercuri, și în care, firește, cel puțin până se potolesc, într-un fel sau altul, spiritele (de obicei cu victoria, măcar aparentă și prin tranșare „la vot”, „democratic”, indiferent dacă e vorba de vreun scrutin propriu-zis, politic, sau nu, celei din urmă) și se trece la chestiuni de amănunt, puținii oameni de bun-simț se plasează de partea celei dintâi, care măcar admite că e strict o chestiune de aritmetică, adică numai cu cifre, și unde o zi a săptămânii nu-și are nicidecum locul în ecuație, cam așa ceva întâmplându-se, de (o altă) pildă, în sinistra epocă a băsescului, când până și eu însumi, ca (fost) simpatizant al liberalilor (mai) adevărați, în frunte cu Crin Antonescu, Tăriceau sau Orban din vremurile lor mai bune, când nu deveniseră la fel de penibili ca orice alt politician, mă vedeam obligat să accept o alianță, la propriu și la figurat, cu pesediștii doar fiindcă ped(el)iștii erau încă și mai absurzi, dar știam că va veni curând vremea când nici răspunsul „8” la adunare nu mai e unul suficient de aproape de realitate și acceptabil pentru o ființă cu adevărat rațională, așa că va (re)începe, mai devreme sau mai târziu, și un război cu foștii vremelnic „aliați”.

Ceva de genul acesta se petrece și acum, în cercurile în principiu (mai) elitiste, sau cel puțin de nișă, respectiv printre scriitori, critici literari și simpli chibiți cu veleități în domeniu, pe marginea celebrelor (tot printre ei) cursuri de „creative writing”, în exprimarea celor mai mulți dintre ei, atât de mari iubitori ai limbii române încât și postările de pe Facebook le fac într-o dezgustătoare romengleză (dar despre asta voi scrie un material separat), sau, mai în graiul nostru strămoșesc, „scriere creativă”, formulă care, oricât de barbar ar suna, mai cu seamă deoarece creativ s-ar presupune că trebuie să fie scriitorul, nu scrierea, măcar subliniază exact că nu e vorba de unele de dactilografie sau (alt)ceva.

Sigur că, tot la fel ca în oricare altă polemică sau dezbatere, unul dintre principalele criterii după care trebuie să te orientezi când judeci combatanții este elementul INTERES, care adeseori falsifică și eclipsează logica și bunul-simț, așa încât susținătorii necondiționați ai acestor cursuri sunt în special cei care le organizează sau o parte dintre cei care le-au frecventat (cealaltă parte, lucru lesne de înțeles la o analiză mai profundă, fiind, dimpotrivă, printre cei mai înverșunați contestatari!), dar cum eu am pornit dintotdeauna de la premisa că în general oamenii sunt mai degrabă pur și simplu proști decât cu adevărat ticăloși, dovadă că și argumentele celor, cum spuneam, interesați sunt mult mai subțiri decât ar putea să aducă dacă ar avea și o inteligență pe măsură, mă voi mărgini să constat că, de câte ori se discută pe Facebook despre asta, cel puțin la început cei „pro” pun problema de parcă cei „contra” ar susține nu doar (sau atât) că un scriitor „se face” exclusiv prin lecturi și alte forme de studiu autodidactic, ci (sau cât) de parcă s-ar declara împotriva oricărei forme de școlarizare și ar pretinde că, de vreme ce n-ar avea nevoie de un asemenea curs, aspirantul la glorie literară poate la fel de bine să fie și analfabet, inclusiv acest tip de exagerare și reducere la absurd în propriile minți mărginite ale celor care apoi combat de fapt o teorie pe care n-a promovat-o nimeni, ci au „emanat-o” ei înșiși, în (și din) creierele lor, fiind tipic pentru societatea românească actuală.

