"FROM WISHES TO ETERNITY"

UN PIPI MIC, DE BUCURIE

Nu mi-e deloc foarte clar ce criterii stabilite de exigenta Federaţie Internaţională de Nataţie trebuie să îndeplinească un sportiv din Mali, Lesotho, Burundi sau Palau pentru a ajunge la Campionatele Mondiale (în bazin scurt), dar îmi închipui, sau cel puţin sper, că primul dintre ele e să ştie să înoate. Urmărind însă reuniunile de-acolo, nu mai sunt atât de sigur!

Ieri dimineaţă, de pildă, dintr-o mulţime de aşa-zişi înotători, aduşi pesemne cu de-a sila de pe cea mai întinsă plajă din lume, Sahara, şi care ar fi avut mare nevoie de asistenţa unui salvamar, mi-a atras atenţia în mod special o tanti, care după ce a luat o burtă de tot râsul, aterizând în apă ca o clătită aruncată strâmb în tigaie, s-a apucat să înoate tacticos, cu capul pe-afară să nu-şi ude casca, exact ca biata bunică-mea – Dumnezeu s-o ierte! – pe vremuri la Amara. Fireşte că într-o cursă de cincizeci de metri bras, pe care cele mai iuţi competitoare din seria ei au parcurs-o oricum într-un timp aproape dublu faţă de sportivele adevărate, ea nu întorsese după prima lungime, când până şi penultima clasată ajungea la sosire, iar eu unul o suspectez şi de-un pipi mic făcut în bazin. De bucurie şi emoţie c-a avut norocul să se poată bălăci într-unul.

TREI (CEASURI) RELE

Bun. Că a nins ca la balamuc toată noaptea şi mai ninge şi-acum dacă nu s-o fi oprit, pot să înţeleg, fiindcă la urma urmelor suntem aproape de mijlocul lui decembrie şi numai autorităţile locale, centrale şi Liga Profesionistă de Fotbal sunt luate prin surprindere de venirea iernii, deşi, pe de altă parte, nu ştiu cum naiba se face că în ţara asta săracă, unde nici boii nu trag, tot anul e secetă şi în sezonul rece o ţinem din cod galben în cod portocaliu de zăpadă. Se pare că în week-end vine altul!

Înţeleg la fel de bine, şi o făceam şi până ieri, adică marţi, că deşi nu mă pot împiedica să fiu în pragul infarctului la fiecare meci (atât cât rezist să mă uit), de la Naţionala de handbal feminin nu (mai) e cazul să aştept vreo minune, cum ar fi (fost) calificarea la Olimpiadă/e sau accederea în semifinalele Campionatelor Europene, aşa că aseară nu m-a enervat din cale-afară decât acelaşi comentator, care – dincolo de faptul că tot n-a găsit sinonim pentru “impecabil” şi nici alte observaţii mai inteligente decât “ar fi bine să…”, cu varianta “ce bine ar fi să…” – o ţinea ca gaia-maţu şi cu zece minute înainte de final, când ale noastre erau conduse deja cu patru goluri de unguroaice, că “n-ar trebui să avem probleme în a câştiga meciul”, de parcă eram campioanele mondiale, olimpice şi europene ale ultimelor zece ediţii şi jucam cu Burkina Faso. Un dobitoc absolut!

Înţeleg aşadar foarte bine toate astea, şi în linii mari am reuşit să-mi păstrez cumpătul destul de bine, fără să fac o criză acută de mania persecuţiei, dar faptul că Arsenal a fost eliminată din Cupa Ligii de o echipă de liga a patra (?!), pe care a egalat-o abia în ultimul minut al timpului regulamentar de joc, înainte să piardă oricum la loviturile de departajare, deşi a evoluat cu mult aplomb şi cam cel mai bun lot, tot mi se pare din ciclul “mi se întâmplă numai mie (şi Wenger tot nu e dat afară în şuturi)”.

Apropo. Dacă şi-aşa i-au pierdut/vândut în ultimii ani pe Henry, Nasri, Fabregas, Van Persie…, mai-marii tunarilor nu pot scăpa dracului şi de putorile alea de Chamakh şi Oxlade-Chamberlain? Mă gândesc că o avea nevoie şi CFR Clujul nostru, dacă nu chiar Concordia Chiajna, de nişte rezerve care să intre pe finalurile de meci şi să rateze tot, inclusiv penalty-urile.

FĂRĂ NUMĂR

Spre deosebire de (foarte) mulţi alţii, nu sunt câtuşi de puţin deranjat de faptul că actualul sistem de vot, având o salutară componentă proporţională, permite accederea în Parlament a unor candidaţi situaţi pe locurile doi sau chiar trei în Colegiile uninominale. Sigur, umoral vorbind, mi-ar fi plăcut şi mie ca pedeliştii perdanţi să nu aibă şansa redistribuirii, dar trebuie să recunosc că, pe de-o parte, unii dintre ei au primit mii, dacă nu chiar zeci de mii de voturi ale unor cetăţeni care, din motive (patologice) de neînţeles pentru mine, au încă încredere în ei şi îi vor acolo, iar pe de alta, tot aşa au ajuns senatori şi deputaţi în legislatura anterioară o grămadă dintre cei cu care simpatizam eu.

În acelaşi timp, tot spre deosebire de (şi mai) mulţi alţii, nu sunt nici pe departe un adept fanatic al ideii că numărul parlamentarilor ar trebui neapărat redus (drastic). Parafrazând o teorie a lui Murphy, în Legislativul nostru şansele ca nivelul de inteligenţă să râmână cât de cât constant e ca numărul ocupanţilor să fie, dimpotrivă, în creştere.

Cu toate acestea, mi se pare o nesimţire fără margini din partea clasei politice ca, în condiţiile în care practic s-a păstrat acelaşi sistem electoral din 2008, iar între timp a existat un referendum perfect valabil (chiar dacă eu l-am boicotat!) care prevedea în mod expres reducerea numărului de parlamentari, să ajungem acum să ne pomenim cu vreo sută... în plus! În ritmul ăsta, nu e departe ziua când şedinţele de plen se vor ţine pe Arena Naţională.

ABSENŢA LA VOT: 58,28%

Trecuseră deja aproape două ore de când mă trezisem şi trei de la deschiderea secţiilor de vot, ieri (încă) dimineaţă, înainte să realizez că suntem într-adevăr în ziua alegerilor. Nu ştiu de ce, dar brusc m-am simţit ca la un exament pentru care nu doar că nu mă pregătisem absolut deloc, dar nici măcar nu mai deschisesem o carte (respectiv, un ziar sau televizor) de câteva luni bune.

Cu toate că – scârbit de cele petrecute (în USL) astă-vară – îmi propusesem să nu votez nici la parlamentare, după ce zisesem “pas” şi la locale, o brumă de conştiinţă civică s-a redeşteptat în mine, zgândărită pe de-o (mai mică) parte de faptul că, nemaivăzându-le feţele şi nemaifiind la curent cu acţiunile stupide ale celor din USL, mi s-a mai estompat oarecum iritarea faţă de ei, iar pe de altă (imensă) parte de apariţiile publice patologic de frecvente ale laşului preşedinte al morţilor, Băsescu, din campania electorală, apariţii despre care, chiar şi fără să mai urmăresc presa, mi-a fost imposibil să nu aflu, şi care m-au făcut în cele din urmă să ajung la concluzia că trebuie să fiu consecvent până la capăt în a vota orice şi pe oricine i se opune Sinistrului, inclusiv pe Stalin, Hitler sau Ceauşescu dacă ar fi candidat.

De altfel, în urma unei cercetări sumare pe internet am aflat că, dintr-o fericită potriveală, în colegiul “meu” pentru Camera Deputaţilor candida din partea Uniunii un vechi membru PNL (de care, ce-i drept, nu auzisem, dar din biografie reieşea că e acolo, neîntrerupt, din 1990), iar în cel de Senat un membru al PC cu apariţii (cam) dese şi relativ rezonabile la televizor. Prin urmare, nefiind obligat să pun ştampila direct pe vreun pesedist, şi cu atât mai puţin pe uneperistul Gabriel Oprea, care candida la un colegiu învecinat (şi cu care chiar n-aş fi votat în ruptul capului!), am ieşit pe o ploaie cu vânt de mi-a rupt şi umbrela şi mi-am exercitat sacrosanctul drept. Nu sunt nici foarte mândru de gestul meu (ba, mai degrabă, uşor jenat), nici din cale-afară de exuberant după victoria, cum ar veni, aleşilor mei, în schimb mă unge pe suflet înfrângerea usturătoare a pedeliştilor şi mai cu seamă faţa lungă pe care îmi închipui c-o are în particular laşul preşedinte al morţilor, indiferent ce mască va afişa în public. Acum aştept, cu la fel de puţin entuziasm şi interes, efectele, ca să nu spun consecinţele.


P.S. Pentru că apucasem să citesc pe undeva preocuparea unora că, număraţi bob cu bob, după alegeri, s-ar putea să reiasă că pedeliştii sunt cei mai numeroşi membri ai unui singur partid în Parlament (liberalii şi pesediştii fiind “înjumătăţiţi” în cadrul USL) şi că există un plan de suspendare rapidă, în 24 de ore, a lui Băsescu în cazul în care ar da-o iarăşi pe caracteristicile lui interpretări de om bolnav la cap ale Constituţiei, mă gândeam, mai în glumă mai în serios, dacă n-ar fi mai eficient un plan rapid de fuziune a PNL, PC şi PSD, într-un fulgerător Congres extraordinar, urmat, desigur, la momentul oportun, după desemnarea curat constituţională, chiar şi pentru Sinistru, a premierului, de un alt Congres extraordinar, de sciziune. Dacă tot e să ne batem joc, măcar să fim inventivi!

"NIGHTFALL"

SONDAJ

În special din motivele pe care le-am enunţat cu alt prilej, şi poate că cititorul meu le-a reţinut dacă l-au interesat, iar dacă nu înseamnă că nu, şi e cu atât mai bine pentru el, nu sunt adeptul sondajelor de opinie pe (acest) blog.

