DE LA NEA NICU LA NICUȘOR

Motto: Chiar dacă nu mi-a fost deloc ușor, am votat cu Nicușor.

  

Tot pe puncte, că merge mai repede:

1. Mi se pare cu adevărat un miracol de natură divină [la care poate că au ajutat și efectiv rugăciunile mele și trecerea, destul de necaracteristică mie, printr-o biserică, duminică, plus, pe de altă parte, cumva contrareligioasă, superstiția de a merge la vot nebărbierit, pe modelul hocheiștilor din NHL în faza meciurilor eliminatorii, care-și păstrează bărbile până la ieșirea din competiție sau, în cazurile fericite și urmărite cu așa comportament, câștigarea trofeului, și cu hainele ponosite de plimbat prin cartier, după ce la primul tur mă dichisisem degeaba să votez cu Crin Antonescu (sau, mă rog, invers, mă dichisisem să votez degeaba cu CA] că în țara asta s-au găsit, încă, destui oameni (peste 6 milioane!) cu proporția sănătoasă necesară (dar, din păcate, și suficientă) dintr-un (așadar, singur) neuron cât să înțeleagă, fie și în ultima clipă, ca-n filmele americane trase de păr, absolut săritorul în ochi, pentru orice mamifer și câteva specii de vietăți nevertebrate, pericol mortal pentru democrație reprezentat de George Simion, proiecția lui Călin Georgescu, și să voteze cu Nicușor Dan.

2. Având în vedere, printre altele, că sâmbătă noaptea, urmărind în direct, de la cap la cap, cele vreo patru ore ale concursului internațional Eurovision, aveam sentimentul, după încheierea fiecărei reprezentații, că solistul sau solista, pe lângă tradiționalul „I Love You Eurovision!” ar trebui să adreseze și un mesaj de încurajare pentru România, în sensul de a nu părăsi, după votul de a doua zi, Europa (că Eurovisionul deja l-a părăsit!), exprim aici o idee pe care am tot așteptat, zadarnic, s-o aud formulată de vreunul din poate zecile de analiști perindați pe la televiziuni, și anume că scrutinul de duminică a fost, practic, un referendum pe tema ieșirii României din UE, recte a unui Roexit, încheiat, din fericire, cu rămânerea.  

3. Pe de altă parte, dat fiind că, într-un fel, duminică am jucat și eu rolul unui idiot util (spre deosebire de cei INutili), în sensul că am votat indiferent cu cine și fără vreun (alt) argument pozitiv doar ca să nu iasă celălalt, după victorie m-am simțit, în raport cu mulțimea de concetățeni fericiți (așa cum eram, desigur, și eu), cumva, ca la Revoluție, când românii, toți, se îmbrățișau unii cu alții pe străzi după și pentru căderea comunismului, iar peste numai câteva luni se sfâșiau între ei, cu mineriade și alte alea, așa cum încă de azi am conștientizat din nou, brutal de subit, doar citind osanalele celor din „bula” mea de Facebook la adresa Biruitorului, că, în afară de orientarea proeuropeană, n-am, practic, mai nimic în comun cu 90% dintre votanții, chiar și de conjunctură, lui Nicușor.

4. Apropo de asta, la pachet cu miracolul răsturnării acelui 20-40 din primul tur, vine și realitatea incontestabilă că ND este exponentul cel mai reprezentativ al ideii de „răul mai mic”, etalon al beneficiarului „votului negativ”, nu mai puțin de 4 din cele 6 milioane de votanți ai săi fiind oameni care l-au „ales” exclusiv de teama față de contracandidat. Despre cei 5 milioane care au preferat răul mai mare nici nu mai pomenesc, pentru că iarăși ajung la concluzii jignitoare la adresa sfântului nostru neam de traistă strămoșesc.

5. Pe cuvânt că nu e o secvență dintr-un scenariu de film în lucru sau ceva, dar duminică, îndreptându-mă cu soția către secția de vot, aflată la vreo trei sute de metri de blocul nostru, pe străduțe, am ocolit în ultima clipă un mare căcat, de dimensiuni și cu aspect care m-au făcut să mă întreb dacă nu era chiar de (ne)om, aflat în mijlocul drumului, am trecut pe lângă un cetățean care efectiv se pișa la umbra unui gard viu și a trebuit să pășim prin vreo două gropi de pe un trotuar subdimensionat pentru a face loc unui soi de parcare de reședință extrem de înghesuită, ceea ce m-a făcut să și rostesc următoarea replică: „Uite cum suntem noi nevoiți să mergem cuminței prin și printre scârnăviile de toate felurile ale orașului ca să-l votăm pe primarul lui general să ajungă președinte! Halal!”

6. Sigur că ieri, în timp ce mă bucuram din adâncul sufletului... mai degrabă pentru înfrângerea lui George Simion decât pentru victoria lui Nicușor Dan, aveam un sentiment de impostură, pentru că era ca și cum m-aș fi bucurat, cot la cot cu susținătorii ei, de victoria unei echipe antipatice, în fața alteia și mai și, în urma căreia, datorită jocului rezultatelor, echipa mea favorită a evitat matematic retrogradarea, în condițiile în care, de fapt, la începutul campionatului era una din pretendentele la titlu.

7. Pentru a încheia, totuși, într-o notă pozitivă, trebuie să spun că am apreciat la superlativ faptul că în campania electorală Nicușor Dan a declarat, fără nicio rezervă, deși risca să supere o parte însemnată dintre alegători, că România, cu el președinte, va susține Ucraina, practic, atât cât va fi aceasta în stare să reziste în fața Rusiei, pentru că e în interesul nostru, și că ne vom înarma până-n dinți cot la cot cu aliații noștri din UE și NATO. Iar faptul că românii l-au votat pentru sau, măcar, în ciuda acestei poziții ferme îl și obligă să o respecte.

  

P.S. Titlu este inspirat de ceea ce scriam înainte de turul doi, cu precizarea că, la o adică, dincolo de faptul că, pe lângă prenumele similar, Nicușor Dan seamănă puțin și fizic cu Nicolae Ceaușescu, aș vota oricâND cu el într-o competiție directă pentru președinție cu răposatul.

VOTEZ ȘI VOMIT. VOTEZ!

Pentru că, efectiv mâine-poimâine, scăpăm și de runda asta nenorocită de alegeri prezidențiale, rămânând doar cu consecințele mai nefaste sau mai catastrofale, în funcție de care dintre cele două rele – cel mare și cel fatal – va fi ales de către înțeleptul popor sinucigaș român, am zis să (mă) apuc să-mi împărtășesc și eu absolut nesemnificativele opinii de neica nimeni, așa, ca să rămână consemnat în istoria mea personală că m-am implicat... cât s-a putut în actualele circumstanțe nefericite, mai cu seamă că de luni încolo nici nu se știe dacă s-o mai putea spune ceva de rău despre viitoarea stăpânire fără riscuri de pușcărie sau linșaj.

Așadar, pe puncte, că s-au adunat multe și nici n-aș mai avea timp de câte un articol pentru fiecare temă:

1. Pentru mine, poate cel mai izbitor spre sinistru episod în toate aceste câteva luni de când n-am mai scris și câteva săptămâni de când a început și campania electorală, bașca desfășurarea primului tur, a fost intervenția disperată a domnului CTP în favoarea forțelor proeuropene: conform declarațiilor sale, după ce a votat la primul tur cu Crin Antonescu, acum e decis să pună ștampila pe Nicușor Dan, și explică în texte lungi și zilnice cam ce nenorociri se pot întâmpla dacă ar câștiga alde George Simion, cu corolarul său din umbră, Călin Georgescu.

Ei bine, ca unul care am votat cu Crin Antonescu și acum, și în 2009, dar, mai ales, cu Radu Câmpeanu și PNL în 1990, pot să-l asigur pe CTP că înțeleg perfect groaza lui de acum, pe care o și împărtășesc, doar că eu am mai trăit-o și în urmă cu 35 de ani, când alegătorii... așa și pe dincolo, în esență tâmpiți, cum îi face CTP pe ai lui Simion și Georgescu, erau cei ai lui Ion Iliescu, în frunte cu... CTP, care, colac peste pupăză, nu mai departe de acum câțiva puțini anișori ne povestea că nici măcar nu regretă opțiunea și atitudinile de atunci (cu tot cu aplaudat, direct sau mai pe ocolite, venirile minerilor din vremurile acelea), pentru că, vezi Doamne, așa și pe dincolo erau atunci cei care strigau în Piața Universității că vor ca România să meargă spre Vest (încă nici nu prea știam noi ce sunt alea UE și NATO, la drept vorbind), și nu spre, încă, de-a dreptul Uniunea Sovietică, de care nici nu apucaserăm să ne distanțăm și deja riscam să ne apropiem mai mult decât o făcuserăm vreodată, inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, de care Iliescu se despărțise tocmai pentru „deviaționismul” lui nea Nicu față de linia Moscovei. În fine, nu insist, cei de-o vârstă măcar cu mine, dacă nu și cu CTP, care n-are nici scuza că ar fi fost vreun prea tinerel în anii 90 (sigur era și e cu ani buni mai copt ca mine, de pildă, un simplu neica nimeni, după cum spunem, nu ditamai deja gazetarul, scriitorul și ce mai era el încă de pe atunci, ca să nu mai spun ce a ajuns în ziua de azi cu pozițiile lui... corecte, pline de înțelepciune și viziune) știu despre ce vorbesc. La fel cum mulți din generațiile noastre știu și de disperarea pe care au trăit-o în 2009, când același CTP era un pupincurist băsist (chiar dacă nu la fel de bălos ca alții) și ne explica ce lovituri de stat dădea și pregătea... Crin Antonescu încercând să ne scape de un fel de Călin Georgescu avant la lettre. Domnul CTP mai bine ar reflecta cât din ce ni se întâmplă acum (dincolo de ce ni s-a întâmplat în ultimii 35 de ani) e și din cauza unor „vizionari” de-ăștia ca el, lideri și formatori de opinii stupide în mult prea multe momente ale istoriei postdecembriste.