Personal, ca de cele mai multe ori, deși nu mă aștept ca preopinenții mei să înțeleagă vreodată nuanțele unei poziții, am una mai degrabă moderată, pornind de la ideea că orice formă de școlarizare este binevenită, iar dintr-un astfel de curs, cei care-l urmează, dacă au o inteligență corespunzătoare și o personalitate formată, pot foarte bine să învețe și ce NU trebuie să facă din ceea ce li se propovăduiește drept... literă de lege de către cei care le țin, indiferent care ar fi titulatura lor, deoarece, iată, așa cum cei care-l urmează sunt „cursanți”, nicidecum „elevi” sau „studenți”, presupun că nici cei care „predau” nu pot fi numiți chiar „profesori”, ci, eventual, cel mult, „îndrumători”, aceasta fiind și una dintre nu neapărat obiecțiile, ci îndoielile mele la adresa lor, respectiv ce fel de calificare (fie și în sensul peiorativ de „patalama”) au cei care le organizează, fiindcă, de unde principalul lor argument în favoarea învățării „meseriei” de scriitor este o comparație oricum absurdă cu ingineria, arhitectura, medicina sau chiar artele frumoase dar tehnice, de genul celor plastice [deși, pe lângă responsabilitatea (inclusiv pentru viața altora) presupusă în cele dintâi spre deosebire de literatură, la cursurile de scriere creativă presupun că nu se învață cum să amesteci cerneala sau ce unelte (diferite, respectiv când pix, când creion, când stilou, în funcție, poate, de genul literar abordat la un moment dat) să folosești pentru a scrie, așa cum se învață în pictură și/sau sculptură], atunci când vine vorba de „profesori” aceștia nu au, în general, practic nicio altă atestare decât cele dobândite prin „experiență” sau – ironia sorții – „citit”, adică, în limbajul lor, „după ureche”, ori, cel mult, ca absolvenți de facultăți cu profil umanist (nici măcar neapărat Litere), ceea ce-i recomandă, în cazurile fericite, fiind statutul lor de poeți sau prozatori „consacrați”, uneori mai degrabă în vremurile de tristă amintire ale regimului comunist, cam așa cum eu însumi, ca absolvent al unei facultăți particulare de jurnalism, înființată în primii ani nouăzeci, aveam două mari categorii de profesori, pe de-o parte ziariștii formați pe timpul lui Ceaușescu, care firește că nu puteau fi modele de mare nădejde, iar pe de alta cei (sau aceiași) formați de unii singuri, imediat după Revoluție, așa cum mă formasem, de altfel, și eu, care deja publicasem prin presa vremii, așa că pot depune mărturie din propria experiență ce înseamnă o formă de școlarizare din care nu ai mare lucru de învățat în plus față de cât ai învățat și continui să înveți de-a lungul „carierei” de unul singur.

Așa se face că, după ce resping cu îndârjire și spume la tastatură drept nefondat argumentul, altminteri hâtru și vădit incontestabil, că s-o mai fi găsind în istoria literaturii și câte un (mare) scriitor (clasic) care să nu fi urmat niciun astfel de curs și uită cu desăvârșire și tot dinadinsul că, fără nicio îndoială, mai bine de 99% dintre „oamenii de litere” români, inclusiv contemporani, și inclusiv (dintre) cei care acum le țin, au ajuns până aici tot fără ele, de vreme ce, în special la noi, reprezintă o modă apărută mai de curând, cei care le susțin necondiționat le asimilează „cercurilor” și „cenaclurilor” literare de odinioară sau pun un soi de semn de egalitate între ele și relațiile de tip mentor-discipol, existente, în diferite forme, dintotdeauna, făcându-se că nu înțeleg nici măcar diferența simplă, dar, pe undeva, esențială că acestea din urmă erau pe bază de generozitate, oferite în mod dezinteresat, pe când cursurile astea sunt pe bani, putând duce cu gândul, mai ales în cazul unora dintre ele, ținute de te miri cine, la mici găinării sau șarlatanii, unii, mai răi de gură, asemuindu-le cu niște cursuri de băut apă sau de mers pe stradă, pe lângă alte asemenea baliverne întâlnite la tot pasul pe net, mai cu seamă că, după cum am remarcat, pandemia le-a dat ideea genială promotorilor de a le organiza (exclusiv) online, fără să trebuiască să-și mai bată capul cu numărul limitat de locuri în vreo sală sau cu achitarea chiriei ei, așa că, vorba americanului, cerul (sau măcar capacitatea serverelor) e limita câștigurilor și a cursanților ce pot lua parte la fiecare „modul”, toate astea, firește, cu argumentul suprem de tip corolar din partea lor că trăim, dom’le, în capitalism, unde totul se plătește, nu mai suntem în nenorocitul ăla de comunism cu „gratuități” de toate felurile, adus inclusiv de unii care se pretind un fel de salvatori ai literaturii române (contemporane) din mlaștina mediocrității perpetue, figuri providențiale fără de care bieții scribălăi care le-au trecut pe la ore ar fi eșuat lamentabil în ratare, pe când așa, numai și numai datorită lor, au ajuns să publice pe la marile edituri, dar, firește, o astfel de misiune nobilă nu poate să rămână neremunerată în mod corespunzător, 700 de lei zece ședințe, așadar mai ieftin, totuși, decât la psiholog sau dentist.