Totuşi, pentru că nu mai departe de ieri (mi) se plângea cineva prin intermediul unui e-mail redactat în termeni relativ civilizaţi şi ortografiat în linii mari mai corect decât ar face-o un elev de clasa a patra (dar nu şi unul de a opta!) de “noua” (?) “orientare” (?!) a blogului, anunţându-mă solemn că va înceta de îndată să-mi mai citească articolele dacă nu revin la cele pe teme politice, mai ales acum în preajma alegerilor de la sfârşitul săptămânii, care, vezi Doamne, sunt atât de importante pentru… şi fiindcă… şi deoarece…, am să lansez în cyberspaţiu şi probabil în van următoarea întrebare-capcană: există cineva, măcar unul dintre sau chiar ambii mei cititori aproape fideli, ori dintre cei cam tot atâţia absolut ocazionali, care să fi citit (sau să nu fi citit) şi până acum articolele mele sub vreo ameninţare cu consecinţe grave ori de-a dreptul cu vreo armă letală? Ca să iau măsuri pentru a fi (sau a nu fi) alertate autorităţile competente! Răspunsurile pot fi trimise (sau nu) începând din orice moment şi la orice adresă.

IMP(R)ECABIL

În ciuda amplelor schimbări care (chipurile) au avut loc la TVR în ultima vreme, imbecilii care se ocupă de programarea transmisiunilor sportive par să-şi fi păstrat poziţiile. Aseară, după ce primul meci din grupa României la turneul final al CE de handbal feminin, dintre Islanda şi Muntenegru, a fost difuzat – parcă dinadins, ca să vadă amatorii de handbal cum poate arăta o imagine perfectă – (şi) pe TVR HD, cel al tricolorelor cu Rusia a fost dat numai pe TVR 2, pentru că pe TVR HD se transmitea cel mai neinteresant meci al serii din Liga Campionilor la fotbal, PSG-FC Porto, în care ambele echipe erau deja calificate în faza superioară. Sigur, în calitate de cetăţean care în general preferă fotbalul handbalului (dar nu când joacă Naţionala!) aş mai fi putut înţelege această alegere dacă era vorba de vreun dramatic meci decisiv pentru calificare sau de un derby pur şi simplu, gen Borussia Dortmund – Manchester City sau Real Madrid – Ajax, care puteau fi urmărite (HD) la Digi Sport şi/sau Dolce, însă TVR-ul oricum are doar opţiunea a paişpea, transmiţând cam ce refuză cele două posturi de nişă.

Cât priveşte debutul fetelor noastre la Europene, el a fost unul conform aşteptărilor mele pesimiste, manifestate inclusiv atunci când aveau un avans de şase goluri pe la jumătatea reprizei secunde. Surprinzător a fost numai că n-au şi pierdut (drastic), terminând la egalitate doar pentru că meciul n-a mai continuat măcar un minut-două. E bine şi-aşa! Satisfacţia mea cinică rămâne că a înţeles mai multă lume pe propria piele prin ce trec eu de atâtea ori ca suporter al lui Arsenal la meciurile acelea în care tunarii conduc şi cu trei-patru goluri, dar nu reuşesc să câştige.

În încheiere, simt nevoia stringentă să-l bag puţin în… seamă şi pe comentatorul TVR, care timp de şaizeci de minute n-a reuşit să găsească altceva de zis decât “ar fi bine să marcăm”, la fiecare atac al nostru, şi “ar fi bine să nu primim gol”, la fiecare fază defensivă, şi pentru care orice intervenţie reuşită a portarului nostru era “impecabilă”. Poate s-o îndura cineva de noi şi îi va oferi naibii dacă nu un preaviz de concediere, măcar un dicţionar de sinonime.

LA NOROC

Cred că am mai menţionat în treacăt de câteva (zeci de) ori că sunt ani şi ani de zile de când nu mă mai interesează aproape deloc competiţiile interne de fotbal. Abia dacă mai urmăresc derby-urile (interbucureştene), şi pe-alea de obicei pe televizorul mic, în paralel cu câte un film (românesc sau “de artă”, că nu mă-ncurcă dialogul) înregistrat. Aşa se explică, de exemplu, de ce atunci când, în căutarea nu mai ţin minte cărui eveniment sportiv, am nimerit peste partida dintre CS Severin şi Concordia Chiajna, am zis că au înnebunit cei de la Digi Sport de s-au apucat să transmită până şi meciurile din Divizia C.

Tot aşa, de-un alt exemplu, săptămâna trecută, şi tot din întâmplare, am dat peste meciul de Cupă dintre Rapid şi Astra, din care – în cele poate cinci minute cât am zăbovit, pradă confuziei – am înţeles (sau aşa mi s-a părut) că, de nu ştiu când, inclusiv fazele mai avansate ale competiţiei se desfăşoară într-o singură manşă, disputată pe terenul (carevasăzică, propriu!) uneia dintre echipe, stabilită nu ştiu cum, dar presupun că prin tragere la sorţi. Aşadar, nici într-o singură manşă, dar pe teren neutru, cum era pe vremea tinereţilor mele, nici în două, tur-retur, ca în cupele europene. Chestie care mi se pare profund inechitabilă, chiar dacă se practică şi la case mai mari, inclusiv în Anglia am impresia. Probabil că explicaţia este calendarul competiţional din ce în ce mai aglomerat în ultimii ani, însă dacă e pe aşa, eu aş merge mai departe şi aş propune să se renunţe chiar şi la acest unic meci, iar echipa calificată în faza următoare să se stabilească (tot) pe bază de dat cu banul. Simplu şi rapid.

"THE LOSER"

TEORIA CHIBRITULUI (VERSIUNEA SCURTĂ)

Motto: Doi copii numărau o bilă. (ultimul banc sec la care am râs cu lacrimi un sfert de oră)

Având în vedere interesul cu totul şi cu totul deosebit suscitat în rândul cititorului meu de articolul de ieri despre şerveţelele la cutie, am simţit că astăzi s-ar fi cuvenit, dacă nu chiar impus, să abordez chestiunea chibriturilor cu măciulie albastră.

Cum însă nu (mai) fumez (de peste patru ani), iar pentru aragaz folosesc un aprinzător electric, îmi declin competenţa în materie şi promit să revin după ce mă voi documenta în mod corespunzător.

LA CUTIE

Relaţia mea cu şerveţelele la cutie este una specială, complicată şi oarecum imemorială, în sensul că nu mai ţin minte în ruptul capului când am intrat în posesia primului produs de acest fel; trebuie să fi fost după Revoluţie, prin anii nouăzeci.

Ce ţin însă minte perfect e că de la început au exercitat asupra mea un soi de stranie fascinaţie, deoarece, pe de-o parte, mi se păreau foarte utile şi, cumva, elegante, ca unul care folosesc frecvent şi în felurite scopuri şerveţelele, iar prezenţa unui teanc din acelea de bucătărie pe birou, noptieră sau măsuţa de sticlă din sufragerie mi se părea inestetică, dar, din păcate, pe de altă parte, eram cu totul dezamăgit de realizarea lor tehnică, fiindcă în ciuda faptului că într-o vreme devenisem de-a dreptul obsedat, şi încercam, pe rând, toate sortimentele, de la toate firmele disponibile pe piaţă, n-am reuşit să găsesc un pachet cât de cât decent; dincolo de calitatea mai bună sau mai îndoielnică a şerveţelelor propriu-zise, ele ba nu ieşeau deloc, trebuind să scormonesc îndelung după câte unul fiindcă se desprindea complet de precedentul şi rămânea în adâncurile cutiei, ba ieşeau în şiruri de cel puţin trei-patru. Aşa se face că până la urmă m-am dat bătut şi n-am mai cumpărat. Până de curând.

Singurul motiv care m-a făcut să mai încerc o dată a fost nădejdea că în intervalul de, probabil, zece - cincisprezece ani în care le-am ignorat, progresul tehnologic fără precedent, care a făcut posibilă, printre altele, apariţia telefoanelor mobile inteligente, a cinematografiei 3D, a televizoarelor LED şi a tabletelor cu Wi-Fi şi 4G, să fi ajuns şi la nivelul producătorilor de şerveţele la cutie. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva! Marfa lor e la fel de proastă ca în anii nouăzeci, fapt pentru care mă voi mulţumi şi în continuare cu clasicele pacheţele de plastic.

A FOST ODATĂ…

A fost o vreme – deloc îndepărtată, în schimb mult prea îndelungată – când foloseam radioul FM din… cabina de duş ca să nu scap niciun minuţel, sau doar cuvinţel, dintr-o conferinţă de presă pe teme politice. Şi nu ştiu cum naiba se întâmpla că mai de fiecare dată găseam cu mare greutate, printre zecile de posturi cu muzică mizerabilă, unul care s-o transmită, enervându-mă teribil şi uneori chiar ieşind plin de şiroaie ca să urmăresc continuarea (tot) la televizor.

Ei bine, aseară, dimpotrivă, primul post peste care am nimerit, deşi m-aş fi mulţumit cu unul de muzică oricât de proastă, inclusiv manele, a fost unul pe care urla din toţi bojocii individul acela înjurat astă-vară la unison de 7,4 milioane de români printr-un sincer DA! Mai întâi am crezut că sunt ceva selecţiuni date în reluare dintr-un discurs mai vechi, pentru că întâmplător aflasem că a mai ieşit public de vreo trei-patru ori săptămâna trecută, deşi în afară de campania electorală în care teoretic n-are dreptul să se implice, nu ştiu să se fi petrecut ceva de asemenea gravitate încât să reclame prezenţa lui în prime-time. În fine.

Cert este că după ce era să vomit doar la auzul vocii lui, până să apuc să schimb canalul l-am mai prins spunând ceva cu atât mai greţos cu cât din nenorocire avea şi dreptate, respectiv că există politicieni care ar fi vrut să se pună în practică rezultatul unui referendum la urma urmelor invalidat (cel din vară), în schimb nu-l respectă pe unul care a întrunit cvorumul, cum a fost tâmpenia aia cu Parlament unicameral şi maximum 300 de senatori şi deputaţi. Chestie care mi-a amintit de ceea ce scriam la momentul respectiv, în 2009: “În România până şi oamenii (mai) deştepţi sunt tot tâmpiţi, dovadă toţi cei care au votat NU pentru Parlament unicameral, în loc să stea dracului acasă, pentru ca referendumul să nu fie validat, indiferent de scor.”

