ARTISTA, BANII ȘI JUNGHIUL

Mi-ar fi plăcut să pot spune că doar (sau de-abia) odată cu și din cauza pandemiei s-a întâmplat să răresc eu ieșirile (sau intrările, oricum mersul) la teatru până la, practic, suprimare, însă n-ar fi adevărat decât, poate, cel mult pe sfert, cam tot atât cât din pricina faptului că n-am prea mai rezonat cu piesele jucate pe scenele bucureștene când, de la un moment dat, după ce oricum trecusem printr-o foarte lungă fază în care selecția spectacolelor o făceam exclusiv pe baza titlurilor pieselor, sau mai precis a numelor autorilor, pentru ca abia (mult) mai târziu, când apetența mea pentru teatru depășise, pesemne, capacitatea regizorilor de a găsi în ditamai dramaturgia universală texte clasice și chiar (mai) moderne, dar scrise de, carevasăzică, dramaturgi, și trecuseră la „dramatizări” după opere de cu totul alt gen, în special romane, să mă orientez și eu, ca tot diletantul, după numele actorilor, dar și asta până când aceeași bogată dramaturgie universală și chiar românească, dimpreună cu tot cu dramatizările alea care nu-mi erau deloc pe plac, au ajuns să fie dominate până la eclipsarea cvasitotală de prolificitatea unor autori români contemporani, în număr de doi, și anume Mimi Brănescu și Lia Bugnar, încât mi-am pierdut treptat nu doar interesul, ci și opțiunile, în ordine mai degrabă inversă, după care a intervenit, e drept, și jumătatea mai mare, spre trei sferturi, a paharului gol, respectiv o schimbare radicală de program de lucru a însoțitoarei mele dintotdeauna și pe veci, ceea ce a pus capac, astfel încât aproape că nici n-am apucat în calitate de spectator împătimit actuala epocă de înflorire a teatrelor „independente”, cu sedii și săli de spectacole amplasate prin tot felul de imobile cu bulină roșie, în pivnițe insalubre și demisoluri igrasioase, pentru care m-aș mira să dețină autorizațiile obligatorii de securitate la incendiu, în ciuda tragicului episod „Colectiv”, și cu toaleta – constând într-o chichineață mizeră și unisex – în clădirea vecină, sau, dacă sunt mai pe la suprafețe, ființând obligatoriu pe lângă câte un băruleț unde se pot servi covrigei, cafeluțe și băuturi alcoolice chiar în timpul reprezentației, ceea ce n-o împiedica pe o foarte tânără „prietenă” de-a mea de pe Facebook, actriță într-o astfel de trupă de teatru „neconvențională”, să tune și să fulgere împotriva „snobilor” care nu se mulțumesc doar cu „magia unui text”, indiferent de condițiile de vizionare, și evită cu îndârjire improvizațiile de genul ăsta, preferând cu nerușinare teatrele tradiționale și convenționale, unde pot, ai naibii îmbuibați îmburgheziți!, să stea pe scaune sau fotolii, în loc de cine știe ce banchete muncitorești, taburete și strapontine de plastic, dacă nu chiar găleți cu fundul în sus, și nu riscă decât în mai mică măsură să leșine de mirosurile de gunoi, mucegai, mâncare, closet și/sau vomă ori să sfârșească arși de vii, călcați în picioare sau sub dărâmături, în caz de Doamne ferește.