Pe de altă parte, adevărata utilitate a lor, recunoscută, mai degrabă indirect și/sau din câte o scăpare într-o dezbatere aprinsă, de către cei care le (sus)țin, este că tinerii sau mai puțin tinerii aspiranți la gloria literară (că la bunăstarea oferită de „meseria” de scriitor nu prea speră nimeni întreg la cap din România) au ocazia să intre în gașca potrivită, să fie citiți de cine trebuie și cine știe către ce „stil” de scriitură și încotro să-i îndrume ca să fie publicați de un editor care agreează fix acel „stil” etc., adică efectiv să li se pună pună niște proptele, într-o lume plină de clici, facțiunii, interese (politice) (meschine) și așa mai departe, după cum ei înșiși, susținătorii, admit și se acuză reciproc că e, doar că de obicei în alte contexte și discuții, mai ales când se ceartă între ei (fiindcă așa sunt oamenii de genul ăsta, uită repede, încât ai senzația că se nasc din nou de câte trei ori pe zi și nu mai țin minte ce susțineau fie și cu numai câteva ore înainte, dacă nu cu doar două propoziții mai sus în același text), așa încât până la urmă totul se cam rezumă la un serviciu (de marketing) pe bani, în sensul că respectivii cursanți plătesc pentru a fi promovați în revistele, pe site-urile și pe conturile de Facebook proprii ale îndrumătorilor sau ale prietenilor ori asociaților lor pentru a fi recunoscuți, publicați și premiați, ca ulterior aceștia din urmă să se laude cu realizările lor și să atragă alți cursanți pe care să-i promoveze... și așa mai departe, ceea ce – să nu fiu înțeles greșit –, dacă „maeștrii” sunt împăcați cu ei înșiși și nu au mustrări de conștiință că ar practica un soi de prostituție culturală, cum îi mai acuză unii, e până la urmă OK, într-o lume capitalistă și așa mai departe, doar că ar fi mai onest să se recunoască adevărata natură a îndeletnicirii, pentru că, de pildă, în termeni de presă (audio-vizuală), una e publicitatea onestă, pe față și pe bani fiscalizați, și alta așa-numita reclamă mascată, chiar și pornind de la prezumția de nevinovăție că pentru sumele obținute din acele cursuri cei care le organizează plătesc impozite și ce mai e de plătit.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi exprim rezerva cea mai mare față de astfel de forme de școlarizare inevitabil standardiza(n)te, cu „profesori” având idei (uneori puține și fixe) precise despre ce înseamnă „literatura” și, mai ales, ce NU înseamnă ea, și care nici măcar nu sunt organizate într-un mediu academic (deși, la drept vorbind, în România asta ar putea să însemne ceva și mai rău!), ea este aceea că ele pot avea chiar efecte dăunătoare, de nivelare a valorilor și de suprimare sau măcar diminuare tocmai a... creativității cursanților, iar teama aceasta nu e una nelămurită, ci se bazează pe exemple concrete pe care le-am descoperit inclusiv la unul dintre cei mai cunoscuți și în principiu respectați astfel de mentori profesioniști (adică pe bani, nu amatori), domnul Cutare, care are (dez)avantajul de a fi și foarte activ pe Facebook, unde îl urmăresc și unde, de pildă, pe lângă multe alte episoade similare, am asistat la un moment în care, criticându-și un inamic de-al său în ale scrisului, îi imputa vehement o formulă retorico-stilistică folosită într-un roman, și anume sintagma „atât de ciudat de emoționată”, folosită însă într-un context bine definit, respectiv când povestitorul, întruchipat de un elev, își văzuse în această stare învățătoarea, care tocmai le relatase despre un recent mare miting organizat de către „Partidul Comunist Român în frunte cu tovarășul Nicolae Ceaușescu”, astfel încât, copilul, care, mă gândesc eu, probabil o mai văzuse la fel de emoționată pe „tovarășa” și când le citise „Moartea căprioarei” sau poate când le dăduse trista veste că mama unuia dintre colegi se îmbolnăvise sau își pierduse viața, era acum nedumerit, de unde și „ciudățenia” acelei emoții, numai că bravul profesor de „scriere creativă” opina că ar fi fost suficient un „atât de emoționată” sau „foarte emoționată”, adică exact cum s-ar fi exprimat și un elev (nu în calitate de narator al romanului) de clasa a patra într-o compunere sau într-o scrisoare către mama sa, redactată din tabăra de la Năvodari, însă și despre tendința aceasta bolnăvicioasă a unor „literați”, în frunte cu cel pomenit, de a milita pentru „simplitate” în exprimare, pentru un stil „minimal(ist)”, în care autorul să nu divagheze, să scrie doar „la obiect” și, DOAMNE FEREȘTE!, să nu cumva să folosească prea multe adjective, care sunt „câh!”, de parcă un roman ar fi un articol de ziar (acolo ne învățau pe noi profesorii să fim „obiectivi”, fără considerații personale și înflorituri stilistice, dar tot ei se extaziau în fața unor texte colorate și marcate de amprenta autorului), voi vorbi mai pe larg cu altă ocazie.