RETORICĂ

Poate că aş fi redactat-o sub forma unui sondaj de opinie, dar cum numărul cititorilor mei – calculat ca în reclamele la detergenţi, unde produsul în cauză scoate de PÂNĂ LA enşpe ori mai multe pete decât altele, asta însemnând că poate de fapt să scoată şi numai de două ori sau, de ce nu?, chiar mai puţine – este sub un milion pe zi, mă rezum s-o pun sub formă de întrebare retorică: câte şantiere a văzut oricare dintre voi în ultimii… hai să nu zic doi-trei ani, că e oricum criză, dar patru-cinci, sau chiar douăzeci, dacă nu cumva de-a lungul întregii vieţi, pe care să se lucreze, în prag de iarnă, efectiv din zori până (mult) după căderea întunericului, la lumina unor reflectoare gigantice care au înnebunit întregul cartier, timp de şapte zile pe săptămână şi mai ales sâmbăta şi duminica, atunci când activitatea chiar se intensifică o dată ce lucrările ajung, ca un făcut, fix la turnarea plăcii (cred că ăsta e jargonul profesional) pentru un nou etaj, aşa cum se lucrează de vreo trei săptămâni la blocul din spatele (ca să nu spun grădina) blocului meu, despre care am mai scris?! […] Aşa mă gândeam şi eu.

FORMULA ZERO

Cu toate că sunt un împătimit al curselor de Formula 1, mi se par absolut aberante sumele de bani care se învârt astăzi în jurul acestei competiţii, începând cu preţurile astronomice pentru fiecare piesă a bolizilor şi terminând cu salariile piloţilor. Sigur, pot înţelege că, la fel ca şi în fotbal, există un soi de mecanism al cererii şi ofertei – oricum distorsionat –, cu tot soiul de încasări din publicitate, drepturi de televiziune şi aşa mai departe, iar în plus, în Formula 1 e chiar obligatoriu un capitol bugetar cât mai consistent destinat siguranţei, dar, în mod paradoxal, toată această nebunie financiară a ajuns să lucreze împotriva spectacolului.

Aşa de pildă, există câteva echipe care nu doar că nu reuşesc să ţină pasul cu celelalte, şi se văd obligate să participe cu – păstrând, desigur, proporţiile – nişte rable care nu fac decât să-i încurce pe adversari, dar sunt în permanenţă ameninţate cu falimentul şi dispariţia. Tare mi-e teamă că, în ritmul ăsta, în câţiva ani o să avem la start cel mult zece-douăsprezece maşini, de la vreo trei-patru echipe (şi acum, Red Bull, de pildă, practic are patru). Or, asta nu are cum să facă bine. Plus că, tot din cauza banilor, la volanele monoposturilor nu ajung întotdeauna cei mai talentaţi piloţi, ci cei care îşi găsesc cei mai darnici sponsori. Pe de altă parte, sunt tot felul de circuite, unele de mare tradiţie, care, lucru bizar, în ciuda banilor grămadă făcuţi… de alţii, pur şi simplu nu-şi mai pot permite să plătească taxele de participare (?!), aşa încât competiţia migrează pe meridiane tot mai îndepărtate, unde or fi circuite interesante şi şeici nababi, dar e deprimant să vezi tribunele goale.

Toate astea, în condiţiile în care există alte competiţii, aşa-zise “suport”, gen GP2, GP3, Formula Renault 3,5, în care costurile sunt infinit mai mici, spectacolul – de multe ori – infinit mai mare, iar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu fenomenul maşinile sunt aproape identice. Am vaga impresie că Formula 1 implică şi o mare doză de snobism. Oricât de împătimit am recunoscut din capul locului şi articolului că sunt, dacă ar fi după mine, măcar de curiozitate, ca să văd ce se întâmplă, aş desfiinţa pur şi simplu F1. Logic ar fi ca toate celelalte competiţi să… avanseze în grad cu câte o treaptă, piloţii de top şi-ar găsi locuri, chiar şi (mult) mai prost plătite, în GP2 (care ar deveni întrecerea-regină, pe care şi-ar centra atenţia toţi fanii ca mine!) cei din GP2 ar retrograda în GP3 şi aşa mai departe. Şi poate că, măcar pentru o vreme, costurile ar rămâne la niveluri cât de cât rezonabile.

RARA AVIS

Un week-end în care (mai) toţi favoriţii mei (din sport) au obţinut victorii merită consemnat, fie şi numai ca atare, fără multe alte comentarii. Că  arareori se-ntâmplă!

Astfel, Judd Trump s-a impus în finala turneului de snooker din… Bulgaria disputată împotriva cam antipaticului John Higgins, Arsenal i-a bătut pe tradiţionalii rivali de la Tottenham cu 5-2 în Premier League, după ce, ca de obicei (atunci când nu conduc ei şi pierd!) au fost conduşi cu 1-0 (e însă adevărat că, la scurt timp după marcarea golului, adversarii lor au rămas cu un om în minus), iar Lewis Hamilton a câştigat etapa de Formula 1 din SUA, după o cursă (de urmărire) formidabilă în care i-a dat clasă campionului mondial în exerciţiu (şi probabil în devenire) Sebastian Vettel, sporind, presupun şi sper, regretele… lui însuşi că la finalul sezonului va părăsi McLaren pentru (tot mai) jalnica dar  putred de bogata Mercedes. Ale echipei (şi ale mele) sunt de la sine înţelese. Despre chestiunile băneşti din Formula 1 voi scrie însă altădată mai pe larg.

"HIDE IN THE FAIRYTALE"

INVIDIE

Tare bine trebuie să fie de cei care ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis! Numai succese şi bucurii. Eu, în schimb, nu ştiu cum naiba îmi aleg favoriţii, că parcă aş fi masochist. Şi nici măcar nu e vorba doar de sporturile astea două. Adică nici doar de astea două şi nici doar de sporturi. În fine, discuţie lungă…

Dacă în privinţa lui Arsenal am tot lămurit-o (de-a lungul timpului) (în paginile blogului), cu tenisul e şi mai şi. Cum am mai scris la un moment dat, mulţi ani am uitat aproape complet de el, din diferite motive. Până în urmă cu vreo doi ani abia dacă ştiam câte ceva despre Federer (fiindcă ne bătuse în Cupa Davis), pe Nadal îl credeam fotbalist în liga a doua spaniolă, iar de Djokovic şi Murray nici nu auzisem. Acum nu doar că îi ştiu pe toţi după feţe, dar am şi o ierarhie bine stabilită a preferinţelor, după cum urmează:

Atunci când joacă Murray cu Federer, ţin cu primul, pentru că, în ciuda înfăţişării lui cam antipatice, de struţ hăituit, e britanic. Iar eu sunt filo. În mod firesc, câştigă cam de fiecare dată şi se califică Federer. În turul următor îl întâlneşte în general pe Nadal. De data asta, ţin cu Federer, că e băiat simpatic, elveţian, joacă frumos etc. Bineînţeles că bate Nadal, care ajunge în finală cu Djokovic. Unde, în mod uşor paradoxal, deoarece în general îmi sunt mai simpatici sârbii decât spaniolii, sunt trup şi suflet alături de Nadal. Care – nici nu mai e nevoie să spun – pierde, spre satisfacţia celor care, cum spuneam la început, ţin cu Barcelona la fotbal şi cu Djokovic la tenis.

“UN DRUM FOARTE LUNG”

Nu, pe laşul preşedinte al morţilor nici nu-mi propusesem să-l ascult aseară, chiar şi dacă n-aş fi uitat cu desăvârşire de el, după ce întâmplător aflasem că va ieşi la televizor să vadă cei 7,4 milioane de români care din păcate n-au putut face altceva mai concret împotriva lui decât să împlânte ştampila pe pătrăţelul cu DA la referendum că n-au scăpat de blestem şi încă trăieşte bine-mersi, în schimb m-am nimerit câteva minute pe Antena 3, mai devreme, cât să aud cum se văicăreşte o tanti reporter că în aşa-zisul dosar al transferurilor din fotbal “este un drum foarte lung” de la achitarea care a fost pronunţată în prima instanţă şi cei opt ani de închisoare cu executare pe care i-au primit ieri nu ştiu care dintre inculpaţi.

Acum, e adevărat că nici eu nu prea mă pricep la Justiţie, iar despre a noastră am oricum cea mai – şi o din ce în ce mai proastă – părere, dar din câte am mai văzut prin filme şi am citit prin cărţi, drumul ăsta “foarte lung” e întotdeauna de la achitare la condamnare. Inculpatul e declarat ori vinovat pentru fapta comisă, ori nevinovat. Dacă, de pildă, e judecat pentru crimă cu premeditare, poate scăpa basma curată sau poate lua închisoare pe viaţă ori chiar pedeapsa capitală, pe unde nu s-a abolit. Un drum într-adevăr foarte lung, dar o cale de mijloc nu prea există. Indivizii ăştia gen Borcea, Copos şi care mai sunt pe-acolo au fost acuzaţi de anumite fapte, sancţionate cu anumite pedepse, pe care ori sunt condamnaţi să le execute, ori nu. Ce-ar fi vrut duduia reporter? Dacă noul complet de judecată – în mod bizar, ce-i drept, că aşa-i la noi – i-a socotit vinovaţi, trebuia să le dea nişte pedepse mai mărunte, eventual câteva ore de muncă în folosul comunităţii, doar pentru că primul îi declarase nevinovaţi? Păi faptele (săvârşite sau nu) au rămas aceleaşi, încadrabile la articolele, paragrafele şi alineatele de lege corespunzătoare. Tot ce s-a schimbat e, pesemne, viziunea judecătorilor asupra probelor.

ACEEAŞI POVESTE…

Cei (doi-trei) care mă cunosc personal şi cei (cam tot atâţia) care or mai fi nimerit peste scrierile mele despre fotbal din paginile acestui blog nu vor fi nici surprinşi din cale-afară şi cu atât mai puţin tentaţi să-mi pună la îndoială sinceritatea când le voi spune că sâmbătă după-amiază, la 2-0 pentru Arsenal în minutul 23 al partidei cu Fulham de pe teren propriu, grijile mele atinseseră cote apocaliptice, depăşindu-le cu mult pe cele dinaintea startului, iar cine s-a aflat în imediata mea apropiere în momentele acelea poate depune mărturie cu mâna pe telecomandă că în clipa marcării celui de-al doilea gol parafrazam una din legile lui Murphy, de o mare profunzime intelectuală, mormăind: “lucrurile au început mult prea bine pentru tunari ca să nu se termine catastrofal!”. Evoluţia ulterioară a scorului avea să-mi dea, ca de obicei, dreptate, astfel încât după ce la pauză se făcuse deja 2-2, în minutul 67 Fulham prelua conducerea printr-un penalty acordat în urma unui fault pe cât de limpede pe atât de caraghios de absurd făcut de spaniolul Arteta, care şi până atunci şi de-atunci înainte a jucat penibil şi căruia eu unul îi doresc de multă vreme să se ducă învârtindu-se… la Barcelona, pe urmele conaţionalului său Fabregas, că şi ăla mă călca pe nervi la fel de tare cu aerele lui de vedetă închipuită. 

