“BĂTRÂNUL” ŞI GOLUL

Meciul de Cupa Angliei, de la începutul săptămânii, dintre draga mea Arsenal şi Leeds United, echipă aflată acum pe la mijlocul clasamentului… ligii secunde, a demonstrat că uneori şi în fotbal cine n-are “bătrâni” trebuie să-i readucă, fie şi sub formă de împrumut pe termen scurt, de pe unde se retrăseseră să-şi rotunjească agoniseala.

După ce timp de o repriză şi jumătate londonezii simpaticului, reputatului, dar demult fumatului Arsène Wenger au etalat absolut toate procedeele tehnice şi schemele tactice prin care o formaţie poate să NU marcheze, trăgând de la orice distanţă mică pe lângă bara din stânga, pe lângă bara din dreapta, peste bara transversală, în apărătorii adverşi, în atacanţii proprii, ba călcându-se pe picioare între ei în careu, ba nefiind niciunul acolo, încât la un moment dat nu-mi mai doream decât să-i văd primind un gol fulgerător pe contraatac care să le curme naibii odată suferinţa şi să-i lase să-şi vadă de agonia cealaltă, din campionat, şi de poate ultimele două meciuri din Champions League (cu Milan, fireşte, cel mai tare adversar posibil în afară de Barcelona, care însă era şi ea cap de serie, ca Arsenal, şi n-aveau cum să se întâlnească deja), aşadar după toate astea, la mai puţin de zece minute şi două atingeri de minge de la intrarea pe teren, francezul Thierry Henry a reuşit o preluare şi un şut de… nici n-aş spune “mare”, ci doar Fotbalist, înscriind golul victoriei şi al calificării. Pur şi simplu.