În final, ca un soi de glumă, dar tot... pilduitoare, aș vrea să dau un răspuns pe care unul dintre prietenii mei de pe Facebook l-a ratat sau a considerat că nu merită să se expună și mai mult dându-l în cadrul unui schimb de replici-comentarii la o postare pe această temă, când unul dintre fanii înfocați ai aceluiași domn Cutare (care, în paranteză fie spus, se apărase și el cu înverșunare, pretinzând, printre altele, că 90% dintre cei care parcurg un text nu înțeleg ce citesc, așa că e nevoie să le fie „tălmăcit” de unul ca el, în cadrul respectivului curs, doar că, din polemica iscată, demonstrase că e mult mai priceput să RĂStălmăcească vorbele – tot scrise – celor care aveau altă părere decât a lui, nicidecum să tălmăcească ceva), ca un soi de concluzie la teoria – vezi Doamne profund eronată, pe care doar un ignorant sau un frustrat o putea emite – că un scriitor este în primul rând un autodidact și că „meseria” de scriitor nu e chiar cea mai potrivită pentru a fi predată de la catedră, îl întreba, vădit retoric și închipuit nostim, ceva de genul „să înțeleg că, după părerea dvs., e suficient să-l citești pe Shakespeare ca să ajungi să scrii ca el?”: „Sigur că nu. Mă tem, însă, că există o mică eventualitate ca nici urmând cursul domnului Cutare să nu ajungi să scrii ca Shakespeare”. Cam despre asta e vorba.

INVERS, VICEVERSA ȘI PE DOS

Știu că în general e doar un fel de-a spune, dar mie chiar mi se pare absolut fascinant cum, în România, din când în când, parcă la intervale bine stabilite de cineva și oarecum egale, se ivește (ca) din senin prin presă ori pe rețelele sociale câte un subiect de tip enormitate – fie un (fel de) cântec pe YouTube sau chiar o poezie prezentată la un mare festival de literatură; fie un (alt fel de) personaj scabros, libidinos, care face sau măcar declară ceva abject; fie vreo acuzație (neîntemeiată) de rasism sau sexism la adresa cuiva (important); fie (doar) vreo măsură economică sau strict politică a unui partid, eventual de guvernământ... –, moment în care eu, de pildă, mă aștept să apară instantaneu luări de poziție cvasiunanime care să condamne sau, dimpotrivă, să apere ceea ce, după toate regulile de bun-simț, e de condamnat sau, dimpotrivă, de apărat, doar ca să am mereu naiva stupoare monumentală de a descoperi că, de fapt, într-adevăr apar instantaneu luări de poziție cvasiunanime, însă... exact contrare, covârșitoarea majoritate a opiniei publice, în frunte cu „prietenii” mei de pe Facebook, selectați, de la o vreme, din elita cel puțin culturală a țării, luând partea... ursului, respectiv a porcăriei, a kitsch-ului, a imbecilului, a aberației, a celor care fac acuzații absurde și așa mai departe; înțelegeți ideea.

Sigur că, până la urmă, chestia asta, pe lângă că mă tot învață minte să nu-mi mai fac iluzii deșarte că trăiesc într-o lume aproape normală la cap, are și o componentă de binevenită salubritate, mai separând puținul grâu de munții de neghină din lista aia de prieteni de pe Facebook și nu numai, în care, pe de altă parte, trebuie să recunosc că oricum păstrez cu un soi de... nu sfințenie, ci mai degrabă dimpotrivă, diabolism și cele mai penibile figuri, deoarece sunt un izvor nesecat de neprețuite exemple de prostie crasă și inspirație pentru personaje literare caricaturale pe care altfel mi-ar trebui o imaginație cu adevărat ieșită din comun, supracaragialească, să le inventez.

LIBERTATE, EGALITATE, VULGARITATE

Văzând vehemența sau, după caz, entuziasmul cu care în special reprezentantele sexului frumos îi atacă pe „detractorii” lu Erika (sic!) sau, dimpotrivă, laudă curajul, inteligența, inventivitatea, dacă nu chiar geniul „artistei”, ai zice că principalul drept pentru care luptă femeile încă de pe la mișcarea sufragetelor încoace este acela de a fi egale cu bărbații în... vulgaritate și țopârlănie, având nu doar aceleași drepturi ca și cei mai scabroși dintre ei, ci parcă și obligația de a-și băga și a-și scoate ce, unde și de unde vor, și chiar dacă nici măcar nu au.