De altfel, marea neşansă a lui Arsenal de sâmbătă a fost că Arteta n-a primit, aşa cum poate ar fi meritat, cartonaşul roşu pentru acea intervenţie, astfel încât, în minutul 94, când, în mod oarecum surprinzător, scorul ajunsese 3-3, iar tunarii au beneficiat la rândul lor de-un penalty, încă mai era pe teren şi a simţit probabil nevoia să încerce să-şi spele păcatele, iar alde Wenger (care şi el insistă să rămână pe capul echipei) i-a şi îngăduit… în ciuda strigătelor mele de furie şi disperare – în sensul că şi mama lui Wenger ar fi mai potrivită să-l execute, decât idiotul de Arteta, care nu făcuse decât boroboaţe – auzite dacă nu chiar până la Londra, baremi până prin Chitila. Aşa că s-a terminat egal. Se prefigurează un nou sezon ratat.

"SITRA AHRA"

TOTUL DESPRE FILMELE FRANŢUZEŞTI

Filmele franţuzeşti sunt de două feluri: cele în care nu se vorbeşte deloc şi cele în care se vorbeşte întruna. De obicei, primele se aleg cu premii, iar celelalte cu spectatori. Ambelor categorii eu le prefer filmele americane.

NIMIC DESPRE OBAMA

Uitându-mă aseară – mai cu coada ochiului şi cam pe sărite, pentru că mi s-a părut mai interesant şi mai lipsit de emoţii pentru mine celălalt derby al zilei, Real Madrid – Borussia Dortmund – la meciul de Liga Campionilor dintre Manchester City şi Ajax, încheiat cu noroc pentru gazde (care oricum sunt ca şi eliminate) 2-2, mă gândeam (o dată în plus) cât de bine seamănă în ultima vreme campionatul din Anglia cu cel din… România. La fel ca şi la noi, unde în anii din urmă au răsărit tot soiul de ciupercuţe care mută munţii un sezon-două pe plan intern, gen Unirea Urziceni, Oţelul Galaţi, FC Vaslui, CFR Cluj, Pandurii, dar singura echipă serioasă, care mai mişcă (şi) pe plan european e tot eterna Steaua, şi la ei există cam o singură Manchester, şi anume United, celelalte nescăpând mai nicio ocazie să se facă de râs.

O altă asemănare ar fi arbitrajul, prestat în multe meciuri de “cavaleri ai fluierului” la fel de idioţi ca şi cei de pe la noi, doar că nesuspectaţi de nimeni că ar face jocuri necurate în favoarea cuiva. De exemplu, meciul de sâmbătă, de la Manchester, dintre Arsenal şi United, dincolo de faptul că a reprezentat una dintre cele mai categorice şi mai umilitoare înfrângeri cu… 2-1 pe care le-am văzut încasate vreodată de echipele mele favorite, gazdele ratând o mulţime de alte ocazii, inclusiv un penalty executat pe lângă poartă de Rooney, iar Tunarii marcând golul “de onoare” în prelungiri, a demonstrat că Arsenal a devenit o echipă cu adevărat mică în Premier League. Nu mă refer (doar) la evoluţia sa, ci (şi) la atitudinea arbitrilor, care, deşi oricum nu mai era nevoie, au defavorizat-o, judecând multe faze ca nişte “găzdari” ordinari de prin Divizia C de la noi. Cel puţin doi jucători de la United, şi mai ales “trădătorul” Van Persie, care a avut o intervenţie criminală asupra fostului coechipier Sagna, ar fi trebuit eliminaţi direct încă din prima repriză. În schimb, a fost eliminat Wilshere, de la Arsenal, în a doua.

În cu totul şi cu totul altă ordine de idei, nu ştiu ce fătucă de paişpe ani cooptată de cel mult două zile în redacţia celor de la Digi Sport s-o fi ocupat să pună titlurile peste comentariile celor din studio la pauză şi la finalul meciului (de Man. United - Arsenal vorbesc), dar ele se refereau obsesiv pe de-o parte la pierderea titlului de către Arsenal, iar pe de alta la pasul decisiv spre el făcut de United. Asta în condiţiile în care de-abia s-a ajuns la etapa a zecea din treizeci şi opt (!), iar diferenţa dintre cele două protagoniste e deocamdată de numai nouă puncte. Plus că Chelsea şi City sunt la un punct-două de United. Se prea poate să fie adevărat că “Van Persie o elimină pe Arsenal din lupta pentru titlu”, dar nu fiindcă i-a administrat sâmbătă un gol, ci pentru că a părăsit echipa la începutul sezonului!

ÎNTR-O SEARĂ DE NOIEMBRIE...

De vineri, de la patru fără un sfert, criza economică a luat sfârşit! Cel puţin pentru unii, respectiv cei care, la mai puţin de douăzeci de metri de intrarea din spate a blocului meu, pe un teren unde odinioară abia încăpeau un bătător de covoare, o băncuţă şi câţiva copaci (între timp, fireşte, doborâţi cu buldozerele), s-au apucat să construiască ditamai clădirea de încă nu se ştie exact câte etaje, dar din care s-au ridicat deja vreo cinci. Gurile rele spun că principalul beneficiar ar fi nimeni altul decât Neculai Onţanu, cel pe care o grămadă de imbecili l-au ales în anul 2000 (parcă) primar al sectorului 2, l-au tot reales de atunci şi foarte probabil că luna viitoare îi vor trimite şi niscai tovarăşi de partid în Parlament din colegiile arondate. Nu ştiu dacă gurile rele au dreptate, cert este însă că edificii similare au răsărit în tot cartierul meu, pe fiecare bucăţică de spaţiu verde uitată de (pe vremea lui) Ceauşescu. În fine.

Pentru că stau foarte prost cu memoria şi-mi lipseşte cu desăvârşire noţiunea timpului, n-aş băga chiar mâna în foc, dar am impresia că lucrările au început cam pe la sfârşitul perioadei de înflorire a economiei (aia când cică duduia), vreo câteva luni au şi avansat de-a dreptul spectaculos, după care s-au oprit brusc, o dată ce criza mondială a ajuns oficial şi la noi. Şi de-atunci oprite au fost, cu degradarea corespunzătoare a ceea ce deja se făcuse, reluându-se, tot brusc şi cu mare spor, nu într-o frumoasă zi de luni din primăvara anului trecut sau măcar într-una toridă de marţi din vara acestuia, ci, cum spuneam, fix într-o aproape seară de vineri din noiembrie, că tocmai începe sezonul de vârf în construcţii! Să aibă oare legătură cu banii încasaţi de cine ştie cine pentru campania electorală a cine ştie cui?

CURSA 18

Mdaaa… Interesantă cursa de Formula 1 de la Abu Dhabi, desfăşurată duminică după-amiază. Lucrul cel mai surprinzător pentru mine, mai ales că doar ce scrisesem că nu mi-am putut alege un favorit pentru sfârşitul de sezon, dintre Vettel şi Alonso, a fost că m-am bucurat foarte mult la vestea că germanul a fost descalificat şi trimis la coada grilei de start, şi m-am necăjit pentru că în final a obţinut un nesperat loc (trei) pe podium, cu doar o treaptă mai jos decât spaniolul, care plecase al şaselea. Fireşte, ceva merite pentru această spectaculoasă progresie a avut şi Vettel însuşi, însă nu ştiu cum naiba se făcea că mai toţi cei din faţă păreau mai preocupaţi să se lase depăşiţi de el şi să intre unii în alţii decât de cursa propriu-zisă, prilejuind şi două intervenţii ale maşinii de siguranţă, speculate prompt de cei de la Red Bull.

O a doua surpriză, mai mică, a fost că nu m-am putut împiedica să ţin în continuare cu Hamilton, lucru care în cele din urmă i-a fost şi fatal, pentru că maşina sa a cedat subit, când britanicul conducea autoritar, dându-i probabil (încă) un motiv să se felicite că la finalul sezonului va părăsi echipa McLaren. Pe de altă parte… o mai fi şi după sufletul omului, pentru că bietul Button – băiat atât de bun încât principala lui grijă de-a lungul cursei a fost să nu-i încurce cumva pe Vettel şi Alonso în lupta pentru titlu – a terminat bine-mersi, pe locul patru. Tare mi-e teamă că, în lipsa unei schimbări radicale de atitudine, nu chiar peste noapte, dar măcar peste iarnă, la anul va fi umilit de noul său coechipier, Sergio Perez, şi lăsat în postura de “locotenent”. Ar fi păcat, pentru că după destrămarea “Dream Team”-ului McLaren (echipă britanică, doi piloţi simpatici şi, de asemenea, britanici), rămăsese cam singura mea speranţă la un sezon 2013 care să mă pasioneze.

"THE CHEVALIER"

…ŞI UN… SPORTIV

Nu cred să fi lipsit neapărat cuiva, însă constat că n-am mai scris cam de multă vreme despre Formula 1, deşi am tot avut de gând să comentez puţin pe marginea celei mai spectaculoase mutări a sezonului (viitor), şi anume trecerea lui Lewis Hamilton de la McLaren la Mercedes. Asta şi pentru că, din punctul meu de vedere, actuala stagiune e deja de câteva curse ca şi încheiată, lupta relativ strânsă pentru titlul mondial dintre Alonso şi Vettel – doi dintre piloţii pe care îi antipatizez cel mai tare – nepasionându-mă nici cât negru sub unghie. Deşi m-am străduit să-mi aleg un favorit dintre ei, n-am izbutit. Pe Alonso îl consider mai talentat şi măcar nu e neamţ, în schimb nutresc o irepresibilă aversiune faţă de echipa sa, Ferrari. În fine. Încă un an trist (pentru mine).