2. Apropo de Crin Antonescu și „lovitura de stat” pe care pupincuriștii băsiști, trecuți cu arme și bagaje în tabăra lui Nicușor Dan încă dinaintea primului tur, îl acuză în continuare că ar fi dat-o în 2012, când, cu contribuția lui, a fost suspendat lașul președinte al morților, chiar nu înțeleg de ce fostul lider liberal și candidat la președinție a trecut de fiecare dată cu lejeritate și chiar un fel de lehamite, în campania electorală, peste această „lebădă neagră” pe care au folosit-o adversarii lui, în loc ca, dimpotrivă, dacă tot erau de dezgropat morții, să pedaleze pe ea, pentru a sublinia cât se poate de clar că, pe vremea aceea, PNL, PSD și UDMR erau aliați de nădejde (mai de nădejde decât acum, de pildă), iar la referendumul (absolut constituțional, ca și tot demersul de suspendare, firește) de demitere a lui Traian Băsescu, eșuat prin tertipuri și chițibușuri avocățești (se schimbase pe șest legea, din câte îmi amintesc, astfel încât cvorumul devenise unul imposibil de realizat, mai ales în condițiile în care listele electorale erau doldora de persoane decedate, care, practic, au „votat” cu Traian Băsescu, de unde și porecla pe care i-am dat-o), au votat PENTRU această demitere și, respectiv, în acord cu obiectivul alianței PNL-PSD-UDMR nu mai puțin de 7,5 milioane de români, iar la alegerile care au urmat peste doar câteva luni, USL (PNL+PSD) a obținut 60% din voturi. Cu alte cuvinte, românii au validat, atunci, cu vârf și îndesat, absolut democratic, demersurile lui Crin Antonescu, recte... „lovitura de stat”. Cred că reamintirea în amănunt a acelor vremuri, practic la inițiativa adversarilor săi de azi, aceiași ca și cei de ieri (că ei au tot pomenit de acel episod în această campanie), ar fi fost în folosul său electoral!

Tot o greșeală mi s-a părut și atitudinea agresivă a lui Crin Antonescu atunci când a fost chestionat de către un jurnalist (tot pupincurist băsist, dar nu conta) cu privire la faptul că i se adresase unei jurnaliste cu expresia „sunteți admirabil de tânără și... de toate cele” (respectiv, după cum am interpretat eu la momentul respectiv, pe care l-am văzut în direct, de talentată, inteligentă și – de ce nu?, că este – frumoasă). În locul domniei sale aș fi explicat cu calm că de-aia lumea e pe cale să o ia razna, votând cu tot felul de lighioane (gen Trump, dar asta nu-și permitea să spună Antonescu), ca o reacție aproape naturală împotriva celor care de ani de zile duc această „corectitudine politică” pe culmi ale absurdului, astfel încât un compliment făcut de cineva unei persoane de sex opus (sigur, în general de un bărbat unei femei, dar poate fi și invers) e socotit o adevărată crimă, pe lângă agresiune sexuală, pedepsibilă măcar cu oprobriul public și poate excluderea de pe la catedrele marilor universități, dacă nu și mai rău. Ar fi fost un atac absolut legitim la adresa contracandidatului său susținut de „progresiștii” din USR.

3. Ajungând și la turul 2 (al alegerilor curente, nu al celor anulate, din toamnă!), între multele mari greșeli făcute de susținătorii lui Nicușor Dan – rămas, de bine de rău, să apere pozițiile proeuropene – o observ pe aceea de a socoti, încă din prima clipă după 4 mai, scorul de la care a pornit în fața lui Simion ca fiind 20-40, în conformitate cu procentele obținute de fiecare din ei, când mai logic ar fi să socotim mai degrabă un 40-40, cât ar fi fost dacă nu ar fi existat pe culoarul democratic (cel puțin) doi candidați, respectiv dacă fie Crin Antonescu, fie Nicușor Dan s-ar fi retras sau nici n-ar fi intrat în cursă. Din punct de vedere psihologic, acest handicap, cumva fals, poate dăuna, în sensul de a-l demobiliza, electoratului conservator, să zicem, care vrea să rămânem în UE și NATO. În plus, va da multă apă la moară „suveraniștilor” în cazul „răsturnării” situației în al doilea tur, când vor susține că un astfel de handicap major nu se putea anihila decât prin fraudă și așa mai departe.

O altă greșeală, conexă, este ideea aceasta că Nicușor Dan are șanse DOAR (sau, în orice caz, „reale”) dacă în turul doi vor veni la vot cu 1,5 milioane de oameni mai mulți decât la primul, adică vreo 11,5 milioane de alegători. Pe lângă faptul că, pe cifre, cred că ar fi suficient ca, de pildă, 90% din ACEIAȘI votanți ai lui Antonescu de la primul tur să treacă de partea lui Nicușor (cum văd că încep să apară și „studii sociologice” conform cărora s-ar întâmpla), la fel ca și vreo, probabil, 70% din ACEIAȘI votanți ai lui Ponta, ceea ce ar însemna că Nicușor Dan poate câștiga și dacă se prezintă fix tot atâția și fix ACEIAȘI votanți de la primul tur, mai există și varianta în care 1,5 milioane din votanții (lui Antonescu și/sau Ponta) de la primul tur să stea acasă (cum mă gândeam să fac inclusiv eu, că nu mai am, practic, candidat cu care să votez „pozitiv”; iar restul să voteze cu Nicușor) și să vină ALȚI 1,5 milioane, care să voteze cu actual primar general, astfel încât vom avea tot 10 milioane de alegători, doar că o parte sunt noi, recte ALȚII. Partea cea mai dăunătoare în chestia asta este că, dacă, să zicem, la ora 12.00, duminică, vom constata o participare mai scăzută sau egală decât/cu cea de la primul tur, votanții lui Nicușor Dan, care oricum au obiceiul să iasă mai târziu, spre seară, vor fi demobilizați, spunându-și: „A, nu mai are niciun rost să ies, partida e pierdută, n-avem cum să ajungem la 11,5 milioane prezență la vot!”.

De altfel, e valabilă și situația inversă, în care, dacă la ora 12.00, duminică, vom constata o participare (mult) peste cea de la primul tur, votanții lui Nicușor Dan, mai ales cei aflați în oarece dubiu, să-și spună: „OK, s-a rezolvat, a ieșit lumea masiv la vot, nu mai e nevoie și de mine, mai bine stau acasă”.

4. În fine, după cum fidelul meu cititor imaginar știe deja prea bine, soarta a făcut ca, din păcate pentru mine, cu excepția scrutinului din 1992, când în turul doi am votat, degeaba, cu Emil Constantinescu (culmea, în 1996 eram deja supărat pe el și, după ce votasem cu altcineva la primul tur, n-am mai ieșit la al doilea, dar s-a dovedit de departe cel mai și aproape chiar decent președinte postdecembrist) și a celui din 2004, când – practic ca acum, după cum voi arăta – n-am avut încotro și a trebuit să votez cu Băsescu de frica lui Năstase, n-am mai avut nicio ocazie să ies la turul al doilea, nici măcar în 2000, când am preferat să-mi asum riscul de a ne pomeni cu Vadim Tudor președinte, decât să pun cu mâna mea ștampila pe Iliescu.

Similitudinea aproape perfectă între 2000 și 2025 este că mi se pare că aș avea, cumva, de optat între o moarte poate fulgerătoare, fără suferință, printr-un glonț în tâmplă, reprezentat, atunci, de Iliescu, iar acum de Nicușor Dan, și una în chinuri, torturi, prin, de pildă, tăierea beregatei cu un cuțit ruginit și bont, reprezentat, tot metaforic vorbind, atunci de Vadim Tudor, iar acum de George Simion. Firește că și atunci am „ținut” cu răul mai mic, aproape m-am și rugat să nu cadă năpasta pe noi, dar, revenind la metaforă (dacă asta e, că nu prea le am cu termenii tehnici), faptul că aș prefera un tip de moarte „ușoară” uneia în chinuri nu înseamnă că trebuie să mi-o și provoc de unul singur, cu mâna mea înarmată fie și doar cu o ștampilă. Cam asta ar fi explicația simplă și plastică pentru abținerea de la vot.

Pe de altă parte, de data asta, poate și unde sunt mai bătrân și mai... nu înțelept, ci cu teamă de ce mă așteaptă în oricât de puținii ani următori rămași din viață, am decis să ies la vot și, firește (mă rog...), să îl aleg pe Nicușor Dan. Tot plastic sau metaforic vorbind, e ca și cum aș prefera să votez cu Ceaușescu, în vremea căruia a fost îngrozitor, dar, cumva am supraviețuit vreo două decenii (în paranteză fie spus, tot cu apă rece în loc de caldă, frig în casă iarna și pene frecvente de curent, la fel ca acum, în era Bucureștiului condus de Nicușor!), decât cu, să zic, Stalin sau Pol Pot (că au existat, totuși, în lume, și criminali comuniști mai sângeroși decât Ceaușescu), despre care am auzit lucruri și mai rele și n-aș vrea/fi vrut să testez pe pielea mea dacă aș rezista tot atâția.