În plus, de remarcat cum toți acești noi apostoli, de ambe sexe, ai mișcării de emancipare a femeii de sub jugul bunului-simț au pus botul la mesajul ferm împotriva exploatării nudității feminine exprimat elastic și absolut deloc subtil de către cântăcioasă prin folosirea... nudității ca mijloc de atragere a atenției și mai cu seamă popularității, cam pe același model de psihologie retrogradă inversă (adică directă) pe care, odinioară, Teo Trandafir o folosea pentru a lupta împotriva prostului gust al amatorilor de manele, invitând în emisiune tot felul de Salami și Copii Minune pentru a le lua interviuri și a le difuza mizeriile, chipurile ca să-i facă de râs în fața telespectatorilor elevați, după care, însă, văzând probabil că telespectatorii ăia elevați oricum nu se uitau la emisiunile ei, dovadă că audiențele creșteau invers proporțional cu numărul probabil de cetățeni de condiție bună dintr-o țară ca România, a lăsat la o parte mascarada și a început să-i invite pur și simplu, doar ca să-i promoveze pe față lăudându-le talentul și capodoperele, într-o sarabandă de pupături reciproce în dos, întinsă de-a lungul a ediții întregi.

MĂGĂRENA

Unii vor spune că probabil eram încă dinainte, în mod sub- sau inconștient, ori refuzând să recunosc, din ipocrizie, iar eu n-am cum să le dovedesc că se înșală amarnic, fiindcă, desigur, nu pot să fiu decât subiectiv atunci când, fie și jurându-mă pe roșu sau ceva, declar cu mâna pe inimă că, dimpotrivă, sunt suficient de lucid și de obiectiv cât să mă pot analiza cu detașare și să-mi recunosc, ba chiar atribui în plus, toate defectele pe care le am sau mi le arog, însă, așa cum exagerările grotești din ultimii ani în privința „corectitudinii politice”, a apologiei „diversității”, a cruciadei împotriva discriminărilor (adesea mai degrabă inventate sau, cel puțin, exacerbate) de tot felul, culminând, cel puțin din punctul meu de vedere, că-s pasionat, pe lângă obligativitatea ca, de aici înainte, în orice producție cinematografică hollywoodiană, deci inclusiv despre, să zicem, vikingi, să fie distribuiți un anumit procent (semnificativ) de actori din rândul minorităților coloristice (iar în curând, probabil, și sexuale!), cu aberațiile care se petrec la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar, unde nu mai există categorie la care să nu fie nominalizați, iar adesea pur și simplu inventați, că n-au de unde să-i ia, cel puțin câte doi-trei (din cinci!) reprezentanți ai artiștilor de culoare, care, atunci când câștigă (cum e musai să se întâmple!), mai au și discursuri care te fac să crezi că ne aflăm într-una din epocile când sclavia se afla la apogeu, sau măcar prin anii cincizeci ai secolului trecut în America sudistă, aproape m-au făcut să devin sau, fie, dacă cei de care pomeneam la început au dreptate, măcar să-mi conștientizez și, categoric, în caz că eram, accentuez „rasismul”, un mesaj „feminist” precum cel al noii vedete a așa-zisei muzici românești, Erika (Isac), plin de vulgarități, înjurături, mahalagisme și așa mai departe, mă face să mă întreb dacă nu cumva mă paște riscul să devin (sau... etc.) (și) de-a dreptul misogin, pentru că, de unde sunt un tip care, atunci când mă gândesc la o femeie, mi-o reprezint ca pe un exemplu de frumusețe, gingășie și puritate (chiar dacă, desigur, știu că și aici am tendința să exagerez, în sensul idealizării), începând de zilele trecute, de când, cu o întârziere explicabilă tocmai prin încercările mele disperate din ultimii ani de a mă „ascunde”, pe cât pot, de asemenea manifestări așa cum se ascund, prin filme, puținii supraviețuitori ai vreunei misterioase epidemii planetare de cei care s-au transformat deja în zombi, astfel încât nu sunt la curent cu ce se mai difuzează pe canalele de știri sau se etalează prin emisiunile „muzicale” ori în serialele de mare succes la retardați public de pe canalele comerciale, am aflat și eu de „Macarena” (?), nu am cum să-mi scot din minte și urechi glasul și rostirea „artistei”, astfel încât mă tem că-mi vor rămâne vii în memorie și mi le voi zugrăvi automat și pentru totdeauna în cadrul oricărei discuții cu și despre reprezentantele sexului frumos (sau slab), care trebuie sau NU trebuie să fie apărate de (către) cineva sau (de) ceva.

