SĂRMANE (CU DUHUL) CREATURI

De parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns stupefacția pe bază de profundă scârbă provocată nu atât de clipul și textul piesei „Macarena” în sine, cât de reacțiile favorabile stârnite de ele în cercurile intelectuale (și) elitiste, din care am înțeles că bietele femei marginalizate, umilite și prigonite din România tânjeau de secole să le fie respectat cu sfințenie dreptul primordial și inalienabil de a putea fi la fel de vulgare și libidinoase ca oricare cocalar (semi)analfabet, zilele trecute am dat, întâmplător, peste o postare a unei „prietene” de pe Facebook, care, exprimându-se în termeni elogioși despre filmul „Poor Things” – care, într-o lungă paranteză fie spus, dincolo de jocul actoricesc relativ convingător al protagoniștilor, în frunte cu Emma Stone (pe care, însă, nu știu de ce realizatorii au ținut morțiș s-o urâțească semnificativ, deși, chiar și ținând cont că era un soi de monstru al lui Frankenstein feminin realizat nu chiar din bucăți, dar cam ca o (aceeași) mașină recuperată de la fiare vechi, după o tentativă (reușită!) de suicid prin aruncare de la mare înălțime, se presupunea că e irezistibilă, de vreme ce toți bărbații se îndrăgosteau iremediabil de ea, iar o „soră” de-a ei fabricată mai târziu de același savant mai degrabă nebun s-a dovedit absolut adorabilă) și, mai cu seamă, Mark Ruffalo, dar cu mult sub evoluții de-ale lor care nici măcar nu le-au adus nominalizări la Oscar, precum acestea, pe mine m-a lăsat relativ rece, în sensul că am apreciat (doar) câteva replici inspirate, dintre care una de-a dreptul genială și perfect aplicabilă unei mulțimi de oameni pe care-i știu („lucrarea dumitale dezvăluie semnele promițătoare ale unei minți convenționale care se străduiește din greu să se apropie de mediocritate”), am râs la mai toate scenele amuzante, care, de altfel, alcătuiesc întregul trailer oficial al filmului, lăsându-te să crezi că e vorba despre o comedie în toată regula, și nu cred să-mi fi scăpat cu totul nuanțele „profunde”, pline de înțelesuri „adânci” etc. –, găsea că, pe lângă consistenta lui încărcătură „filosofică” și, în mai mică măsură, dar orișicât, „poetică”, se constituie într-o „teribil de frumoasă odă adusă libertății și puterii feminine”, asta în condițiile în care, pentru cei care n-au văzut filmul și dacă n-oi fi înțeles eu greșit întregul fir epic, Bella Baxter, eroina [pe care „prietena” mea o asemuiește cu un... Pinocchio feminin, deși vă asigur că nu era nici de lemn (nici la propriu și cu atât mai puțin la figurat) și nici chiar mincinoasă, ba mai curând dimpotrivă, genul care spune totul verde în față neavând conștiința conveniențelor sociale], este, în fapt, mai presus (sau prejos) de orice, pur și simplu o nimfomană, recte o femeie cu o sexualitate exacerbată, care sfârșește, sau, în fine, pentru acribie, devine la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, nici mai mult nici mai puțin decât efectiv curvă, prostituată, angajată la un bordel, unde, în scene redate dezgustător de NEvoalat, la nudurile goale și așa mai departe, dar apreciate drept foarte adecvate, „cu toate obscenitățile plasate fix acolo unde trebuie” (chestie de gust, în fine), de către „prietena” mea, și-o trage în și din toate pozițiile (mai puțin în grup, ceea ce consider o scăpare din partea realizatorilor și poate a autorului cărții după care s-a făcut ecranizarea, asta dacă n-oi fi ratat eu momentul, pentru că la asemenea scene fierbinți de umplutură eu îmi mai fac de lucru cu telefonul sau ceva, plus că nici sânii minusculi ai altminteri simpaticei actrițe, arătați cu îndârjire în nenumărate prim-planuri, nu sunt chiar genul de pe care să nu-mi pot dezlipi privirile) cu personaje dintre cele mai grotești și de orice sex pentru a se reface financiar după un faliment provocat de naiva ei bunătate sufletească de a dărui unor oameni sărmani întreaga avere a... celui căruia nu apucase să i-o pape toată în aventura pe care o avuseseră în jurul lumii, unde se și emancipase de la stadiul de, cumva, retardată (avea, de fapt, creierul propriului ei copil nenăscut, transplantat de către savantul ăla mai degrabă nebun în încercarea de a o resuscita după amintitul suicid) la cel de, cum spuneam, efectiv curvă, devenită chiar și după ce evoluase într-atât din punct de vedere intelectual încât deja citea cărți de filosofie, dar, animată de înțelepciune, noblețe și aspirații înalte cum era ca femeie liberă și-așa mai departe, a realizat că e mai complicat să facă bani ca spălătoreasă ori hangiță (că doctoriță sau avocată era mai greu să devină în epoca fantezist-victoriană în care pare a fi plasată acțiunea filmului/cărții).

Prin urmare, alături de celălalt mare deziderat al femeilor... feministe, despre care aminteam în debutul articolului, îl descopăr acum și pe cel de a fi nu atât (sau doar) lăsate să se prostitueze, cum de altfel au fost lăsate dintotdeauna, iar mulți bărbați chiar s-au bucurat de așa ofertă generoasă din partea lor, cât (sau ci) de-a dreptul apreciate și respectate, dacă nu de-a dreptul venerate când îmbrățișează cea mai veche meserie (cumva vocațională) din lume, gest socotit de-acum înainte drept o alegere voluntară din partea lor, asumată perfect lucid și cu bucurie, ca o manifestare glorioasă a libertății și, desigur (asta chiar și fără ironie), după cum spunea „prietena” mea, puterii (de seducție?) femeii secolului XXI... XXII... Să fie... sănătoase și cât de cât curate!