Revenind la Hamilton, trebuie să spun că i se potriveşte şi lui ceea ce notam ieri despre cei ahtiaţi după profituri băneşti, cu diferenţa, fireşte, că el (nici măcar) nu e chiar un artist (poate doar al volanului…) şi nici nu-l păştea ispita de a intra în PPDD sau PD-L. Cu toate că eu însumi, nu într-unul, ci în mai multe spre nenumărate momente de exasperare, văzând incompetenţa mecanicilor de la McLaren, ajunsesem la concluzia că lucrul cel mai bun pe care-l poate face britanicul e să plece încotro vede cu ochii, felul în care a făcut-o – refuzând cu îndărătnicie ofertele oricum extrem de tentante ale echipei care l-a crescut şi care, de bine de rău, încă mai poate rivaliza cu Red Bull şi Ferrari, pentru a le accepta pe cele ale unei echipe cu rezultate mai degrabă jalnice anul acesta, ce nu prefigurează nicidecum un viitor strălucit şi doldora de titluri mondiale, dar care l-a îngropat în bani şi promisiuni de prosperitate – m-a făcut să-i doresc fostului meu favorit un lung şir de sezoane ratate pe plan sportiv, dar, desigur, pline de satisfacţii materiale. Tare mi-ar plăcea ca la anul, aşa, de-ai dracului, McLaren să-l scoată campion mondial pe Jenson Button sau chiar pe nou-venitul Sergio Perez (un alt pilot care altfel îmi e foarte antipatic), iar Hamilton să aibă soarta lui Schumacher din ultimii ani, când a reuşit să se facă de râs la marea echipă Mercedes, nu chiar compromiţând, dar măcar umbrind serios o întreagă carieră legendară. Cu diferenţa că, la drept vorbind, Hamilton nu are a umbri decât un titlu mondial, şi ăla obţinut cam cu cântec. Cum mai spuneam cândva, tot cu referire la britanic, talentul (excepţional) nu e de-ajuns; mai e nevoie şi de ceva caracter.

NIŞTE... ARTIŞTI

Cea mai scurtă şi mai sigură cale – în afară, poate, de intrarea în politică şi mai cu seamă într-un partid mizerabil, gen PPDD sau PD-L – prin care un sau, în cazul de faţă, doi artişti pentru care nutream o mare admiraţie şi o vie simpatie îmi pot deveni peste noapte insuportabili, ca să nu spun de-a dreptul odioşi, este să se dovedească ahtiaţi după profituri băneşti. Subtila aluzie este la Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele, protagoniştii spectacolului intitulat, cu rimă şi modestie, “Caramitru-Mălăele, câte’n lună şi în stele”, de la Teatrul Naţional.

Dacă nu mai departe de aseară am putut vedea la Teatrul Metropolis, într-o sală foarte cochetă, dar cu locuri puţine, care nici arhiplină nu are cum să asigure o reţetă consistentă, o piesă de factură oarecum clasică, “Spitalul comunal” de Hristo Boicev, cu o scenografie închegată, realizată de Nina Brumuşilă, un regizor reputat, Felix Alexa şi o distribuţie fabuloasă, alcătuită din actori cel puţin la fel de valoroşi precum cei doi amintiţi, în frunte cu Răzvan Vasilescu, Valentin Uritescu, Adela Mărculescu, Marius Manole şi Marius Stănescu, biletul costând fix 21,60 lei, de câtă nesimţire (un prieten i-a spus “lichelism cultural”) trebuie să dea dovadă domnii Caramitru şi Mălăele ca să pretindă pentru un spectacol, mai degrabă de improvizaţie, fără cine ştie ce figuraţie, regie, decoruri, recuzită etc., desfăşurat în ditamai Sala Mare (probabil plină, că şi snobismul e pe măsură), nu de două ori mai mult, nu de trei ori, nu de patru, ci de aproape cinci ori, adică 100 de lei pe bilet?! Bani cu care – iertată fie-mi comparaţia, în special de către fanii lui Florin Salam şi Guţă Nuştiucum – pot să văd show-ul unei mari trupe de rock care vine în România, în cazurile fericite, o dată la 10-15 ani. Sau recitalul unei întregi orchestre simfonice de prim rang, în vreo ediţie a Festivalului Enescu. Şi să n-aud de chestia cu economia de piaţă, cererea şi oferta şi aşa mai departe, că-mi vin şi mai tare dracii!

În context, faptul că spectacolul de la Metropolis s-a dovedit până la urmă o porcărie (excepţional jucată, fireşte!), iar la “Caramitru-Mălăele…” s-o râde în hohote, cum se promite în prezentare, n-are nici cea mai mică importanţă.

ÎNTR-O FRAZĂ

După ce zilele astea, ca un făcut, m-am întâlnit întâmplător sau am vorbit la telefon (cam tot aşa!) cu câţiva cunoscuţi şi vreo doi prieteni, printre care o fostă colegă de facultate cu care nu mă mai văzusem, pesemne, încă dinaintea primei suspendări a lui Băsescu, de vreme ce s-a apucat să-mi plângă pe umăr despre nenorocirile care se petrec în ultimele luni în TVR, unde lucrează (sau cel puţin încă lucra alaltăieri), de a trebuit să-i spun iritat că din punctul meu de vedere ideal ar fi să se-nchidă şandramaua de tot şi măcar jumătate din nemernicii de-acolo să fie băgaţi la răcoare şi să li se confişte contravaloarea salariilor din ultimii patru ani ca să amuţească subit (la colegă mă refer acum) şi să o şteargă ca din puşcă aruncându-mi deja de la vreo trei metri distanţă un “mă bucur că te-am văzut, poate mai vorbim”, la care eu am completat în barbă “peste alţi cinci-şase, preferabil zece ani”, un fost tovarăş de joacă din (vechiul) cartier, băsist ca şi asta, care a rămas şocat să audă că pentru mine singurul prim pas spre o cât de fragilă reconciliere politică naţională pe care l-ar putea face laşul preşedinte al morţilor ar fi să se spânzure de-un candelabru de la Cotroceni şi trei – ba nu, patru – oameni, inclusiv cei doi prieteni, care mi-au mărturisit cu năduf că deşi votează de douăzeci de ani (cu liberalii), pe 9 decembrie vor sta acasă, am ajuns să mă întreb (o dată în plus, retoric): cât de periculos de stupizi pot fi cei din conducerea USL dacă, după patru ani de guvernare catastrofală a celei mai ticăloase şi mai corupte clici pedeliste din istoria (măcar postdecembristă a) ţării, pot săvârşi gogomănii atât de mari încât să piardă nu patru sau cinci (vechi) simpatizanţi dintr-un foc (mă refer la cei pe care-i cunosc eu personal, cu mine cu tot), dar fie şi unul singur?!

"HUNTER'S SEASON"

DESPRE (LIPSA DE) INTELIGENŢĂ

Pornind oarecum de la ceea ce am scris în postarea precedentă, mă gândeam că, în linii mari, există pe lume trei tipuri de inteligenţă:

Mai întâi este inteligenţa reală, cea de tip anticipativ. Ca să luăm un exemplu extrem, dar elocvent, un om dotat cu o astfel de inteligenţă nu va sări niciodată de la etajul trei ca să ajungă mai repede în stradă, fără a mai pierde timpul cu treptele sau ascensorul, deoarece, bazându-se pe diferite elemente, cum ar fi educaţia, intuiţia sau experienţa ALTORA, anticipează că se poate răni, chiar grav.

Urmează inteligenţa de tip empiric. Subiecţii încadrabili în această categorie nu îşi dau seama aprioric că săritura de la etajul trei le va provoca inevitabil fracturi sau măcar contuzii dureroase, aşa încât… o execută. În schimb, în urma experienţei PROPRII, nu o vor mai face ulterior. (Ca un amendament, trebuie spus totuşi că această categorie prezintă şi subdiviziuni, deoarece există oameni pentru care este necesar un număr mai mare de încercări – cu consecinţe similare – până la deplina edificare. Pentru aceştia, fracturile rezultate după prima, a doua sau a enşpea tentativă de eludare a treptelor pot fi puse pe seama neşansei sau a modului defectuos în care a fost executată săritura.)

În fine, cea din urmă este inteligenţa de tip zero sau prostia crasă. Pentru cei aflaţi în această categorie nu contează nici educaţia, nici intuiţia, nici experienţa altora şi nici măcar cea proprie, oricât ar fi de vastă. În exemplul nostru, indiferent de numărul tentativelor soldate cu accidentări (din ce în ce mai) grave, subiecţii nu vor înţelege raportul dintre înălţimea de la care execută săritura şi efectele traumatizante asupra organismului lor, aşa încât vor repeta acţiunea la nesfârşit, sperând de fiecare dată că rezultatul va fi altul.

Spuneam la început că reflecţiile de mai sus mi-au fost prilejuite de cele scrise în precedenta postare. Celor care n-au înţeles legătura le sugerez să înlocuiască exemplul săriturii de la etaj cu cel al plasării unor indivizi josnici şi/sau dovediţi (în mod repetat) drept trădători pe listele electorale ale unei formaţiuni politice. Cu acestă ocazie, vor afla şi în ce categorie se încadrează cei responsabili pentru o asemenea strategie.

ŞI VA FI CUM A MAI FOST

Nu chiar pentru multă, dar pentru ceva vreme după ce mi-a ajuns la urechile ochilor – prin intermediul unei postări de pe Facebook sau ceva, fiindcă tot nu urmăresc posturile de ştiri – că Gigi Becali se aliază cu... sau de-a dreptul se înscrie în PNL, am crezut că e pur şi simplu o glumă (la drept vorbind, bună) sau un zvon pe cât de răutăcios pe atât de nefondat (adică în adevăratul sens al cuvântului) lansat de undeva dinspre partea cea mai întunecată a forţelor băsiste. După care, când m-am convins că e o ştire adevărată (aşadar, tot în adevăratul sens al cuvântului), principala mea nedumerire a fost de ce s-au jenat peneliştii (că “liberali” îmi vine tot mai greu să le spun) să-l ia pe individ cu tot cu partid – respectiv încă vreo câteva mii de cetăţeni-suporteri ai Stelei mai degrabă confuzi decât (la fel de) mizerabili – într-o vagă alianţă de conjunctură şi au preferat să-l facă pe mârlan membru PNL cu acte în regulă. În fine.

Pe de altă parte, trecând peste elementele bizare şi mai degrabă dăunătoare (pentru mine însumi) ale personalităţii mele, cum ar fi o oarecare doză de idealism (alţii i-ar spune naivitate), şi făcând apel la toate resursele raţionale de care dispun în a înţelege aspectele pragmatice ale lumii (politice) înconjurătoare, pot să pricep că în USL e nevoie de banii grămadă pe care îi aduc personajele ca Becali, de influenţa politică sau de geniul organizator al unora ca Sorin Frunzăverde, madam Plăcintă şi cine o mai fi venit (din PD-L) în săptălunile astea de când nu mai sunt eu la curent, precum şi, eventual, de procentele electorale pe care le aduc cu toţii, admiţând fără nicio reţinere că pot fi mai numeroase decât cele care se pierd cu de-alde ăştia ca mine, scârbiţi de ce se întâmplă şi hotărâţi să nu (mai) iasă la vot. În schimb, tot la capitolul pragmatism, mă întreb dacă useliştii sunt conştienţi că dihăniile astea, o dată intrate în Parlament pe listele Uniunii, vor fi dispuse la (o nouă) trădare o dată cu primul semn că lucrurile nu stau aşa cum şi-au făcut ele socotelile.