Sincer, chiar îmi vine peste puteri să înțeleg de ce – dincolo de piesa pur și simplu mizerabilă, aparținând unui gen NEmuzical gustat, în opinia mea, la fel ca și manelele, doar de indivizi care se află cu cel puțin două trepte mai jos decât restul umanității pe scara evoluției (simțului estetic) – toți apărătorii cântăcioasei cred că un mesaj în principiu, firește, demn de salutat, nobil și așa mai departe e mai „puternic” dacă este gângăvit cu un accent cocălăresc, de persoană neșcolarizată, încărcat cu obscenități, vulgarități și tot felul de cuvinte neregăsite nici în dicționarele de argou și cu atât mai puțin în DEX, asta chiar și pornind de la premisa, altminteri mai mult decât plauzibilă, că el trebuie să fie înțeles fix de categoriile social-infracționale, de genul violatorilor, cuțitarilor, bătăușilor etc., predispuse să nu-l înțeleagă altfel decât dacă e rostit pe limba lor, fiindcă, din fericire, ele reprezintă, totuși, o minoritate, așa că nu trebuie să sufere toți ceilalți, începând, de pildă, chiar cu niște (mulți) minori care sigur au acces la mijlocele de difuzare – fie și limitate în principiu, cum e, tot în principiu, YouTube – ale porcăriei.

Poate cea mai reprezentativă pentru absurditatea situației create în ultimele zile e o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, care, după ce făcea elogiul „artistei” și al aproape „capodoperei” pe care a scremut-o, exprimându-și speranța ca tot mai mulți tineri la început de carieră să-i urmeze exemplul (adică să lanseze texte cu „pula”, „pizda”, „fut” etc., ca să fiu și eu mai explicit și să arăt că nu e mare scofală să utilizez astfel de termeni, altfel neuzuali pentru mine), explica, în finalul postării, că toți cei care o critică sunt, cumva, complici cu profesorul sau antrenorul care chiar recent „a agresat sexual o fetiță de șapte ani”. Ei bine, dincolo de imbecilitatea intrinsecă a ideii, ce n-am înțeles dacă ar fi fost s-o înțeleg în schimb pe Erika e de ce doamna fană înrăită a ei nu s-a exprimat la fel ca idola (că trebuie să găsim un feminin și la „idol”, pentru egalitatea de șanse ș.a.m.d.), spunând ceva de genul „... curvarul degenerat care a futut o (sau, în fine, în funcție de specificul agresiunii sexuale respective, „i-a pus mâna la pizdă sau pe cur...”) fetiță...”. De ce această dublă măsură, doamnă sau cucoană?! Riscați să nu vă faceți înțeleasă dacă vă exprimați revolta (altminteri perfect justificată) într-un mod prea decent sau elevat!

S... S... SPIRIT ȘI T... T... TRADIȚIE

Al 28.364-lea exemplu elocvent, din cele numărate personal doar de mine, bob cu bob, pentru epidemia de schizoidie care bântuie de multă vreme în România, la toate nivelurile, îl reprezintă toți analiștii, experții și așa mai departe de la canalele de sport care, uneori nu doar în aceeași emisiune, ci și în aceeași intervenție, dacă nu chiar frază, elogiază, pe de-o parte, performanțele fenomenale, imposibil de atins vreodată de către o echipă românească, ale unor formații ca Manchester City, Real Madrid, Arsenal, Bayern Munchen etc., după care, pe de alta, înfierează cu sfântă mânie proletară și (de)plâng cu lacrimi de crocodil faptul că la Dinamo s-au transferat, mai ales în ultimii ani, o mulțime de jucători străini, care, dacă ar fi să-l citez doar pe unul dintre cei mai vehemenți în această privință, „nu au cum să... să... să înțeleagă ă... ă... spiritul lu... lu... lui Dinamo, ce înseamnă a... a... acest club, ce reprezintă el pen... pen... pentru Ro... România”, cu alte cuvinte, mai puțin bâlbâite, care nu au cum să fie impresionați și stimulați de glorioasa lui tradiție de vreme ce n-au mâncat pe-aici salam cu soia din vremurile imemoriale în care clubul bucureștean mai câștiga măcar câte o cupă, acolo, toate astea de parcă, de pildă, însuși Guardiola, dimpreună cu alde Haaland, De Bruyne și toți ceilalți au copilărit nu doar în Manchester, ci chiar în cartierul din care se trage City, nicidecum prin al rivalior de la United, așa că au fost crescuți din fragedă pruncie fix în „spiritul «cetățenilor»”.