În esență, nici măcar nu mai contează că, din punctul meu de vedere, Nicușor Dan este un personaj politic foarte... nașpa („rău” sună eufemistic, „prost” cere prea multe argumente etc.), iar George Simion, deși mi se pare oricum și mai groaznic, s-ar putea să nu fie chiar așa... negru (conform zicalei cu dracul, nu e vorba de rasism) cum credem noi. Ceea ce contează este cum îl percepe lumea civilizată pe Simion – investitorii, liderii UE etc. –, iar o mostră elocventă a fost ce s-a petrecut cu leul și dobânzile a doua zi după ce a devenit principalul favorit pentru Cotroceni. Cu alte cuvinte, de teamă să nu o ia țara la vale, ducându-se efectiv de râpă, nu doar că voi ține cu Nicușor Dan, dar îl voi și vota, propriu-zis, oricât de greu îmi vine s-o fac.

 

P.S. Trebuie să spun că, spre deosebire până și de situația din vremea lui Băsescu, dacă nu și a lui Iliescu, când „idolii” erau, într-adevăr, chiar mai odioși decât fanii lor ultrapupincuriști, acum, totuși, chiar dacă Nicușor Dan nu mi se pare cu mult mai breaz decât cei doi, este infinit mai puțin odios decât cam oricare dintre susținătorii lui aflați în „bula” mea de Facebook și ale căror postări dezgustător de elogioase, mai ceva decât scrierile din Scânteia pe vremea cultului personalității lui Ceaușescu (creat și întreținut, n-am nicio îndoială, de ceva înaintași pe linie de sânge ai ăstora!), trebuie să le evit cu îndârjire ca să nu mă îngrețoșez într-atât încât să rămân, până la urmă, dracului, acasă duminică!

ACTUALIZARE (vineri, 16 mai 2025):

1. Mă întreb (evident retoric) dacă, după apariția lui George Simion la o televiziune franceză aseară, românii din diaspora chiar nu vor fi, pe lângă că pur și simplu rușinați, ca și cei din țară, absolut înspăimântați că, având un asemenea președinte – care, așa cum i-a jignit pe Macron și pe francezi, mâine îi poate face albie de porci pe cancelarul Germaniei și pe nemți sau pe regele Charles și pe englezi – le va fi încă și mai greu să se integreze și să fie văzuți măcar ca niște ființe cu adevărat umane în țările prin care s-au pripășit și în care vor fi priviți cu aceeași scârbă cu care erau/eram priviți în urmă cu ani, când ne mersese vestea de cerșetori, hoți, violatori și criminali. Și o spun (sau, în fine, mă întreb retoric) ca unul care, chiar într-o situație de conversație absolut agreabilă cu un străin, într-o excursie afară, am preferat să pretind că sunt... polonez (cu o viteză de reacție doar suficient de mare cât să evit în ultima clipă să spun „bulgar”), după ce în alte două împrejurări similare, respectiv în care interlocutorii străini mă priveau cu multă simpatie (fusesem doar foarte politicos și săritor cu ei), aceștia s-au schimbat brusc la fețe când la întrebarea lor obișnuită am răspuns, chiar cu o naivă mândrie patriotică: „Român!”.

2. Și (dar nu numai) în acest context și din (dar nu numai) acest motiv mi se pare că George Simion e o adevărată mineriadă ambulantă, aducând aceleași prejudicii României și românilor de pretutindeni ca invaziile violente ale lucrătorilor din Valea Jiului în București, în anii 90.

MARI PACIFIȘTI AI ISTORIEI UNIVERSALE: ATTILA, HITLER, PUTIN, TRUMP...

Dat fiind că, urmărind în timp real informațiile și comentariile despre ce imbecilități au mai făcut Trumputin și acoliții lui, în așteptarea, pe de-o parte, nenorocirilor inerente în politica internațională care se vor întâmpla dacă nu le spune cineva că sunt beți și trebuie să se culce sau, mai degrabă, nebuni cu acte-n (ne)regulă și trebuie să se interneze într-o instituție specializată, oricât a început să semene cu una Casa Albă de nebuni, ori, pe de alta, revenirii la un relativ normal dacă culcarea/trezirea sau internarea se petrece la timp, fie și într-un ultim moment de happy-end, ca-n filmele hollywoodiene, mi se pare că mă uit cum crește iarba sau cum se usucă vopseaua, am decis să răresc drastic reprizele de comutat televizorul pe posturile de știri, am să vărs acum și aici poate ultimele mele impresii și opinii pe temă, pentru o lungă bucată de timp:

1. Nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, dar Kremlin Georgescu este cel care mi-a deschis ochii asupra unui aspect de natură... biblică, printr-un exemplu pe care l-a dat el, dar, firește, având cu totul și cu totul altă intenție perfect contrară înțelesului logic și de bun-simț al pildei referitoare la episodul cu Baraba, concluzia corectă fiind aceea că, iată, din cele mai vechi timpuri și de către cei mai înțelepți oameni s-a înțeles faptul că întotdeauna masele largi vor alege, atunci când li se oferă ocazia, în mod cât se poate de democratic, un hoț, ticălos, ucigaș etc. în locul unui (sau lui) Mesia, corolarul pe bază de silogism fiind că, indiferent pe cine vor alege la un moment dat masele largi populare, sigur NU e acela Mesia.

2. Pentru că și în politica internațională văd o acută tendință tot mai generalizată de a se inversa valorile și a se sfida logica și bunul-simț, astfel încât, de-o ultimă și absurdă pildă, Zelenski, și nu Putin, este mai nou acuzat că ar fi inamicul numărul unu al păcii planetare și vrea cu tot dinadinsul războiul în Ucraina, „jucându-se (la cărți sau zaruri) cu Al Treilea Război Mondial”, aș vrea să remarc faptul că, pe un asemenea raționament schimonosit, adevărații criminali (de război) ai istoriei, în frunte cu Hitler, Attila, conducătorii tuturor imperiilor etc. și terminând, iată, cu Putin, sunt de fapt niște pacifiști învederați, deoarece ei doar au vrut să-și întindă puterile și propriile țări peste continente întregi, dar n-au ținut morțiș s-o facă prin luptă, ba dimpotrivă, războinicii fiind, dacă ne referim, de pildă, la Al Doilea Război Mondial, conducătorii de prin Franța, Polonia, Marea Britanie, ulterior chiar SUA, care, în loc să-și cedeze teritoriile (lor sau ale aliaților) de bunăvoie (sigur, nu și nesiliți de nimeni, ci amenințați de Hitler), au ales să pornească o deflagrație de proporții globale. Asta ca să realizăm pe deplin și ce înțelege Trump prin pacea în Ucraina, respectiv un fel de al Treilea Reich al lui Hitler victorios și glorios peste întreaga Europă, pacificată pentru totdeauna.

3. Există cel puțin un individ de notorietate care se arată profund nedumerit în legătură cu intențiile liderilor europeni privitoare la Ucraina, acum când SUA par să-și ia nu jucăriile, ci armele (care oricum pentru trumpiști sunt cam același lucru, dacă ne gândim la poziția lor față de deținerea armelor de către cetățenii americani de rând) de-acolo și nu ne rămâne decât să sperăm că nu ca să le mute mai hacana, dincolo de linia frontului, pentru a se alia și la modul cel mai propriu, militar, cu Rusia. Ei bine, în vederea unei mai lesnicioase înțelegeri din partea oricărui cetățean cu IQ deficitar, europenii vor să facă acum... fix ce făceau ÎMPREUNĂ CU, respectiv ALĂTURI DE SUA până în urmă cu vreo trei luni, respectiv să ajute Ucraina să reziste... cât va fi nevoie. Sigur că în condițiile retragerii trădătoare a americanilor misiunea europenilor devine foarte dificilă, spre imposibilă, iar comentariile în acest sens, pe principiul „dar de ce să facă asta?”, sunt cât se poate de legitime, însă numai proștii cei mai proști sau cei care nu s-au aflat pe planetă până în 20 ianuarie a.c. nu înțeleg „ce anume” vor să facă. Mai rămâne să sperăm și că americanii nu vor pune un embargo pe vânzările de arme către europeni, în caz că aceștia vor să le cumpere (adicătelea cu bani peșin, pe măsura lăcomiei lui Trump) ca să le furnizeze Ucrainei.

4. După ce cohorte întregi de „analiști”, „specialiști” etc. se întreceau, care mai de care, să ceară plecarea lui Klaus Iohannis, acum fix aceiași par să-l regrete deja și, în orice caz, descoperă subit că Bolojan... nu are legitimitate, pentru că n-a fost „votat de popor” și așa mai departe. Tipul acesta de imbecilitate s-a manifestat, ce-i drept, și la case mai mari, când înalți oficiali europeni pretindeau, în 2012, că suspendarea lui Băsescu e neconstituțională, pentru că nu fuseseră ei în stare să citească trei rânduri din Constituția României, dar, revenind la interimatul funcției de președinte, trebuie spus că, dacă în legea noastră fundamentală ar fi fost scris, negru pe alb, că, în anumite condiții precise, un șoarece mort poate îndeplini atribuțiile de președinte (mai puțin două sau trei dintre ele, gen adresarea către Parlament), atunci un șoarece mort ar fi fost absolut legitim. În plus, la momentul acesta Bolojan are nu doar deplina legitimitate conferită de Constituție, ci și exact atâta câtă are un președinte al unei țări cu o formă, zic eu, superioară de guvernământ, respectiv o republică parlamentară [nu (semi)prezidențială ca struțocămila noastră], în care „șeful statului” e ales nu direct de către popor, ci de către parlamentari. Bolojan a fost ales de senatori, care, la rândul lor, au fost aleși cât se poate de democratic de către cetățeni. (Apropo, să nu se înțeleagă că fac vreo paralelă între Bolojan și un șoarece mort; era doar un fel de a spune, cât să înțeleagă tot prostul un exemplu hiperbolizat.)

