SIMO VS CARO

Oricât de contondent și antagonic ar putea părea el la prima vedere, schimbul de replici de la distanță dintre Simona Halep și Caroline Wozniacki pe tema revenirii jucătoarei noastre în circuitul WTA, deocamdată pe bază de „wild card” la un turneu important, după decizia TAS de reducere a suspendării inițiale dictate de forurile din tenis, este genul acela de polemică ilustrativ, într-o bună măsură, pentru situațiile rabinice în care, cu mici ajustări, ambii protagoniști au la fel de multă dreptate, iar adevărul este efectiv (pe) la mijloc.

În timp ce, după părerea mea, daneza are o abordare corectă când spune că un sportiv care a fost suspendat pentru încălcarea regulilor privitoare la dopaj, fie și din greșeală, în mod accidental, ar trebui să-și bazeze revenirea, în urma efectuării pedepsei, strict pe propriile puteri, fără să fie ajutat cu invitații ale organizatorilor de turnee, care, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mică sau mai mare, prejudiciază ceilalți participanți la competiție, în sensul că unii vor avea un traseu mai dificil decât ar fi fost normal, întâlnind un adversar mai bun decât ar fi trebuit, pe lângă că în felul acesta nu primește respectiva invitație cineva care ar fi meritat mai mult, revenind, eventual, după vreo accidentare sau un concediu de maternitate (în zilele noastre teoretic ar putea beneficia de așa ceva și băieții, dată fiind egalitate între sexe și așa mai departe, deci nici măcar nu mă refer doar la WTA), Simona e la fel de îndreptățită să susțină că, în cazul ei, respectivul „wild card” a venit, practic, să corijeze, într-o oarecare măsură, nedreptatea care i s-a făcut atunci când a fost obligată să stea pe tușă... mai mult decât pedeapsa, dat fiind că, dacă ar fi revenit când trebuia (conform deciziei finale și definitive a TAS), poate că nici n-ar mai fi avut nevoie de așa ceva, deoarece s-ar fi putut înscrie măcar în calificările turneului, dacă nu chiar direct pe tabloul principal, teoretic ea putând, presupun (ar trebui făcute niște calcule, desigur, pe lângă invocarea diverselor condiții ipotetice care ar fi fost necesare), să fie acum și în primele zece sau măcar douăzeci de jucătoare ale lumii, câtă vreme după cele nouă luni „regulamentare” s-ar fi aflat, din câte am înțeles, undeva pe locul 60.

În (cu totul) altă ordine de idei, mă gândeam că, la fel ca și la concursurile Eurovision, unde, după cum am tot scris, mereu apare câte un ghinion care să ne împiedice să ne prezentăm măcar cât de bine putem, indiferent ce ar însemna asta și cât de... rău ar fi de fapt în termeni de valoare absolută, și în sport planează asupra noastră, ca națiune, un nor negru al sorții potrivnice, pe lângă recentul caz al Simonei Halep, unde a trebuit să apară... ceva, indiferent ce a fost cu adevărat, care să ne umbrească bucuria de a avea și noi, o dată în istorie, un număr unu mondial și o câștigătoare de mari șlemuri, și cel mai de demult, cu biata Andreea Răducan, văduvită de o medalie olimpică (de aur) din pricina unui amărât de nurofen, exemple care îmi vin în minte fără să mă chinuiesc prea mult, eu punându-l la socoteală și pe cel al înotătorului David Popovici, care, după ce a devenit primul (și mă tem că și ultimul) român care să stabilească un record mondial la suta de metri liber (echivalentul probei din atletism dominată, la nivel mondial și istoric, de Usain Bolt), iar asta după ce vechea performanță de top dăinuia deja de ceva vreme (mai precis 13 ani!), a fost întrecut după doar un an și jumătate (cât a ținut și bucuria noastră) de un sportiv care și-a stabilit propria performanță în proba de... ștafetă (4x100 metri liber), ceea ce e, firește, absolut legal, dar nu se petrece chiar în fiecare măcar deceniu, plus că respectivul (chinez) a înotat apoi relativ jalnic în proba propriu-zisă (de 100 de metri) și nu m-ar mira ca la fel să se întâmple și de-acum înainte pentru cine știe cât alt amar de vreme.