Sigur că în această lumină (stinsă), ar fi de preferat ca în Ștefan cel Mare să nu poposească în veci vreun Messi, Ronaldo sau cine știe care dintre urmașii lor într-ale talentului fotbalistic din Europa și din lume, care n-au cum să fie pătrunși de „a... a... adevăratul spirit dinamovist”, așa cum ar avea șanse mult mai mari să fie niște unii transferați de pe la echipele neaoșe, strămoșești, gen Danubiana, Metaloglobus, Academica Clinceni sau Voința Crevedia, poate „dinamoviști adevărați” încă de mici.

ACTUALIZARE: În urmă cu doar câteva minute, unul dintre ceilalți mari (foști) dinamoviști care nu contenesc să deplângă absența „spiritului...” la jucătorii străini transferați la clubul bucureștean lăuda cu maxim entuziasm același „spirit” care s-a creat, de ceva vreme, la... Rapid, alt club împănat cu jucători la fel de străini ca și cei de la Dinamo, doar că, pesemne, pur și simplu mai valoroși, pentru că lucrul pe care par să-l scape din obtuza lor vedere toți acești schizonaționaliști este că problema (lui Dinamo) nu ține de meleagurile – autohtone ori alogene – de pe care e adus un fotbalist sau altul, ci de cât e acesta de bun sau slab.

VOLUPTATEA BĂLĂCITULUI ÎN COMODA MEDIOCRITATE

Pentru că nici în general n-are prea multe idei, iar mai toate sunt fixe, unul dintre cei doi cunoscuți [cel puțin pentru fostul meu cititor fidel, din paginile (sau ce sunt ele) acestui blog] realizatori de emisiuni vesperale de la Digi Sport, după ce a dedicat, de-a lungul timpului, ediții întregi pentru a deplânge, cam pe bună dreptate, faptul că jucătorii români de fotbal ajung, în ultimii ani, doar la echipe de mâna a șaptea din Europa, în cazurile rare și fericite, iar în cele mai dese și mai triste prin campionatele din China, țările arabe sau Statele Unite (cam singurul domeniu în care să ajungi acolo poate să fie ceva de rușine!), unde sunt atrași exclusiv de câștigurile materiale, astfel încât „e bine doar pentru ei și familiile lor”, dar catastrofal pentru fotbalul românesc și, mai cu seamă, pe cale de consecință oarecum logică și directă, echipa națională, s-a trezit vorbind, alte ediții în șir (deși te-ai fi așteptat ca măcar de la un moment dat încolo să realizeze ridicolul absolut în care se afunda tot mai adânc, inclusiv în ochii mai tuturor invitaților perindați prin studio, care se abțineau cu greu să-i dea replici pe cât de acide ar fi meritat și, n-am nicio îndoială, simțeau nevoia lăuntrică s-o facă), fix în aceiași termeni și despre transferul lui Horațiu Moldovan, fostul portar al Rapidului și titularul naționalei, la... Atletico Madrid, argumentele realizatorului analist și specialist fiind că – practic la fel ca și cei ajunși la echipe infinit mai modeste, care, dacă nu se întorc pachet la echipele de la care au plecat, freacă banca luni sau chiar ani de zile – acolo are toate (ne)șansele să rămână multă vreme la statutul de rezervă a deja legendarului Oblak, ceea ce va fi extrem de păgubos pentru naționala României în perspectiva Euro 2024, ex-rapidistul fiind, așadar, înfierat cu aceeași mânie proletară cu care îl înfiera, de pildă, în urmă cu ceva vreme, pe Nicolae Stanciu când se transfera prin țările arabe, iar ulterior în China, sau pe Alexandru Mitriță când a plecat de la Universitatea Craiova în SUA și apoi, desigur, tot prin Arabia, și anume că ar pune meschinele lui interese materiale mai presus de cele ale naționalei și că ar ține mai mult să se umple de bani, bani și iarăși bani decât să aibă o carieră desfășurată la cel mai înalt nivel!