Ce voiam, de fapt, să spun cu sau, mai degrabă, după această eclectică și prea atotcuprinzătoare introducere e că, în urmă cu mai bine de două săptămâni, spre trei, într-o împrejurarea aproape mistică, pentru că o altă „prietenă” de-a mea de pe Facebook, de asemenea tânără actriță, tocmai postase o invitație, cu link în comentarii și tot tacâmul, la o piesă în care juca, iar data reprezentației, destul de cam prea îndepărtată, cum e acuma moda (adicătelea să se cumpere bilete la teatru cu săptămâni și chiar luni bune în avans, ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, ceea ce pentru mine, care am ajuns la o anumită etate și n-aș băga mâna-n foc pentru ce mi se întâmplă nici peste două ceasuri, e de neînțeles și greu de asumat), se nimerea să coincidă cu o zi liberă a jumătății mele mai bune, am cumpărat primele bilete la o piesă după nici nu vreau să socotesc câtă vreme, dar se prea poate să fie spre (dacă nu și peste) zece ani, așteptând cu un soi de nerăbdare umbrită de presimțiri tulburi ziua revenirii mele într-o sală, întâmplător sau, mai degrabă, nu (că și asta a cântărit mult în decizia mea) a Teatrului Național, închiriată, practic, de către trupa „independentă” și cu nume bizar care realiza spectacolul, de fapt un fel de „one-(wo)man show”, un „recital” al tinerei și, aș zice, necunoscutei artiste [cel puțin pentru mine, deși nu m-ar mira să fie vreo vedetă a telenovelelor proteviste (plus o apariție certă într-o reclamă la pastile de ținere de minte), la care nu mă uit, dar am mai pățit să fiu luat peste picior că nu auzisem de marele actor Cutare, pe care eu abia îl descopeream într-o piesă de teatru, în timp ce el era de multă vreme faimos pentru cine știe ce rol de Moș Tăgârță din vreun „Las Fierbinți”], încât trebuie să recunosc că mă și apucaseră îndoielile dacă era cea mai bună opțiune să investesc grămăjoara cam nejustificat de mare de bani pe bilete pentru a vedea, după acel amar de vreme, la – vorba unora – „redebutul” meu ca spectator, o astfel de reprezentație cam neconvențională și ea, la limita dintre piesă de teatru propriu-zisă și stand-up (deși prin poze parcă interpreta e mai mult culcată)... ce-o fi fost, nu neapărat commedy, dar, cum spuneam, prea se legaseră aproape magic micile detalii, iar actrița e chiar o fată încântătoare, amănunt care, de ce să nu recunosc și asta?, de multe ori cântărește greu în alegerile mele în domeniul artelor vizuale, recte mai ales film, doar că, după ce și pe parcurs urmărisem cu acea îngrijorare (ne)lămurită (doar) pe jumătate sau sfert de care am amintit mai sus postările protagonistei, în care mi se părea că decelez un soi de disperare a ei că nu se vor vinde suficiente bilete cât să se țină spectacolul, plus un episod în care, contractând eu un început de răceală, m-am temut că nu mă întremez la timp (că de-aia și pomeneam de reticența pe care o am de a mă angaja la ceva ce urmează să se desfășoare prea departe în viitor, adică dincolo de, să zicem, poimâine), dar, din fericire, s-a dovedit o alarmă aproape falsă, fiindcă după două nurofene de răceală și gripă (pe lângă cele două parasinusuri penta, cu efect, asupra mea, de frecție la picior de lemn) și o noapte de transpirat intens am scăpat aproape miraculos de orice simptom, inclusiv febra măricică după standardele mele (în sensul că pe termometrele digitale nu depășesc, când sunt bine, 35,2, iar acum ajunsesem la un 37,5), fix în ziua cea mare, după ce m-am dichisit corespunzător și chiar am făcut un soi de repetiție generală, constând într-o scurtă plimbare prin jurul blocului, cu noua pereche de blugi negri și cea de pantofi (sport) asortați, achiziționate special pentru astfel de evenimente atât de rare în ultima vreme, dar care s-ar fi pretat și la cele mai frecvente, din păcate, cum au fost cele două înmormântări de prieteni despre care am scris zilele trecute, și după ce am mai avut un mic episod de panică, sub duș, când mi s-a pus unul din relativ obișnuitele mele junghiuri musculare din senin la spate, încât mă și închipuiam în cvasiimposibilitatea deplasării, cu subsecventa pierdere încă și mai aiurea a banilor dați pe bilete, mai degrabă absolut din întâmplare, pentru că și uitasem de buna mea practică de odinioară de a suna înainte să plec către sală, pentru a fi sigur că piesa se joacă, după ce am avut de câteva ori – puține, e drept, raportat la frecvența uneori și de două-trei ori pe săptămână cu care mergeam pe vremuri la teatru – de-a lungul timpului neplăcuta surpriză să aflu chiar la intrare că am venit degeaba, fiindcă se îmbolnăvise un actor sau ceva, m-am uitat atât pe contul fetei, cât și – descoperind cu îngrijorată nedumerire crescândă că nu mai postase nimic de vreo două zile, deși părea mai firesc să spună ceva de genul „astăzi/mâine joc... vă aștept...” – pe pagina de internet a Teatrului Național dedicată, constatând, cu sentimente amestecate de furie, scârbă, deznădejde și dezamăgire, că spectacolul nu mai figurează în programul zilei, temerile mele cele mari fiind confirmate definitiv la telefon, când mi s-a spus că, într-adevăr, din motive practic necunoscute, „la cererea organizatorului”, acesta s-a reprogramat nu peste patru zile, cum tot înțelegeam eu greșit, confundând, cum mai pățesc uneori, luna martie, curentă, cu cea viitoare, aprilie, ci peste fix o lună și respectivele patru zile, amănunt deja de prea mică importanță – chiar și în contextul în care peste acele patru zile fantomatice era cu adevărat imposibil să mai ajung, dar peste reala lună și aceleași patru zile s-ar mai fi putut aranja ceva –, câtă vreme am luat instantaneu și pe loc, practic încă dinainte să sun, decizia de a-mi recupera banii după care și-așa cam începusem să plâng.

Ce vreau să spun și cu sau, mai degrabă, după această relatare la fel de prea amănunțită ca și introducerea de și mai sus e că, iată, chiar și încercând să evit neplăcerile unei săli așa și pe dincolo, cum presupun că deține (dacă deține vreuna) și compania respectivă, de vreme ce însăși protagonista mult amintită se arăta euforică atunci când ne invita pe „scena Naționalului”, primul meu contact efectiv cu un teatru „independent” [altul decât deja aproape tradiționalul Act, cam primul de gen, unde m-am tot dus într-o vreme, de dragul unor texte bune (deși tot acolo l-am descoperit cu oroare și pe „dramaturgul” Mimi Brănescu!) și al lui Marcel Iureș, dar tot cu grijă stăteam pe scaunele lui inconfortabile de la subsolul oricum mai puțin sinistru decât altele, și a chiar minunatului Metropolis, care însă am impresia că nici nu mai e așa independent, cel puțin nu de banii de la primărie] e dintre cele mai neplăcute, confirmându-mi mai toate ideile poate ușor preconcepute și (pre)judecățile cu concluzii defavorabile, o notă proastă aparte meritând și domnișoara actriță „prietenă”, care, deși aflase din timp de reprogramarea/amânarea/anularea spectacolului, după cum am constatat mai (și prea) târziu dintr-un răspuns al ei la comentariul altui nătăfleț ca mine care se lăsase convins să cumpere bilete probabil tot (doar) de dragul ochilor ei frumoși, a tăcut chitic, după ce înainte nu mai contenea cu promourile, dintre care, cinstit să fiu, unele chiar mă făcuseră să am îndoieli și asupra aptitudinilor ei profesionale, pentru că se dovedea destul de falsă în încercarea de a se introduce deja în pielea personajului (inclusiv semnificativ mai tânăr decât ea!) pe care avea să-l (sau, mai degrabă, iată, să NU-l) joace și pe scenă. Dar asta e deja altă poveste lungă.