5. Evident că apelul la empatie, pentru a înțelege, prin comparație, ce se întâmplă în Ucraina dând exemplul în care România ar fi atacată ea însăși de Rusia sau indiferent cine altcineva, inclusiv, în condiții aparte, în trecut sau chiar viitor, de către... Ucraina e sortit eșecului într-o țară ca a noastră, frumoasă, dar din păcate locuită, pe de-o parte, de oameni mărginiți, care pur și simplu nu pot să înțeleagă și să simtă similaritatea unor situații, iar pe de alta, de lași care s-ar grăbi să semneze o pace oricât de înrobitoare pentru poporul și patria pe care altminteri urlă din rărunchi că le iubesc până peste poate, dacă în felul ăsta sunt salvate „mii de vieți”, în frunte, desigur, cu a fiecăruia dintre ei. Ieahhh!

6. Fascinant cum, în gogomănia lor, mulți români tind să ia în serios declarațiile despre  „alegerile furate” făcute de noua șefă a Serviciului Național de Informații al SUA, intrată în funcție... DUPĂ momentul desfășurării lor, recte abia de anul ăsta, și care declarații nu sunt decât o pastișă a celor făcute de alți oficiali trumpiști, fără altă bază decât urechismul, în schimb nu dau două parale pe documentele oficiale ale Departamentului de Stat, aflat, cumva, în exercițiul funcțiunii ÎN TIMP ce se desfășurau alegerile de la noi, cu toate informațiile la zi, și care, de pildă, recunoaște ingerințele rușilor în procesul electoral din România, doar pentru că sunt elaborate în „vechiul regim” Biden, încât mă și întreb dacă administrația Trump mai recunoaște vreun act oficial american dinainte de 20 ianuarie 2025, printre care tratatul NATO sau, de ce nu?, chiar Constituția SUA, întocmită tot într-un regim (demult) trecut.

PREMIILE OSCAR 2025

După ce în ultimii ani, ca un făcut, ziua (sau, în fine, seara sau, la noi, noaptea) decernării premiilor Oscar mă prindea cu câte fix UN singur film (nu două sau trei, dar nici... niciunul) nominalizat la categoriile importante pe care nu reușisem, din diferite motive, să-l văd, de data asta a venit și momentul de care mă temeam că se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, și anume să nu văd un număr într-atât de semnificativ dintre ele (vreo patru sau cinci), încât predicțiile mele să nu mai aibă absolut niciun sens.

Prin urmare, nu-mi rămâne decât să le înlocuiesc (predicțiile, nu filmele!) cu un text oarecum pe temă, scris în urmă cu câteva zile, pe când încă mai speram să-l postez, cumva, de sine stătător:

 

„Nu știu câți sunt ei cu toții sau cu totul și cu ce sumă e plătit fiecare dintre scenariștii care se ocupă cu scrierea textelor, în general de factură veselă, prezentatorului sau prezentatorilor de la festivitatea de decernare a premiilor Oscar de anul acesta, dar m-aș fi înscris și eu cu două glumițe, pe care, firește, dat fiind că, pe lângă, de pildă, vreo editură de prestigiu sau duzină din România, sau chiar și doar revistă literară la care să-mi public măcar o amărâtă de nuvelă, dislocând de-acolo cine știe ce client vechi și verificat al gășt instituției, n-am nicio pilă nici la Hollywood, am să le pun (tot) aici, pe de-a moca, la fel ca pe oricare altă creațiune magistrală de-a mea:

Așadar, trecând în revistă prestațiile actoricești ale anului trecut, prezentatorul ar putea să spună, la un moment dat, ceva de genul: „Excelent rolul făcut de Glenn Close în The Substance. Ar fi meritat pe deplin o nominalizare la Oscar”. După care, în urma protestelor sălii sau ceva: „Cum?! Glenn Close n-a jucat în The Substance?! Aaaa... Era Demi Moore?! Aha. OK, atunci e o nominalizare pe deplin meritată.” (Asta pentru că în scenele în care Demi Moore era îmbătrânită și sluțită semăna izbitor cu Glenn Close... în scenele normale.)

Apoi, tot cam pe același principiu, prezentatorul să facă o remarcă de genul: „Excelentă treaba făcută de cei care s-au ocupat de machiaj în filmul Absolution (unul care, ce-i drept, n-are ce să caute la premiile Oscar – observația mea). Au reușit să-l «îmbătrânească» pe Liam Neeson... cât să pară de vârsta lui reală”.

În fine, de fapt cred că mai aveam una, de departe cea mai tare, mult peste cele de mai sus, dar, din păcate... am uitat-o!”

ANTONESCU CHIAR EL

Deși nu sunt un adept al „repostărilor”, altminteri, înțeleg, foarte la modă pe rețelele de socializare, simt nevoia să prezint aici un text (cu care, însă doar întâmplător, sunt de acord în mare parte) supus cenzurii de tip ceaușist a lui Antonescu (Crin, nu Ion!), care nu doar că l-a șters, fie și prin intermediul unor acoliți mărginiți din stafful său de campanie, de pe pagina sa de Facebook oficială, cu ecuson albastru și toate cele, unde fusese postat drept comentariu la un articol din urmă cu câteva zile, în care candidatul PSD-PNL-UDMR se angaja să nu trimită NICIODATĂ, dacă va deveni președinte, trupe de menținere a păcii în Ucraina, ci l-a și blocat pe autor (!), prilej cu care eu am descoperit personal, fără putință de tăgadă, că pe respectiva pagină de Facebook, Antonescu nu tolerează decât comentariile pupincuriștilor care îl laudă în mod deșănțat și își afirmă dorința nestăvilită de a-l vota la alegerile prezidențiale din luna mai, ștergându-le pe toate celelalte, oricât de puțin critice, astfel încât, de pildă, într-un interval de vreun ceas, în care am urmărit activitatea sa, numărul comentariilor la respectivul articol a coborât vertiginos de la peste 200, la 165, deși doar o mică parte dintre cele șterse, dar pe care am apucat să le văd înainte să dispară, erau propriu-zis injurioase:

 

„Sunteți sigur că nu vă pripiți? Dacă se va face, într-un fel sau altul, pace în Ucraina, iar atât ea, cât și Rusia, dar și partenerii noștri din UE și NATO, plus ONU, Consiliul de Securitate etc. ajung la concluzia că e absolut necesară o asemenea forță de menținere a păcii și vom fi, poate, solicitați în mod expres să participăm și noi la ea cu trupe? O să zicem nu?! Mi s-ar părea absurd. Plus că am mai participat (și participăm, cred) la astfel de acțiuni, de exemplu în Kosovo.

Și apropo de Kosovo, poate că ar trebui ca România, date fiind circumstanțele istorice în care se află, să anunțe ferm, chiar de pe acum, că NU va recunoaște niciun fel de schimbare de frontieră, mai ales în urma unui conflict militar, precum în Ucraina. Iar o asemenea poziție ar trebui să fie menținută chiar și dacă vreun guvern-marionetă de la Kiev ar recunoaște, la un moment dat, o asemenea schimbare, în sensul cedării de teritorii către Rusia. În această idee, poate ar fi util să le amintiți „suveraniștilor” că „sistemul” din România a fost în stare să-și asume faptul că NU recunoaște statul Kosovo, chiar împotriva pozițiilor SUA și celorlalți aliați, câtă vreme asemenea schimbări de frontiere sunt periculoase pentru interesele noastre naționale.”

 

Ca să fiu sincer, după un asemenea episod, adăugat la toate celelalte multe rețineri pe care le am în legătură cu pozițiile mai vechi sau mai noi ale fostului președinte PNL (inclusiv fuziunea cu PD și schimbarea familiei politice europene și, practic, a doctrinei, în timpul mandatului său), îmi este tot mai greu să-mi păstrez din ce în ce mai firava dorință de a vota cu el în mai, așa cum am făcut-o în 2009. 

SCURTĂ POVESTE CU KAGHEBIȘTI

Evident că nu am informații suplimentare care să confirme sau să infirme declarațiile fostului ofițer KGB, sau ceva, conform cărora Donald Trump ar fi fost „format” sau racolat ca potențial agent sovietic încă din anii 80, însă, spre deosebire de ceea ce crede cu tărie fanul numărul unu din România al actualului președinte american, faptul că aceste dezvăluiri au apărut pentru prima oară nu zilele astea, cum lăsau să se înțeleagă publicațiile noastre care abia acum le-au (re)descoperit prin presa internațională, ci în urmă cu hăt, patru ani, reprezintă o circumstanță agravantă, pentru că, de pildă, eu însumi mă gândeam, atunci când le-am auzit, că, după felul cum decurg „negocierile” prin care noua administrație a SUA practic predă Ucraina la cheie (în fine, puțin mototolită după trei ani de război) lui Putin, nu e nicio mare scofală pentru nimeni, inclusiv pentru mine, să-și închipuie un astfel de scenariu ca de film, cu Trump abordat de câțiva kaghebiști și convins să trădeze în schimbul cine știe căror favoruri, așa că părea o chestiune de timp până să apară și vreun pretins martor mai mult sau mai puțin ocular al unei asemenea operațiuni, în schimb, dat fiind că dezvăluirile au apărut în urmă cu patru ani, când comportamentul lui Trump, oricât de... discutabil, nu era nici pe departe la fel de elocvent ca acum, le face cu mult mai credibile, fiind lesne de imaginat și o scenă în care „ciripitorul”, confruntat de reporterul incredul, să spună ceva de genul „ei bine, dacă nu credeți, aveți răbdare și o să vedeți ce o să se întâmple dacă Trump va mai rămâne suficient de mult timp în funcție (sau – la cum au decurs lucrurile – va fi reales – nota mea)”. Iar prezentul nu face decât să pară că-i dă deplină dreptate.