Trecând peste absurdul contradicției în termeni și antagonismul propriilor lui opinii, pentru că Atletico Madrid este, inclusiv pentru un fan al lui Real sau al Barcelonei (că doar de de-ăștia dai pe stradă și la televizor, eu rămânând, pesemne, singurul simpatizant din România al echipei lui Simeone, așa că oi fi subiectiv?!) definiția unui club de mare anvergură, chiar (mult) peste Tottenham-ul lui Radu Drăgușin, față de al cărui transfer realizatorul cu pricina n-a avut nimic de obiectat, imaginându-și probabil că românul va fi acolo, din prima, vedeta echipei, noul Kane etc., deși crunta realitate ne arată că nici vorbă de așa ceva, cel puțin deocamdată, și exprimându-mi opinia proprie și personală că Moldovan ar fi fost cel mai prost cetățean, sportiv sau nu, de pe planetă dacă n-ar fi acceptat să plece la Atletico fie și pe un salariu de câteva zeci de ori mai MIC decât la Rapid, nu mai mare, cum firește că are, doar pentru satisfacția profesională de a fi ajuns la un colos al fotbalului mondial, (de) unde are șansa să progreseze enorm chiar și numai fiindcă se antrenează și împarte vestiarul cu vedetele de-acolo, l-aș întreba, retoric, desigur, pe cunoscutul realizator dacă el, în schimb, e atât de... cu minte puțină încât, dacă, de pildă, ar primi o ofertă de lucru de la ESPN sau Sky Sports, cu un salariu corespunzător (adicătelea, îmi închipui, olecuță mai mare decât are acum), dar cu condiția ca, măcar în prima fază, să modereze o emisiune matinală sau pusă în grilă la o oră mică a nopții, însă cu perspectiva ca, dacă se dovedește atât de bun pe cât își imaginează el că este, să poată avansa, ar refuza-o cu trufie pe motiv că preferă să rămână pe salariul actual de la Digi Sport, unde, în schimb, har Domnului!, realizează o ditamai emisiunea de maximă audiență, în prime-time, și mai e și ceva șefuleț de departament. Mă tem că da.

EXECUȚIE ÎN DIRECT

Dacă domnul Radu Naum, realizatorul de emisiuni (și, am impresia, ceva mai mult decât atât, oareșice șefuleț) de la Digi Sport, ar fi fost redactor-șef al unei publicații (adicătelea din presa scrisă) sportive, n-am nicio îndoială că, analizând pe îndelete, cu asupra de măsură și uluitor de aberant, așa cum a făcut aseară timp de aproape jumătate din ediția de „Fotbal Club”, declarația unuia dintre fotbaliștii de la FC Voluntari, conform căreia arbitrul Szabolcs Kovacs, fratele mult mai cunoscutului Istvan, i-ar fi spus, în timpul partidei cu FC Hermannstadt, în urma unui schimb de replici, „dacă nu te potolești, te execut!”, și-ar fi intitulat editorialul de azi „Jucător amenințat cu moartea de către arbitru!”, fiindcă în mod evident în acest sens a interpretat el vorbele cavalerului fluierului.

După îndelungi dezbateri în studio, mult prea arareori temperate, aproape deontologic, de unul dintre invitați, care, deloc surprinzător, nici măcar nu era ziarist, dar care cerea să se aștepte și un drept la replică din partea arbitrului, care poate ar fi avut un alt punct de vedere, a intervenit lămuritor și împăciuitor Ion Crăciunescu, care, cu sau fără dreptate, s-a exprimat în sensul că, în opinia domniei sale, totul ar porni de la cunoașterea cam aproximativă a limbii române de către domnul (ba chiar ambii domni) Kovacs, care a vrut de fapt să spună doar „... te elimin!”.

Acum, ca un, în schimb, dimpotrivă, fin cunoscător al celor mai alambicate taine ale aceleiași limbi române, cum se pretinde, cu mult mai puțin temei decât realizează, domnul Naum, cel care, de pildă, nu contenește să îi, dar, ce-i drept, și să SE corecteze atunci când el sau invitații utilizează termenul „cifre” în contexte în care ar fi vorba mai degrabă de valori mari, de genul „numerelor”, deși, dacă ar fi avut curiozitatea să se uite în oricare dicționar explicativ, ar fi descoperit – cu nețărmurită mirare, desigur – că, la punctul 2, termenul „cifră” poate desemna fără nicio problemă „volume”, „sume” sau „cantități” reprezentate prin cifre (de-o pildă simplă, pe înțelesul dumnealui, „cifra de afaceri” nu înseamnă obligatoriu una între 1 și 9... lei, ci poate să desemneze milioane, chiar și fără a fi necesară utilizarea unei sintagme stupide, gen „număr de afaceri”!), la fel cum, tot conform dicționarelor explicative, termenul „olimpiadă” are și înțelesul de „jocuri olimpice”, nu doar pe cel de interval dintre ele, ca la vechii greci, ar trebui să fie cu mult mai circumspect, pe viitor, și când folosește verbul „a elimina”, în sensul de „a acorda un cartonaș roșu”, deoarece, mai ales în anumite (alte) contexte, el chiar e sinonim cu „a executa”.