Concret: să spunem că USL, graţie acestor personaje charismatice (?!), va ajunge într-adevăr să obţină în noiembrie un neverosimil procent de 65% din locurile din Parlament, numai că laşul preşedinte al morţilor se va opune cu îndârjire să-l desemneze pe Ponta sau pe oricare alt uselist drept premier, invocând (aiurea, ca de obicei) cine ştie ce articol din Constituţie sau pur şi simplu pişându-se pe ea. Şi îl va pune premier, să zicem, pe Răzvan Ungureanu. Păi, nu e limpede că, a doua zi după un asemenea episod, 65-ul ăla la sută va deveni vreo 44?! Pe ce mă bazez? Pe ce s-a întâmplat nu mai departe de acum doi-trei ani, când a apărut UNPR.

Şi, apropo de UNPR, zilele trecute, într-un alt scurt moment (de rătăcire) în care am nimerit pe Antena 3, l-am auzit pe un prestigios analist (militar?) explicând cu patos că – aşa răi cum îi socotim noi, naivii – uneperiştii lui Oprea şi Onţanu sunt cei care au făcut posibilă căderea lui Boc/Ungureanu cu câteva luni înainte de termen, prin luna mai, şi prin urmare e cât se poate de normal să binemerite de la patrie şi să se regăsească la loc de cinste pe listele USL. Ce pare să fi uitat dumnealui e că tot “datorită” acelor lichele – care au dezertat (deja o dată) de la PSD şi PNL (cum ar veni, actualul USL) – ne-am pricopsit cu Boc şi Ungureanu. Asta e ca şi cum i-am ridica statuie vreunui Hitler că a capitulat şi a pus capăt unui război lung şi sângeros… pe care tot el l-a declanşat! C-aşa-i românul: cu mintea scurtă (şi proastă).

"NIGHT OF THE WOLF"

UN MITING PREA ÎNDEPĂRTAT

Nu ştiu cum s-a nimerit, dar am prins şi eu din relatările de pe Arena Naţională, de la marele miting al USL, exact partea în care nu nişte pedelişti, ci un analist chipurile obiectiv deplângea faptul că evenimentul a fost organizat în paralel cu Congresul PPE de la Palatul Parlamentului, în loc să se găsească o altă dată, mai liniştită.

Sincer, dincolo de faptul că, în fond, interesul meu pentru ambele manifestări a tins spre zero (venind dinspre partea cu minus), mă gândesc totuşi că momentul a fost foarte bine ales de uselişti şi doar locul mi se pare cam îndepărtat, pentru că eu aş fi făcut mitingul măcar pe la Piaţa Constituţiei sau în Parcul Izvor, nu de alta, dar ca să vadă şi să audă alde Merkel şi Barroso cu ochii şi urechile lor că există măcar câteva zeci de mii de cetăţeni în carne şi oase care nu-l mai suportă pe laşul preşedinte al morţilor, pentru că altfel, în imbecilitatea lor desăvârşită, demonstrată cu vârf şi-ndesat în perioada suspendării, înaltele feţe europeneşti şi-or fi imaginat cu adevărat că Ponta şi Antonescu sunt singurii antibăsişti din România şi că au falsificat toate cele 7,4 milioane de voturi de la referendum. Nu m-ar mira!

CUM E TURCUL…

Pe lângă faptul că m-am lămurit buştean asupra denumirii exacte a uneia dintre cele mai cunoscute şi răspândite în lumea largă specialităţi culinare turceşti, care şi la mama ei acasă se ortografiază când “kebab”, când “kebap” (eu, de pildă, pentru că n-am avut inspiraţia să stau cu ochii pe bucătar, am nimerit unul necâştigător, adică fără cartofi prăjiţi, dar tot nu mi-e clar dacă era versiunea cu “b” sau cea cu “p”), excursia la Istanbul mi-a dat prilejul să fiu martorul unui adevărat record, şi anume cel mai mare număr de gogomănii exprimat în cel mai mic număr de cuvinte, într-un înscris cu pretenţii educative. Este vorba despre textul explicativ, în limba engleză, ce însoţeşte sabia lui Ştefan cel Mare expusă, laolaltă cu tot felul de ruginituri de provenienţă incertă, în Palatul Topkapî.

Astfel, încă din prima frază, vizitatorii de pretutindeni pot citi cu mare interes, iar cei din România cu şi mai mare stupoare, că “Stephen”, care chipurile ar fi trăit (deci nu domnit) între 1457 şi 1504, este cunoscut ca “Stefan cel Mare” (scris ca atare) de români, în timp ce moldovenii (cum ar veni, de peste Prut) – pesemne un neam cu origini anglo-franceze – îl ştiu drept “Great Etienne”. Din a doua, reiese că a fost supranumit şi “Sfânt” (recte “Saint”), deoarece a alipit Moldova şi… Transilvania la teritoriul României. În final, se face oleacă de dreptate, în sensul că se recunoaşte că “românii” şi “moldovenii” vorbesc aceeaşi limbă şi “aparţin aceluiaşi grup etnic”, în schimb scribăreţul pretinde că ar exista o reală dispută între cele două ţări, fiecare pretinzând că “Stephen” provine din a lor.

Bun, am înţeles, cum e turcul şi pistolul, da’ cu sabia lu’ Ştefan cel Mare ce-au avut? Şi până la urmă cine plăteşte pentru asemenea aberaţii? Că de data asta nu pare s-o facă turcul.

O EXCURSIE (NE)OBIŞNUITĂ

Aşadar, să zicem că am de făcut o deplasare, în scop turistic, la Istanbul. Mai întâi, fix a doua zi după ce am rezervat deja biletele de avion şi camera la hotel, principala ştire (externă) la posturile de radio şi televiziune este izbucnirea (sau cel puţin escaladarea) conflictului dintre Turcia şi Siria. Rude îngrijorate, prieteni compătimitori, îndemnuri la renunţare etc. În plus, cu două zile înainte să plec, are loc (şi) în România premiera filmului “Taken 2: Teroare în Istanbul”. Prefer să nu-l văd!

Fără să fie un eveniment apărut peste noapte, aflu cu surprindere că (şi) anul acesta turneul campioanelor la tenis se desfăşoară pe o arenă din Istanbul. E adevărat, până să înceapă, eu sunt înapoi în Bucureştiul drag şi natal unde nu se întâmplă (niciodată) nimic de genul ăsta. În schimb, cu o şi mai mare uimire, frizând de-a dreptul stupoarea, în chiar preziua plecării, realizez (presupunând că aflasem la un moment dat) nu doar că naţionala noastră de fotbal e în aceeaşi grupă cu Turcia în preliminariile CM, dar şi că primul meci are loc la Istanbul… chiar la ora la care avionul meu decolează spre casă.

Pentru că n-aveam oricum nicio îndoială că fix în cele trei zile cât voi lipsi eu din localitate/ţară/faţa televizorului e musai să se întâmple măcar una dintre, dacă nu toate chestiile “tradiţionale” – respectiv, un eveniment crucial în politica internă, o cădere spectaculoasă a bursei din New York (ceea ce s-a şi întâmplat, săptămâna cu pricina fiind cea mai proastă din ultima jumătate de an sau aşa ceva!) sau o manifestare sportivă de mare anvergură (plus alt gen de întâmplări asupra căruia voi reveni) –, verificasem din timp programele TV şi site-urile de specialitate, constatând cu bucurie şi mirare că mă întorc până la marele meci România-Olanda. Despre ăla cu Turcia nu găsisem nimic. Măcar am reuşit pentru câteva clipe să văd stadionul din avion! Pe bune! Plus că – tot conform unei stranii tradiţii – rezultatele pozitive ale favoriţilor mei apar (numai) când eu nu-i urmăresc în direct.

Vorbeam mai devreme şi despre alte întâmplări care trebuie neapărat să se petreacă atunci când nu sunt acasă, deşi prezenţa mea e (imperios) necesară. Ei bine, una dintre ele este verificarea instalaţiilor de încălzire, care se face în fiecare an înaintea sezonului rece. În urmă cu vreo lună, pe la jumătatea lui septembrie, când a apărut anunţul că în ziua de…, la ora… se dă drumul la apă pe coloană, nu mi-a venit să cred că nici măcar bilete la teatru nu aveam la momentul Z: eram liber şi nerăbdător să scap de-o grijă. Mai uşor mi-a venit să cred că nici în ziua respectivă, nici în următoarele săptămâni, verificările n-au avut loc, până, fireşte, fără niciun avertisment prealabil, în alea trei zile cât am lipsit. Din fericire, am avut inspiraţia să pun un ditamai vasul sub caloriferul cu (cele mai mari) probleme, vas pe care când m-am întors l-am găsit plin până la buză! Cam în aceeaşi ordine de idei, tot în cele trei zile au început şi lucrările de reabilitare a terasei blocului, amânate nu de o lună, ci de vreo zece ani!

Iar dacă toate cele de mai sus au un aer de nostimă anecdotă, pot să adaug în încheiere că, foarte probabil (deşi…), niciuna din coincidenţele amintite nu ar fi avut loc dacă aş fi plecat la începutul lunii septembrie, aşa cum planificasem iniţial. Atunci însă, cu numai câteva zile ÎNAINTE (măcar atât!) de a face rezervările, a survenit… un deces în familie.

P.S. Nu ştiu dacă am menţionat (vreodată) că, de-a lungul unui an, astfel de scurte absenţe sunt în număr de cel mult trei sau patru, cu tot cu excursiile pe plan intern, în rest până şi biroul meu – în care lucrez aproape zilnic, de luni până vineri (dar mai adesea joi), între un minut şi paisprezece ore – aflându-se la domiciliu.