Cât privește raționamentul perfect eronat al amintitului fan numărul 1..., care se arăta din cale-afară de autosatisfăcut de cum a devoalat el manipulările presei autohtone, când, de fapt, n-a făcut decât să-și îngroape și mai adânc idolul, cel puțin în ochii mei, nu e nici pe departe prima sau măcar doar a opt sute nouăzeci și șaptea oară, ori – sunt sigur – ultima când asist la o asemenea eroare de judecată monumentală din partea lui.

DEMENȚIAL

Pentru că am avut dintotdeauna o adevărată obsesie (poate de natură ușor patologică și ea, de ce să nu recunosc sau măcar mă întreb?) în legătură cu schizoidia evidentă manifestată de majoritatea covârșitoare a persoanelor publice și în special a politicienilor, care susțin adesea, în același timp, două lucruri perfect diametral opuse, iar pe de altă parte, am simțit adesea o frustrare colosală că nu se găsește nimeni, mai cu seamă din presă, care să pună măcar întrebările corecte care ar putea să scoată la iveală această duplicitate, am să (îmi) pun eu două dintre ele, în tot atâtea chestiuni de actualitate imediată.

Mai întâi, aș fi vrut să-l aud pe președintele american Donald Trump cum explică faptul că, deși e convins că va aduce cât de curând, poate în doar câteva săptămâni, dacă nu chiar pacea planetară, măcar cea din Ucraina, îi somează, pe de altă parte, pe membrii (europeni ai) NATO să-și sporească exponențial cheltuielile militare, în condițiile în care oricum alt inamic vădit al alianței, cel puțin pe bătrânul continent, nu există în afară de Rusia aceea cu care domnia sa tocmai e pe cale să încheie tratate dintre cele mai mărețe și, desigur, pacifiste. Adicătelea trebuie să înțelegem că domnul Trump oprește războiul din Ucraina doar ca să-i ofere posibilitatea lui Putin să deschidă un front nou, împotriva Europei? Și asta cu toate că pretinde, la fiecare trei minute din fiecare discurs, că primul n-ar fi izbucnit niciodată dacă ar fi fost el în funcție la Casa Albă! Or, acum pare să se teamă că și cu el în mandat Europa e în mare pericol de a fi atacată, astfel încât trebuie să se înarmeze până-n dinți. Zău că nu înțeleg I-logica.

Cealaltă chestiune similară este legată de cetățeanul Kremlin Georgescu (prea e potrivită porecla ca să mai revin la prenumele lui original, unul prea frumos pentru un asemenea personaj odios), care, pe de-o parte, s-a arătat în nenumărate rânduri un mare fan al mareșalului Ion Antonescu, iar pe de alta, unul cel puțin la fel de devotat, cu declarații și gesturi pe măsură, al Rusiei, asta în condițiile în care principalul titlu de glorie al mareșalului, dacă ar fi să fie unul, este că s-a aliat (și a mers până-n pânzele albe) cu Hitler... împotriva Rusiei. Cu alte cuvinte, ori Antonescu a fost, până la urmă, cum a cam și stabilit istoria, un dobitoc dement (și) trădător al intereselor naționale, ori Rusia a fost de multă vreme (și n-are de ce să nu mai fie) inamicul numărul unu al României. Cum, de fapt, practic ambele sunt valabile, e o dovadă cu atât mai peremptorie că Georgescu e total pe lângă rațiune și realitate.

OPTIMISM ÎN SINISTRA EPOCĂ TRUMPUTIN

Având în vedere că sunt deja câteva săptă... luni bune de când (ex?)pamfletarul meu de bătaie preferat de la Antena 3 se ceartă, practic, de unul singur, sau cu o umbră imaginară a lui, invizibilă pentru telespectatori, pretinzând că există (încă) mulțimi întregi de oameni care cred și susțin cu tărie că venirea lui Trump la Casa Albă nu va schimba practic nimic în America și în lume, în condițiile în care eu, unul, n-am văzut până acum, nici la televizor, nici în viața de zi cu zi, vreun astfel de personaj într-atât de naiv și rupt de realitate, ci doar cetățeni convinși, dimpotrivă, că lucrurile se vor schimba radical, doar că, în timp ce unii sunt îngrijorați spre terifiați de asta, alții, cu mai puține țigle pe casă și neuroni funcționali în creier, zburdă de bucurie, fie din imbecilitate pură, fie având anumite interese personale sau de grup, am să fac eu pe scepticul sau, după caz, optimistul de serviciu, înfățișând un fel de teorie a, să zicem, cercului, conform căreia, deși am și eu convingerea că, pe termen scurt, lumea întreagă va fi absolut răvășită, măcar la nivel psihologic, zguduită de tot felul de declarații sforăitoare, unele, poate, însoțite și de gesturi concrete pe măsură, pe termen scurt sau, cel mult, mediu, respectiv, să spunem, câteva luni, poate până la sfârșitul anului, înclin puternic să cred că lucrurile vor începe să revină, cumva, la normal, în principal pentru că se vor vedea efectele dezastruoase ale unor astfel de declarații și, eventual, gesturi/măsuri concrete, iar balonul demenței va începe, ușor-ușor, să se dezumfle.

În această lumină, am să înșir o serie de puncte, înfățișând, poate ușor de-a valma, pe de-o parte niște cauze care vor conduce la această revenire la normal, iar, pe de alta, o serie de semne... prevestitoare ale dezastrului pe cale de a se întâmpla sau care se va fi și întâmplat deja la momentul acela (respectiv pe termen foarte scurt, poate chiar imediat), și care dezastru va sta la baza revenirii:

1. Deși aparent mai puțin probabil, e, totuși, posibil ca Donald Trump însuși, artizanul acestei revoluții a prostului gust și răului simț, să realizeze, mai curând decât ne-am teme, că e pe cale să lase o moștenire catastrofală, o imagine de personaj sinistru, intrat în galeria marilor proscriși ai istoriei universale, de teapa unor Hitler, Stalin, Ceaușescu și așa mai departe, târând odată cu el și SUA într-un cotlon întunecat al ei, în condițiile în care și-așa rezervele mondiale de simpatie pentru această țară sunt destul de secătuite și concentrate în doar câteva zone geografice, printre care și Europa aceasta pe care momentan se străduiește din răsputeri să și-o antagonizeze.

2. Nu cred să treacă mai mult de câteva, puține, luni până când între protagoniștii de la Casa Albă de nebuni să apară disensiuni dintre cele mai violente și... pitorești, în principiu tot pe măsură ce Trump va înțelege, de pildă, ce figură de păcălici oferă lumii întregi atunci când, în și din Biroul (lui?) Oval, bufonul președintelui (că deocamdată nu s-a proclamat rege), Elon Musk, face tot felul de giumbușlucuri și declarații, care mai de care mai aberante.

3. În relația cu Rusia, mă aștept, de asemenea, să apară, încă și mai rapid, tensiuni, mergând până la epitete dintre cele mai grotești adresate de președintele american celui rus, atunci când va înțelege că nici acesta din urmă nu e dispus să-i înghită pe nemestecate fanteziile sexual-pacifiste sau pacificatoare.

4. Popularitatea lui Trump în America (în lume nici nu mai vorbesc!) va atinge în timp record cote îngrijorător spre fără precedent de scăzute, ceea ce de asemenea va zgândări orgoliul lui exacerbat, așa că se va strădui să remedieze situația.

5. Consecințele economice nefaste ale politicilor sale „protecționiste” nu vor întârzia nici ele să apară, inclusiv sau mai ales în America, cu inflație, șomaj etc., astfel încât vom asista la tot felul de „ajustări”, „reveniri”, „răzgândiri”, „îndulciri” și așa mai departe ale măsurilor lui sforăitoare, de genul impunerii a tot felul de taxe comerciale astronomice abracadabrante.

6. Deși nu sunt foarte optimist în sensul ăsta, n-ar fi exclus ca electoratul european, agasat de aceste dovezi de aroganță și mărginire, să strângă rândurile în jurul curentelor „progresiste”, recte antitrumpiste și, pe moment, antiamericane, astfel încât cele extremiste, „suveraniste” și așa mai departe să sufere înfrângeri severe la alegerile care bat la ușă în mai multe țări.

7. Pe de altă parte, dacă vor triumfa tot felul de „suveraniști” prin Germania, Franța, Polonia, România... efectul va fi și el unul de bumerang la adresa administrației americane, care-i susține dezgustător de fățiș, deoarece fiecare nebun e nebun în felul lui, astfel încât niciodată o gașcă de dilii nu va putea să conlucreze cu succes, mai ales când principalul simptom e suveranismul, cu tot felul de pretenții de supremație (politică, economică, eventual rasială...), teritoriale etc., care vor duce la ciocniri, poate chiar armate, între state.

8. Desigur că „Doamne ferește!”, însă câtă vreme lucrurile continuă să meargă în direcția rea, mai cu seamă, de pildă, în tentativa de a transforma Gaza într-o înfloritoare stațiune balneoclimaterică și alte fantezii în regiune, nu m-ar mira să asistăm și la evenimente nefericite pe teritoriul SUA, gen atentate teroriste.

Lista cred că ar putea să continue, și am s-o mai și completez, însă doar pentru scurtă vreme, ca să nu pară că aștept, de fapt, să apară evenimente înainte de a pretinde că le anticipez.

ACTUALIZARE, 19 februarie 2025: Nu mă așteptam ca punctul 3 să se adeverească, pe undeva, într-atât de rapid în privința tensiunilor și, mai ales, epitetelor adresate de președintele american, dar, recunosc, nici ca ele să-i fie adresate... lui Zelenski, nu lui Putin.

De asemenea, deși la punctul 2 glumeam, pur și simplu, vorbind despre o eventuală autoproclamare a lui Trump drept rege, văd că ipoteza capătă și un contur mai serios, având în vedere niște declarații ale sale care i-au făcut pe cei de la publicația The Independent să publice și o fotografie corespunzătoare.

În fine, aștept chiar mai curând decât anticipam primele sondaje privitoare la popularitatea în picaj a lui Trump, pentru că efectiv nu pot să cred că toate manevrele lui din zilele astea, când, de pildă, îl consideră dictator pe Zelenski și partener democrat egal pe Putin (nici că se putea o dovadă mai limpede că lumea s-a întors, aproape la propriu, cu susul în jos!), nu vor avea un impact major inclusiv asupra alegătorilor săi, care sunt sigur că altceva înțelegeau printr-o pace instaurată de noul președinte, nu o predare a Ucrainei, dimpreună cu mai știu eu ce alte țări, Rusiei.

CALUL, PONEII ȘI PINGUINUL FĂRĂ BASCĂ

Este ora 13.44 când încep să redactez aceste rânduri (sigur, la viteza mea de scris scăzută, s-ar putea să treacă și câteva ore până să le și termin) și nu-mi vine să cred că, după „reuniunea de urgență” convocată, efectiv de ieri pe azi, de către președintele francez Macron ca urmare, înțeleg, a declarațiilor (reprezentanților) lui Trump conform cărora, practic, Europa e lăsată pe dinafară la discuțiile cu Putin despre conflictul din Ucraina, la care (reuniune) România n-a fost invitată deși, din câte de asemenea am înțeles, s-au făcut ceva eforturi din partea autorităților noastre, încă nu am asistat la niciun breaking news la televiziunile de știri prin care să fim informați că, la ora cutare (să zicem 17.00, sau 19.00), președintele interimar Ilie Bolojan organizează, la Cotroceni, o conferință sau măcar declarație de presă, în care să se dovedească ulterior, odată cu începerea ei, că este vorba despre o luare de poziție sau chiar atitudine în legătură cu această ignorare scandaloasă a României de către aceeași Europă care numai ce s-a indignat că a fost ignorată, la rândul ei, de către Trump.

Sigur, dacă aș fi în locul lui Bolojan, aș tuna și-aș fulgera, mergând până la vorbe grele adresate „aliaților” noștri, dar, având în vedere rigorile diplomatice, domnia sa ar putea doar să amintească următoarele elemente-cheie:

1. România este, totuși, una dintre țările cele mai mari și populate, iar de la un moment dat chiar și dezvoltate economic (numai ce au apărut știri că am depășit PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei, care E invitată!), din UE.

2. Ne aflăm, vrând-nevrând, în prima linie în raport cu scena conflictului, lucru care se vede inclusiv în atacurile desfășurate de Rusia practic nu doar LA, ci și PE sau chiar DINCOACE DE granița noastră, astfel încât avem parte de episoade în care populația primește mesaje de avertizare și de drone prăbușite pe teritoriul nostru, ceea ce nu li se întâmplă nici Franței, nici Germaniei, nici mai știu eu cui.

3. Avem cea mai lungă frontieră cu Ucraina și, dacă lucrurile merg pe cât de prost se anunță după intervențiile lui Trump în favoarea „păcii”, n-ar fi exclus să o avem la un moment dat cu Rusia.

4. Așa cum a amintit, iată, chiar ministrul nostru de Externe, Emil Hurezeanu [singurul pe care l-am auzit dând și o replică mai onorabilă lui JD Vance, în genul în care sugeram eu că mi-aș dori din partea unui oficial sau măcar a unui candidat la președinție (somn ușor, domnule Antonescu!) pentru a deveni pe loc idolul meu politic), ne-am implicat în acest război mergând până la a ceda o parte din sistemele de apărare Patriot, pe lângă ce am făcut pentru refugiații ucraineni sau pentru a sprijini economia țării vecine.

5. Dacă Europa se arată ea însăși așa divizată, cu țări „principale” și țări mai de doi bani, ce pretenție poate să aibă din partea lui Trump să fie tratată ca UN partener? În acest context, poate consilierii de la Cotroceni ar putea s-o aducă dibaci din condei și să sugereze că în cazul ăsta poate ne vom arăta și noi niște aliați mai de nădejde ai SUA, decât ai Europei, ca ungurii, de pildă. Măcar să încercăm să călărim pe un cal (american) mai mare, dacă și poneii (europeni) încearcă să ne arunce din șa.

Fără să fiu sau să fi fost vreodată un fan al lui Ilie Bolojan [al cărui nume – pe care, e drept, l-am mai auzit invocat în spațiul public, dar abia de prin toamna trecută, să zic – l-am asociat cu figura lui care, în paranteză la paranteză fie spus, îmi amintește de personajul din serialul Pinguinul (și o spun cu simpatie, cel puțin pentru serial și personaj) chiar mai târziu decât am aflat de existența lui Călin Georgescu!], mă gândeam, încă înaintea lui Valeriu Stoica, pe care l-am auzit ulterior, că, în cazul în care lucrurile merg bine cu el la Cotroceni, chiar ar putea să devină o variantă viabilă, dacă nu de-a dreptul salvatoare, de candidat la președinție proeuropean, dar, firește, numai cu condiția să fie acceptat de întreaga coaliție PSD-PNL-UDMR și, poate, inclusiv de actualul ei candidat desemnat, Crin Antonescu, convinși, eventual, de niște sondaje de opinie relevante, pentru că altminteri, dacă PSD ar merge separat, cu Ponta sau altul, s-ar alege praful de tot proeuropenismul lor și al nostru.

Or, din această perspectivă – care, din punctul meu de vedere, ar putea fi și singurul element cu adevărat benefic al întregii manevre cu demisia lui Iohannis –, Bolojan are acum o ocazie poate irepetabilă de a demonstra, pe de-o parte, că e cu totul altfel decât fostul președinte, astfel încât, iată, organizează o conferință de presă la doar câteva zile de la instalarea în funcție, în timp ce predecesorul lui a avut numai vreo două în tot mandatul din urmă, iar pe de alta, ar face și un gest – oricum foarte justificat și oportun, în opinia mea, nicidecum forțat sau populist – prin care să capteze bunăvoința electoratului „suveranist”, uns pe suflet de o poziție din care să se vadă că nu mai avem un președinte-ghiocel, care stă cu capul plecat și gura închisă în fața „ticăloșilor din UE” etc., chiar dacă nu mă aștept ca televiziunile ostile să-l aprecieze, ci probabil vor continua să-l catalogheze în fel și chip (mai ales „soroșist”, termen pe care mărturisesc că nu l-am înțeles niciodată, dar voi reveni cu un articol mai amplu pe tema asta), găsindu-i alte noduri în papură și învinovățindu-l, de-acum, fiindcă are bască, după ce până azi nu i-au iertat absența ei.

P.S. Este ora 14:40, am terminat textul, mă pregătesc să-l postez și tot nu se aude nimic de vreo conferință de presă. Bolojan e în continuare fără bască.

PLANETA MAIMUȚELOR NEBUNE

Declarațiile delirante ale diliului-șef adjunct de la Casa Albă, JD Vance, despre, printre altele, alegerile anulate din România și cât de rău sună o astfel de situație în urechile sensibile ale vajnicilor americani îndobitociți de atâta democrație și civilizație pe pâine câtă au înghițit ei în ultimele doar câteva decenii, de vreme ce prin anii 1960, deci nu în Antichitate sau Evul Mediu, când nici nu se inventaseră ca națiune, încă existau în unele state, de pildă, toalete separate și locuri în autobuz delimitate pentru cetățenii de culoare, m-au făcut să-mi spun că, indiferent care membru al unei instituții a statului român sau, măcar, candidat actual sau viitor la președinție va îndrăzni să le spună verde-n fața micului ecran câte puține parale fac tinerilor frumoși și cu adevărat nebuni, asemănători între ei până le deplină confuzie, instalați, dimpreună cu mai-marele lor pe trei sferturi decrepit, dar care-i și întrece, după o spectaculoasă evadare ca-n filmele hollywoodiene din cine știe ce instituție psihiatrică, în fruntea Statelor Unite va deveni pe loc idolul meu politic, votabil cu două mâini și în mod repetat, însă până atunci nu am decât a mă întreba, probabil perfect retoric, câteva lucruri:

1. De câtă obrăznicie poate da dovadă un, chipurile, diplomat, ca să declare într-o reuniune internațională că el este cel chemat să fie, cum ar veni, vocea rațiunii, lăsând, astfel, să se înțeleagă că toți ceilalți omologi sunt o adunătură de naivi cu capetele în nori, care habar n-au pe ce lume trăiesc?

2. Dacă tot știe cu precizie cetățeanul revoltat Vance că Rusia a cheltuit doar fix câteva sute de mii de dolari ca să manipuleze alegerile din România, deși noi ne imaginam că ar fi putut fi vorba de milioane sau miliarde, de ce nu ne dă și dovezile alea pe care le cer unii și alții de la autoritățile române? Că pare foarte bine informat.

3. De asemenea, decât să ne certe pentru cât de ineficiente au fost instituțiile noastre abilitate în a bloca atacurile hibride ale Rusiei și, ulterior, măcar în a furniza dovezi despre ele (deși în privința asta aș vrea să-mi spună și mie cineva din ăia care le pretind cam cum își imaginează ei că arată, de vreme ce doar niște rapoarte ale serviciilor secrete nu le ajung: vor poze cu hackerii și programatorii frauduloși ai lui Putin prinși în flagrant când acționau de la o tastatură în fața unui laptop, sau cum?), mai bine ne-ar fi spus cum au intervenit (și au eșuat) departamentele specializate ale NATO, presupunând că există (sau ar trebui să existe) unele, pentru a preîntâmpina astfel de atacuri și, dacă tot suntem la capitolul ăsta, să ne lămurească dacă la fel de prompt (NU) vom fi sprijiniți și în cazul unui eventual atac convențional, terestru sau aerian, dar militar, din partea Rusiei, ori se va pune brusc la îndoială oportunitatea invocării articolului 5 din Tratat, pe motiv, de pildă, că... n-am investit 5% din PIB pentru înzestrarea armatei. (În paranteză fie spus, cu 5% cred că ne-am putea apăra și singuri, măcar o vreme, fără ajutorul NATO!)