DIN BOC ÎN PONTA

După vreo lună şi jumătate în care nu m-am mai uitat (aproape) deloc la (televiziunile de) ştiri, au fost suficiente ieri trei minute accidentale, repartizate în două tranşe, pe parcursul unui sfert de oră, ca să mă enervez cumplit şi să mă întreb ce hal de premier mai e şi ăsta cu care ne-am pricopsit şi riscăm să rămânem pe cap ani de zile, dacă după cinci luni de mandat – în care, printre altele, a purces cu entuziasm şi generozitate la reîntregirea salariilor ciuntite de predecesor – şi după două de când a efectuat o mult trâmbiţată rectificare bugetară, descoperă (sau are nesimţirea să ne spună!) abia acum, cu numai o lună înainte, că pentru ultimele patruzeci şi cinci de zile ale anului nu există bani pentru una-alta (spitale, pensii...), din cauză că… vechiul guvern nu i-a prevăzut când a întocmit bugetul pe 2012!

Iar când până şi un (alt) individ de o stupiditate absolută, precum fostul ministru de Finanţe, Ialomiţianu, sesizează aberaţia unei asemenea declaraţii, încep să am serioase temeri că voi ajunge cât de curând să-l regret chiar şi pe Emil Boc, cel mai jalnic prim-ministru din istoria României. De până acum!

DINTRE SUTE DE CANALE…

Nu ştiu alţii, dar cu siguranţă cititorul meu fidel a remarcat că de o bucăţică de vreme n-am mai scris nimic despre politică. Motivul e simplu: fără să-mi fi propus în mod special – ba chiar, în ultimele zile, făcând eforturi, deocamdată destul de timide şi cu desăvârşire zadarnice, să revin la (a)normal –, de mai bine de o lună, cam de când s-a terminat vârful nebuniei cu referendumul de demitere a laşului preşedinte al morţilor, pur şi simplu nu mai suport să văd, fie şi pentru câteva clipe, faţa vreunui politician, analist, jurnalist ş.a.m.d. Cum spun personajele de prin filmele americane, cu ocazia asta am aflat şi eu cum trăieşte celalată jumătate a poporului (vorba vine, cred că bate spre 90%!), aia care nu urmăreşte ştirile şi nu se uită la talk-show-uri.

Uşor paradoxal, în urma acestui – să zicem – experiment, n-am citit nici mai multe cărţi, n-am vizitat nici mai multe muzee, n-am fost nici la mai multe concerte de muzică clasică sau spectacole de operă, ba nici măcar n-am văzut mai mult sport la televizor! Cu toate astea – şi aici voiam să ajung – într-una din zile, cuprins de un soi de plictiseală soră cu somnul şi verişoară cu moartea, m-am pomenit că am chef să văd ceva pe History Channel. În timp ce butonam de zor ca să descopăr în ce cotlon al grilei aruncasem programul, mă simţeam atât de avid de un strop de istorie, încât nici nu conta ce emisiune se va nimeri: despre Imperiul Roman, despre cel Otoman, despre Egiptul Antic, despre ostrogoţi, vizigoţi, daci, incaşi, chinezi, Paleolitic, Evul Mediu, Renaştere, ba chiar şi despre Al Doilea Război Mondial, pentru care, cel puţin pe vremea când mă mai uitam şi eu cu regularitate, posturile educaţionale făcuseră o adevărată fixaţie.

O baftă care în general nu mă caracterizează a făcut să comut nu în mijlocul unui documentar, pe care să regret că nu-l văzusem de la capăt, ci chiar în clipa când începea unul. Atât doar că era despre… crocodili. Nu, nu despre istoria crocodilului – cum a apărut el pe pământ sau ceva – ci, mai precis, despre un vânător de crocodili. Adică despre un nene care se ocupă cu uciderea crocodililor. În cele câteva minute cât – mai degrabă paralizat de uimire şi incapabil să mânuiesc telecomanda – m-am uitat, am înţeles că nu trata nici măcar ISTORIA personală a individului, care individ nici nu era vreun vestit ISTORIC pasionat (şi) de căsăpirea crocodililor. Pesemne că la History s-au epuizat deja mileniile de istorie în anii în care eu mă uitam (doar) la televiziunile de ştiri, aşa că acum s-a trecut la o altă obsesie a posturilor educaţionale din vremea când eram eu (mai) tânăr şi Steve Irwin încă în viaţă. Urmează rechinii.

După ce mi-am mai venit în fire şi, străfulgerat de un gând, chiar am verificat din nou, constatând că într-adevăr nu sunt nici pe National Geographic, nici pe varianta lui Wild, nici pe Viasat Nature, nici pe Animal Planet şi nici pe vreun (alt gen de) Discovery “generalist”, am reînceput să butonez, oprindu-mă, tot pentru câteva clipe, chiar pe National Geographic, unde, în mod ironic, tocmai se difuza un documentar despre… (istoria) Google.

Ca să nu ajung să aud voci şi să-mi imaginez că e cineva care-şi bate joc de mine, am preferat să comut (înapoi) pe Eurosport.

O CHESTIUNE DE PRINCIPIU

Deoarece după (pen)ultima mea postare, cea de joi (cum trece timpul!), tot s-a găsit cineva să mă acuze de meschinărie, fiindcă fac atâta caz că a trebuit să achit aiurea o convorbire telefonică de 11 minute, care de fapt trebuia să fie inclusă în abonament şi care, în paranteză fie spus, a reprezentat aproape o treime din contravaloarea întregii facturi pe luna respectivă (!), mă văd nevoit să precizez că era vorba despre o chestiune de principiu.

Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un (alt) funcţionar de la Vodafone, la fel de dibaci ca şi cititorul meu, care atunci când am reclamat că mi s-au şters, hodoronc-tronc, nişte (multe) puncte de fidelitate, a făcut imprudenţa să-mi atragă atenţia că, transformate în bani, punctele acelea nu însumează decât vreun euro şi ceva, adică, vezi Doamne, o nimica toată. Prima mea reacţie, după ce mi-am revenit din stupoare şi am reuşit să mă stăpânesc să nu-l bag în… seamă, a fost să-i dau dreptate, în mod ironic, spunându-i însă că, de vreme ce, într-adevăr, un euro şi ceva nu reprezintă decât un mizilic la nivelul cifrei de afaceri a companiei, aştept ca respectivul euro şi ceva să mi se dea (cât mai des) în plus, fără să am dreptul la el, nicidecum să mi se fure. După care am ţinut să subliniez, pentru cazul în care convorbirea era – aşa cum fusesem avertizat – înregistrată “în vederea îmbunătăţirii serviciilor… bla-bla-bla”, că dumnealui, Cutare Cutărescu, marele funcţionar cu IQ de bursuc, a recunoscut în numele Vodafone că treaba aia cu punctele de fidelitate e un soi de batjocură la adresa clienţilor (vechi), de vreme ce contravaloarea lor e aşa anemică.

În încheiere, pentru toţi ăştia ca el, care pricep mai greu, menţionez încă o dată că e vorba despre o chestiune de principiu.

"SPIDERS"

PROSTIE SAU TICĂLOŞIE?

Pe sistemul “cred că am mai spus-o cândva, iar dacă nu, o să repet”, de fix enşpe ani de când sunt client, carevasăzică fidel, al companiei Vodafone, timp în care să tot fi făcut vreo cinci-şase, poate şi zece schimbări de plan tarifar, nu încetez să mă minunez de modul pervers cum realizează cei de-acolo operaţiunea, întrebându-mă de fiecare dată dacă e pe bază de ticăloşie premeditată sau doar pentru că inteligenţa lor, şi-aşa precară, de biete fiinţe omeneşti e neputincioasă în faţa sofisticatelor programe de calculator care o realizează mai mult sau mai puţin automat.

Ce se întâmplă?... De-un par egzamplu, foarte asemănător cu realitatea, să spunem că am un abonament cu 60 de minute naţionale şi trec la unul – corespunzător mai scump – cu 120 de minute naţionale. Şi să mai spunem că am ca dată obişnuită de facturare ziua de 1 a fiecărei luni, iar cererea de schimbare am făcut-o pe-un 20. Până în urmă cu ceva vreme (respectiv, inclusiv penultima oară când am făcut eu o schimbare), operaţiunea stranie pe care o voi descrie în cele ce urmează se petrecea prin “fracturarea” abonamentului, începând cu ziua cererii, în timp ce acum s-a simplificat, astfel încât noul abonament devine, teoretic, activ chiar de la următoarea dată de 1 (ora 00.00), până atunci ducându-l la capăt pe cel vechi.

Am spus “teoretic”, deoarece, din motive care, cum recunoşteam, îmi scapă, în ultima zi de abonament vechi, m-am pomenit având, în avans, un fragment de o zi din abonamentul nou. Exemplificare: pentru că eu, cum mi se întâmpla frecvent, nu consumasem toată luna din cele 60 de minute naţionale decât 40, în ultima zi, pe data de 31, puteam da un telefon de 20 de minute fără să fac “adiţionale”. După care, pe 1, intrau în vigoare cele 120 de minute naţionale din noul abonament, pe care să le gestionez cum am eu chef de-a lungul lunii. Simplu şi logic, numai că, în ziua de 31 cu pricina, m-am pomenit că mai am la dispoziţie numai 4 minute, reprezentând cota parte din, cum ar veni, viitorul abonament cu 120 de minute pe lună (adică 4 pe zi). Aşa, hodoronc-tronc. Chiar şi dacă ora mea de sfârşit/început de abonament n-ar fi fost 00.00, ci, să spunem 14.23, normal ar fi ca până la 14.23 să beneficiez de TOATE minutele (“economisite”) din vechiul abonament, iar de la 14.23 să intre în vigoare TOATE minutele din noul abonament. Cu schimbarea de tarif aferentă.

Fireşte că, la bafta mea, taman în ziua aceea fatidică de 31 am avut de dat un telefon de vreo 15 minute. Ghiciţi ce! Cu toate că nu-mi consumasem cele 60 de minute din vechiul abonament (mai aveam la dispoziţie 20, vă amintiţi?) şi cu toate că trecusem la unul mai scump şi mai generos, cu 120 de minute (care cu siguranţă îmi vor prisosi mai mereu), m-am trezit că sunt facturat pentru cele 11 minute “adiţionale”. Cât de absurdă/tâlhărească din partea Vodafone este chestia asta?!