4. În fine, mi se pare mie sau Vance ăsta, ca și toți ceilalți, în frunte cu Trump, care ne învață pe noi cum e cu democrația și ne spun ce rușinoasă e această anulare a alegerilor prezidențiale și cât de câh sună în urechile delicate ale americanilor sunt fix ăia care acum patru ani urlau ca din gură de șarpe că alegerile (tot prezidențiale) din SUA au fost furate, inclusiv după validarea lor de către instituțiile (ne?!)democratice de-acolo, și organizau un fel de lovitură de stat de mucava luând cu asalt Capitoliul?! După care, căpetenia lor a mai și fost, vezi Doamne, prigonită pe nedrept de independenta justiție americană aservită... altora. 

TRUMP + PUTIN = HITLER + STALIN

Cam atât despre situația internațională în anul 2025.

 

P.S. Cât despre (ex?)pamfletarul acela care, odată cu apropierea lui Trump de Putin, pe care președintele american se pregătește nu doar să-l întâlnească, ci și să-l invite la Casa Albă, ca pe un partener de nădejde ce-l consideră, socotește că „i se va da voie”, în sfârșit, să se exprime măcar dubitativ în legătură cu conflictul dintre Rusia și Ucraina, în sensul de a pune, de pildă, la îndoială „clișeul” conform căruia ar fi o agresiune ilegală și neprovocată a primei, fără să fie catalogat drept putinist, logica lui este, ca de obicei, perfect greșită, respectiv o I-logică, deoarece simplul fapt că Trump, așa cum mulți anticipau și se temeau, s-a dovedit el însuși un putinist ordinar nu îi scapă pe alții de această etichetă, ci le lipește și o alta, la fel de rușinoasă, din punctul meu de vedere, și anume trumpist.

ZIUA NAȚIONALĂ A IMBECILITĂȚII

Având în vedere inițiativa președintelui ales de cretini, Călin Georgescu, de a declara ziua de azi, 10 februarie 2025, una de boicotare a supermarketurilor și produselor de origine alogenă, provenite din odioasele țări cu adevărat capitaliste și, categoric, imperialiste, aș vrea să plusez și eu, propunându-le spălaților pe creiere care-i vor da curs să meargă încă și mai departe cu protestul, extinzându-l pe toate palierele, după cum urmează:

1. Să renunțe la utilizarea telefoanelor mobile, care, dincolo de faptul că și aparatele sunt, în covârșitoarea lor majoritate, de proveniențe străine, utilizează în general rețele deținute de companii multinaționale. Excepție pot să facă doar cei care dețin aparate AllView, Myria și UTOK (sau, în fine, care or mai exista din astea) și sunt conectați la DigiMobil.

2. Să nu se uite la televizor decât dacă mai dețin aparate NEI sau Telecolor, nicidecum Samsung, Sony, LG...

3. Să meargă la serviciu pe jos, pentru a nu se urca în autobuzele de prin Franța sau Turcia și nici în autoturismele personale, cu excepția Dacia, dar și aia e deja mai mult franceză, că ne-au luat-o hrăpăreții ăia. Pot utiliza, în schimb, metroul, ca una din marile ctitorii ceaușiste.

4. Să aibă grijă să poarte exclusiv haine, cu tot cu chiloți și ciorapi, de la Apaca sau Tricodava și încălțăminte de la Guban sau Pionierul (da, pot avea și o vechime de peste 35 de ani, deoarece, fiind „made in Romania”, sunt trainice spre nepieritoare și își păstrează pentru totdeauna prospețimea din prima zi de achiziție, la fel ca și talpa lipită cu aracet de către deținător).

5. Mare atenție la utilizarea ustensilelor de bucătărie, a electrocasnicelor de tot felul, de la mașini de spălat la cuptoare cu microunde, a pastelor de dinți, săpunurilor, gelurilor de duș etc. În privința produselor de igienă, o zi de abstinență în plus pe lângă celelalte 364 pe an n-a omorât pe nimeni.

6. De asemenea, martorii lui Georgescu nu trebuie să cadă în păcatul de a-și trâmbița marile victorii asupra putredului Occident pe rețelele sociale, de la Facebook/Meta la TikTok și X, deoarece, firește, toate aceste instrumente ale diavolului n-au nimic de-a face cu nobilele idealuri ale suveranismului autohton.

6. Nu în ultimul rând, cei dispuși la astfel de sacrificii (supreme) în numele triumfului final și total al idolului lor asupra democrației și bunului-simț ar trebui ca, măcar pe parcursul acestei zile, să nu-și ia medicamentele pentru afecțiunile grave, inclusiv cancer și HIV, care, desigur, sunt tot de proveniență alogenă.

În fine, dacă lucrurile vor intra, după o asemenea acțiune, pe un făgaș (A)normal, sper ca și supermarketurile vizate să adopte o inițiativă similară (că doar și angajații lor sunt români verzi și se pot solidariza cu minunatul demers) astfel încât, poate chiar (de) mâine, 11 februarie, să-și închidă porțile, să văd și eu cum vor supraviețui aceiași (sau, în fine, poate și alți) români, care nu suportă nici măcar magazinele de bricolaj Hornbach, Leroy Merlin sau Brico Dépôt (da, cu accentele alea) închise pe 25 decembrie, 1 ianuarie sau în prima zi de Paște și zgârie pe la ușile lor, înjurând neaoș, țigănește, birjărește, același putred Occident care-i ține departe de sticla lor cotidiană de Coca-Cola, petul de bere Neumarkt sau cutia cu faianță (care poate fi și Cesarom).

ACTUALIZARE (ora 14:30): Pentru că o astfel de zi avea nevoie și de un corolar pe măsură, președintele totuși ales, în mod perfect legitim și democratic, de două ori cu majorități confortabile (în care eu unul NU m-am aflat, ca să fie limpede!), Klaus Iohannis, și-a anunțat demisia, aruncând, din punctul meu de vedere, țara în haos și dând apă la moară tuturor celor care i-o cereau sau voiau să-l suspende, pentru că acum se simt cu adevărat îndreptățiți să pretindă că anularea alegerilor și tot ce a decurs din ea, inclusiv rămânerea lui în funcție timp de două luni după expirarea celui de-al doilea mandat normal, sunt o dovadă clară de încălcare a democrației și așa mai departe, recunoscută, iată, chipurile, în ceasul din urmă și de „principalul vinovat” (din motive care îmi scapă, aflate doar în capetele lor).

Că oricum partenerii noștri occidentali nu vor înțelege mai nimic din subtilitățile acestei mișcări politice și nu vor rămâne decât cu imaginea unei instabilități politice accentuate (nu e de colo o demisie a niciunui președinte din lume) ar fi trebuit să fie limpede pentru oricine, inclusiv pentru tot mai cretinii analiști politici care i-o cereau cu îndârjire (chiar și cei care salutau, la vremea respectivă, anularea alegerilor și stabilitatea oferită de rămânerea lui în funcție), iar acum, că s-a întâmplat, încep să realizeze, (mult prea) târziu, ca de fiecare dată, ce va urma (foarte probabil inclusiv efecte pe bursă, cursul valutar, rating de țară...), pentru că doar imbecilii ca ei își puteau imagina că o asemenea manevră va însemna o „detensionare” a situației din țară și o „liniștire” a susținătorilor președintelui ales de (alți) cretini, care, de fapt, acum sunt doar încurajați de „victoria” pe care au obținut-o împotriva „sistemului” (adică a celui democratic) corupt și vor cere tot mai multe, de la demisia guvernului la alegeri anticipate și cine știe ce le mai trece prin capetele lor pătrate și înfierbântate.

PREMISE DUPĂ CONCLUZII

La fel ca pentru foarte mulți alții, și pentru mine apariția lui Călin Georgescu, despre care am aflat, practic, în seara alegerilor, odată cu începerea difuzării rezultatelor oficiale parțiale, după ce nici măcar exit-poll-urile de doi bani nu mă făcuseră să-l bag în seamă cu adevărat, a fost o surpriză, însă – așa cum am tot spus-o de-a lungul ultimelor luni, în schimb n-am mai văzut pe nimeni altcineva să remarce – spre deosebire, presupun, de mulți alții, eu unul chiar am stat, pe durata campaniei electorale, cu ochii lipiți de buletinele, emisiunile de analiză și talk-show-urile politice ale principalelor posturi de știri, în special Antena 3 și Digi 24, încât mă și întrebam cum de, din cei, parcă, 14 candidați la președinție, nu văd la dezbaterile altminteri foarte legal marcate drept „emisiune electorală” (sau ceva de genul) decât reprezentanții a cel mult patru sau cinci, respectiv, într-o ordine aleatorie, Ciolacu (PSD), Ciucă (PNL), Lasconi (USR), Geoană (independent) și, din când în când, câte un Diaconescu (independent), Terheș (?/independent?) și, încă și mai rar, Simion (AUR), fără ca, măcar, să mai văd și că respectivele posturi sunt amendate drastic și nonstop de către CNA pentru nerespectarea unor reguli privitoare la echilibru, corectitudine și așa mai departe, astfel încât, după ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu anularea alegerilor prezidențiale, mi-a fost foarte ușor să înțeleg cum, pe TikTok, lucrurile au stat... fix pe dos, respectiv cu o supraexpunere a lui Călin Georgescu în detrimentul altor candidați, numai că, în această lumină, trebuie să concluzionez, de fapt, că, pe undeva, TikTok a echilibrat balanța generală, iar dacă varianta oficială este că activitatea mult blamatei aplicații (pe care eu în continuare n-o am în portofoliu, mărginindu-mă la bătrânul și, cică, bătrânescul Facebook) a fost coordonată de către „agenturilii” rusești angrenate într-un odios război hibrid împotriva fragedei noastre democrații, aproape că-mi vine să conchid, cu riscul de a fi catalogat, de către cei care nu mi-au citit alte articole, drept putinist și/sau măcar georgist, că, în schimb, televiziunile de știri (amintite) au fost controlate, dimpotrivă, de către agenturile americane și (pro)europene, care s-au descurcat foarte bine, cel puțin în ceea ce mă privește, să ascundă de ochii electoratului prezența georgescului în peisajul politic autohton.