P.S. Pentru cârcotaşii care se întreabă de ce dracului am trecut la un abonament cu mai multe minute incluse, deşi am recunoscut că mi se întâmpla frecvent să-mi prisosească şi minutele de la cel vechi, fac următoarele precizări:

1. N-are de ce să vă frece pe voi grija.

2. Am avut eu motivele mele.

(EURO)SPORT

Vorbeam ieri despre foarte prostul obicei al Eurosport de a transmite în direct competiţiile de la început până… aproape de sfârşit, adică tocmai fără marea finală, situaţie întâlnită nu doar la snooker, ci şi la sporturi mai populare, cum ar fi tenisul. După ce se alocă zi de zi ore în şir, uneori de-a lungul a două săptămâni, pentru fazele inferioare, fix la momentul culminant apare de nicăieri o altă transmisiune socotită drept mult mai importantă. De obicei e vorba de o cursă (obscură) de ciclism, gen Turul Québecului, dar încă şi mai enervantă este pasiunea diriguitorilor postului pentru sporturile exotice.

Nu mai departe de săptămâna trecută, de pildă, turneul “meu” de snooker (ce e drept, tot o disciplină cam exotică!) a fost puternic perturbat de nu ştiu ce mare competiţie de… cricket. Bun, la urma urmelor, să spunem că e şi ăsta un (fel de) sport, de sorginte britanică, deci europeană, dar de unde până unde atâtea meciuri de fotbal AMERICAN şi, mai ales, AUSTRALIAN la un canal ce se intitulează, totuşi, EUROsport?! La acestea se adaugă transmisiuni exhaustive de la tot felul de competiţii de fotbal-fotbal, de-al nostru, însă la niveluri despre care nici n-am bănuit că pot exista, cum ar fi Campionatul Mondial de fotbal feminin pentru sportive sub 17 ani! Sau un fel de Ligă a Campionilor Europeni pentru echipele de juniori! Să zicem că meciurile din campionatul Poloniei (!) şi cel al Germaniei ar mai avea un sens, chit că nu sunt deloc pe gustul meu…

În condiţiile astea, e superfluu să mai spun că absolut toate sporturile – în fapt, numai vreo trei sau patru la număr – care mă interesează pe mine sunt persecutate cu regularitate în favoarea celor de mai sus şi altora similare. Iarna, de exemplu, dacă o probă de schi alpin se desfăşoară la aceeaşi oră cu o întrecere de sărituri cu schiurile, de schi fond, de bob, de sanie, sau chiar de... snowboard, prioritate are oricare dintre acestea din urmă. Asta, fireşte, dacă nu cumva e în plină desfăşurare vreun campionat regional de curling, care să le eclipseze pe toate.

(ALŢI) DOI PAPAGALI

Aseară, după ce că eram eu deja cătrănit atât de ceea ce se întâmplase în cursa de Formula 1 din Singapore – unde maşina lui Lewis Hamilton a cedat (din nou) hodoronc-tronc în timp ce britanicul se afla pe prima poziţie, cu mari şanse de a câştiga şi a mai recupera în clasamentul general câteva puncte bunicele din distanţa faţă de Alonso – cât şi de faptul că, în conformitate cu o penibilă tradiţie, la care mă voi mai referi în zilele următoare, canalul Eurosport, după ce transmisese (de bine de rău) în direct (mai) toate meciurile (importante) din fazele inferioare ale turneului de snooker de la Shanghai, difuza sesiunea decisivă a finalei într-o înregistrare şi-aşa trunchiată, un fel de “amplu rezumat”, cei doi comentatori – altminteri pricepuţi şi de obicei (relativ) simpatici – s-au apucat încă din debut să facă pe misterioşii în legătură cu deznodământul, dar cam în maniera lui Benny Hill din scheciul acela în care personajul masculin nu vrea să afle scorul final al unui meci de fotbal pe care se pregătea să-l urmărească într-o reluare, iar nevasta, respectându-i – după mintea ei – dorinţa, nu-i spune decât că... nu se marchează niciun gol.

Aşa şi cu papagalii ăştia, pe numele lor nu Coco şi Fifi sau Stan şi Bran, ci Daniel Bontea şi Marius Ancuţa (sau invers?), care după ce au repetat de câteva ori că nu vor să strice plăcerea celor care s-au abţinut să se intereseze pe internet cum s-a sfârşit partida, i-au dat înainte că a fost una fenomenală, “de colecţie”, cu nemaipomenite răsturnări de scor şi încheiată în joc decisiv! Asta în condiţiile în care la finalul primei sesiuni şi a transmisiunii în direct de pe Eurosport, scorul era 7-2 (!) în favoarea favoritului meu, englezul Judd Trump, care ar mai fi trebuit să câştige doar trei jocuri, finala desfăşurându-se pe sistemul “cel mai bun din 19 jocuri”, respectiv “primul la 10”.

Ca să nu aflu prematur din gurile slobode ale nătărăilor noştri şi care a fost câştigătorul, am preferat să urmăresc restul înregistrării cu coloana sonoră originală, în limba engleză, comentatorii britanici având bunul simţ să relateze ca şi cum meciul ar fi fost în direct (dacă nu cumva îşi înregistraseră comentariul chiar la ora desfăşurării lui.) Acum, nu ştiu dacă pe Bontea şi Ancuţa chiar nu i-au dus tărtăcuţele să facă la fel, sau au vrut să se răzbune (pe telespectatori) pentru că şi duminica lor a fost ruinată, trebuind să vină în studio la orele serii pentru o simplă înregistrare. Cert e că au reuşit să mă umple de nervi.

P.S. Nu cred că mai e cazul să menţionez că victoria (cu 10-9) a fost obţinută de scoţianul John Higgins, adversarul favoritului meu.


P.P.S. Paranteza din titlu e cu referire la ăştialalţi doi papagali, tot de la Eurosport.

"ONE WITH THE WORLD"

UN MECI CIUDAT

Abia ce spuneam ieri că nu-mi (mai) pasă nici cât negru sub unghie de soarta echipelor româneşti de fotbal (în cupele europene), că m-am pomenit urmărind cu sufletul la gură victoria lui CFR Cluj (formaţie care de când a început să se afirme pe plan intern a reuşit să detroneze într-un clasament personal al antipatiei inamicele mele de-o viaţă Rapid şi Steaua!) la Braga cu 2-0.

După cele nouăzeci şi vreo trei de minute, mă gândeam totuşi, cu luciditate, la ce meci bizar asistasem de fapt: unul în care “ai noştri” au evoluat mult peste condiţia unei echipe româneşti, apărându-se nu doar cu (tradiţionalul) stoicism (ca să nu-i spun disperare), ci şi organizat şi contraatacând în multe rânduri temeinic, cu destule pase consecutive reuşite, dar în care, pe de altă parte, gazdele, dincolo de posesia zdrobitoare şi foarte adesea complet nerelevantă, de 65%, au şutat spre poartă de 35 de ori (!) şi PE poartă de 23 de ori (!!!), portarul clujenilor scoţând în mod absolut miraculos cel puţin cinci-şase, dacă nu spre zece şuturi… imparabile. În concluzie: o victorie meritată(?!)

K ROMÂNII

Nu ştiu cum naiba se face că, la fel ca aseară în meciul de la Madrid, dintre Real şi Manchester City, când gazdele au dominat autoritar întreaga primă repriză, expediind şaisprezece şuturi spre poartă faţă de unul singur al oaspeţilor (!), după care, în cea de-a doua, au încasat, tot împotriva cursului jocului, un gol ciudăţel, au egalat, s-au văzut din nou conduse cu 2-1 în minutul 85 (!), pentru ca într-un final fabulos să răstoarne scorul şi să învingă cu 3-2, ditamai echipele engleze, favoritele mele, arată, în mai toate confruntările cu (şi mai) marile forţe ale continentului, fix la fel de jigărite, naive şi norocoase-doar-până-la-un-punct ca amărâtele echipe româneşti în acelaşi gen de confruntări!

Cu diferenţa, pentru mine, că de soarta alor noştri nu-mi mai pasă de multă vreme nici cât negru sub unghie, în timp ce pentru eşecurile englezilor – poate paradoxal – încă îmi mai fac mult sânge rău.

NEAM DE SCHIORI

Trebuie să mărturisesc din capul locului că nu sunt un practicant al sporturilor de iarnă, cu toate că an de an urmăresc la televizor – cu un interes depăşit poate numai de cele pentru hocheiul din NHL, cursele de Formula 1 şi fotbalul din Premier League – întrecerile de schi alpin din cadrul Cupei Mondiale, iar din patru în patru ani pe cele de la Jocurile Olimpice. În plus, n-am nici cea mai vagă idee cum au fost create pârtiile din ţările (europene) cu tradiţie în domeniu, gen Austria, Elveţia, Italia sau Franţa.

În urmă cu vreo două săptămâni însă, am fost pur şi simplu şocat de ceea ce am văzut la Poiana Braşov, unde, cu o frenezie pe care nu mă aşteptam s-o (mai) întâlnesc pe meleagurile noastre, se lucrează de zor la amenajarea unor (noi) pârtii, însumând – din câte am citit ulterior pe o pancartă – peste 20 de kilometri! Ei bine, imaginea este absolut dezolantă, de parcă întreaga zonă ar fi fost devastată de incendii sau alunecări de teren. Traseul turistic din staţiune până sub Vârful Postăvaru, de pildă, care odinioară se parcurgea, în cea mai mare parte a lui, prin pădure, acum intersectează la fiecare pas ceea ce pare a fi o vastă reţea de drumuri forestiere circulate de tot felul de vehicule utilitare şi străjuite de stâlpi metalici destinaţi – am presupus eu – instalaţiilor de zăpadă artificială. E adevărat că n-am mai ajuns de foarte multă vreme în Poiană (nici) iarna, dar, în timp ce înghiţeam praful ridicat de jeepuri şi camioane, încercam să-mi imaginez ce nebunie trebuie să fi fost în ultimii ani pe vechile pârtii, dacă deveniseră neîncăpătoare?! Al dracului neam de schiori ce suntem şi noi! În aceste condiţii, nu înţeleg totuşi cum de o mulţime de pensiuni şi hoteluri aveau lacătul pus şi afişe conform cărora erau scoase la mezat!

Nu ştiu exact cine o face (deşi am o bănuială), dar investiţia  (inclusiv într-o grămadă de noi instalaţii de transport pe cablu şi în amenajarea unui lac artificial!) mi se pare uriaşă şi, din punctul meu de vedere, demnă de multe alte cauze mai bune, cum ar fi, de pildă, reconstrucţia Cabanei Cristianu Mare, arsă în urmă cu deja aproape un deceniu. Ce e drept, zona în care se afla se asortează acum de minune cu restul peisajului, fiind la fel de deprimantă!