Sigur că în calitate de cetățean, la drept vorbind, nu foarte interesat de alegerile prezidențiale, așa anoste cum se prefigurau ele înainte de 24 noiembrie, îmi pot asuma o parte importantă din vina de a nu mă fi interesat suficient despre toți cei înscriși în cursă, monitorizând cu obstinație absolut toate mijloacele de (dez)informare în masă în timpul campaniei electorale, de la televiziunile de știri la cele mai obscure aplicații și site-uri de internet, însă trebuie să mărturisesc că nu pot scăpa de un acut sentiment de frustrare, deoarece, de pildă, mă gândesc că, la fel de bine (sau rău) cum n-am aflat de un suveranist putinist cu o mulțime de doage lipsă, care firește că nu mi-ar fi schimbat opțiunea de vot, în sensul de a mă face să mi-l exprim, se prea putea să nu aflu de un personaj care, din punctul meu de vedere, să fie cu adevărat providențial, cu un program electoral impecabil, de o înaltă ținută morală și intelectuală și așa mai departe, pe care să-mi fi dorit să-l votez cu ambele mâini, ceea ce mă face să-mi iau angajamentul solemn față de mine însumi că de-acum înainte, în perspectiva alegerilor din 4 mai, voi sta cu ochii inclusiv pe afișele (electorale) cât un bilet de tramvai lipite pe stâlpii de iluminat stradal, dacă s-a dovedit că doar urmărind posturile de televiziune de știri undeva la vreo 16 ore din 24 n-a fost nici pe departe suficient să mă informez corespunzător.

Pe de altă parte, dar cam în aceeași ordine de idei, în condițiile în care, conform unor „studii demografice” privitoare la repartizarea pe grupe de vârstă a celor care au votat cu Georgescu, difuzate curând după alegeri, reieșea că l-au preferat doar vreo 5% dintre vârstnici, respectiv peste 55 sau 59 de ani (nu mai știu precis care era limita), ceea ce era absolut explicabil prin faptul că în general aceștia nu au TikTok, mă gândeam încă de atunci că, din momentul în care numele lui va fi popularizat, într-un fel sau altul, și pe canalele media principale, urmărite și de seniori – care, inclusiv din motive oarecum obiective, dat fiind, de pildă, că sunt pensionari, cu venituri modeste și așa mai departe, niciodată n-au excelat în a vota... cum trebuie, fiind întotdeauna principalul bazin electoral fesenist, vadimist, pesedist în vremurile de cea mai tristă amintire ale social-democraților (alea cu Iliescu, Năstase, apoi Dragnea), ba chiar și băsist – scorurile lui Georgescu vor exploda, ceea ce pare să se și întâmple, spre tâmpa uimire perpetuă a tot felul de mari analiști politici consacrați de zeci de ani.

ZIUA CEA MICĂ ȘI NEAGRĂ: TRUMP SE ÎNTOARCE

În vremurile deja imemoriale din urmă cu vreo, cel mult, patru-cinci luni, când alte griji (politice) n-aveam decât să ne uităm cu un dispreț superior la imbecilii din SUA care tocmai se pregăteau să voteze masiv, la alegerile (lor) prezidențiale, cu o caricatură de măscărici sinistru absolut penal și dus departe rău cu pluta, mi-am exprimat, totuși, la un moment dat, profunda nedumerire în legătură cu o serie de pretinși analiști de pe la noi, printre care (dacă nu chiar în frunte cu) unul provenit dintr-un fel de pamfletar de ore mici, de adâncimi abisale (spre deosebire de cele de vârf), ale unei televiziuni altminteri importante de știri, care vorbeau, la rândul lor, cu un fel de ironie încă și mai arogantă despre „stabilitatea”, chipurile perpetuă și inalienabilă, din România, unde, printre altele, coaliția de guvernământ obținuse relativ de curând, într-o alianță electorală, aproape 50% la alegerile europarlamentare (în timp ce prin Europa veneau în forță toate formațiunile extremiste de scelerați) și, separat, nu știu câte (dar cam toate) mii de primării din întreaga țară la cele locale, fără ca, măcar, peste alte doar foarte puține luni, să pot să am satisfacția cinică și amară de a-i vedea turnându-și cenușă în cap când s-a ales praful de ea (la „stabilitate” mă refer), cu tot felul de georgești și alte dihănii dezgustătoare târându-se de pe sub bolovanii unde au zăcut încă de pe la dispariția lui Vadim Tudor, până în vârful ierarhiilor la alegerile (noastre) prezidențiale (ulterior anulate) și parlamentare (ulterior validate).

Ei bine, nu mult după toate astea, liderul de opinii absurde al grupării de analiști amintite, fostul pamfletar... și așa mai departe, printre altele un declarat (fost?) susținător al lui Trump, chipurile dezamăgit de prestația acestuia din primul mandat, când nu s-a arătat atât de dement pe cât se anunțase și, deduc, sperase (ex?)pamfletarul nostru să fie, a început să, cumva, ne amenințe că, începând cu ziua istorică de, iată, azi, 20 ianuarie 2025, când Trump va (re)intra efectiv în funcție și acțiune la Casa Albă, „multe se vor schimba”, „lumea nu va mai fi la fel” etc., vorbe rostite, de fiecare dată, de către (ex?)pamfletar, cu aceleași inflexiuni misterioase pentru mine cu care rostea cuvântul „stabilitate”, încât, așa cum nici atunci nu înțelegeam dacă e de bine sau de rău, acum nu înțeleg dacă este vorba de vreo presimțire (pe bază de „analiză”, firește) a individului că revenirea lui Trump va fi un fel de catastrofă (ne)naturală pentru omenire (așa cum, de pildă, mă tem cu adevărat eu!), sau, dimpotrivă, o binecuvântare pe măsura unui asemenea personaj providențial (la Trump mă refer, în viziunea susținătorilor), deruta mea totală având la bază faptul că, pe de altă parte, chiar și dincolo de mărturisirea expresă că, măcar, „a fost” trumpist, (ex?)pamfletarul îmi pare și acum ușor sedus de diliu, mai ales că, așa cum spuneam și chiar am scris cu altă ocazie, al nostru părea dezamăgit tocmai de faptul că americanul nu fusese destul de tranșant în a pune în practică, în timpul primului mandat prezidențial, toate imbecilitățile și nenorocirile promise, pe când acum pare mai hotărât ca oricând să nu repete această „greșeală”, recte să LE pună, astfel încât (ex?)pamfletarul s-ar putea declara, în sfârșit, fie și cu o întârziere de un mandat al lui Biden, satisfăcut în vechile lui așteptări.

Cu alte cuvinte, mi-e foarte neclar de ce, dacă e aproape convins că Trump se va ține de promisiuni (cele mai noi sau mai vechi, că sunt cam aceleași), (ex?)pamfletarul pare mai degrabă ușor îngrijorat, în loc să țopăie de fericire că idolul său (fie și de odinioară) se va pune gospodărește pe treabă să schimbe nu doar fața Americii, ci și, iată, a întregii lumi, că prea s-au săturat oamenii de pretutindeni de bine, pace (până la demența altui suveranist scelerat, Putin), unitate și prosperitate, și simt nevoia să vină în fruntea lor niște personaje hotărâte, autoritare, cu aspirații suveraniste, care vor să redea țărilor lor strălucirile de odinioară, demnitatea națională, respectul cuvenit din partea vecinilor și așa mai departe, asemenea unor Hitler, Stalin, Mao, Ceaușescu...

Ca să nu fiu nedrept, trebuie să spun că, la mult timp după ce eu însumi am început să mă întreb, retoric, dar cu speranța-n suflet, ascultându-l, cum ar fi ca, totuși, să nu se întâmple, până la urmă, nimic deosebit după (re)venirea lui Trump, așa cum, grosso modo, nu s-a întâmplat nici în primul său mandat, când temerile (mele) erau cam la fel de mari, (ex?)pamfletarul nostru a început s-o facă și el, adoptând o tactică pe care a mai folosit-o și în timpul campaniei electorale de la noi, când spunea că „nu exclude AAABSOLUT nimic”, respectiv „se poate întâmpla AAABSOLUT orice”, astfel încât, „la finalul zilei” (cum zic americanii, iar la noi s-a preluat, ca multe alte expresii, într-o traducere mot a mot și înlocuind unele neaoșe mult mai inspirate și potrivite, gen „în cele din urmă”, „într-un final/târziu” etc.), indiferent ce se petrece într-o privință sau alta – ca, de pildă, Trump să facă prăpăd în America și lume sau, dimpotrivă, să doarmă-n ghete tot mandatul ca Iohannis; ori, la noi, să câștige Georgescu din primul tur sau să fie eliminat de CCR și să câștige... un (alt) cimpanzeu detașat de la grădina zoologică –, (ex?)pamfletarul să poată spune, cum deja o face privitor la tot și la orice: „Vedeți că am avut dreptate?”.