UN FEL DE REABILITARE A LUI CEAUŞESCU ŞI O REVOLUŢIE LA SCARĂ REDUSĂ
Aproape douăzeci de ani după execuţia lui Ceauşescu şi ceva mai puţini înainte (fiindcă n-am fost nici eu chiar atât de precoce să-mi pun asemenea probleme încă din faşă) am trăit, alături de milioane de alţi români, cu impresia greşită că una din cele mai mari bube la cap ale precedentului dictator era convingerea lui că se pricepe la toate, ca dovadă că în apariţiile sale publice – fie în mişcare, în cele două ore de program de la Televiziunea Română la fel de aservită puterii ca şi acum, fie statice, în pozele din ziarul Scânteia, un fel de Evenimentul Zilei al acelor vremuri – dădea “indicaţii preţioase”, când muncitorilor din cine ştie ce fabrică fruntaşă pe ramură, când constructorilor de pe marile şantiere ale patriei, când ţăranilor responsabili cu producţiile-record la hectar, ba chiar şi mamelor-eroine. Ei bine, adevărul istoric e altul: la fel ca şi Băsescu, care de altminteri o recunoaşte destul de frecvent, Ceauşescu nu se pricepea de fapt la nimic, însă beneficia pesemne de “comisii de specialitate” în toate domeniile, ceea ce-i era de ajuns să se amestece în orice.
La asta mă gândeam văzând demonstraţiile din ultimele zile, care – chiar dacă numai atât cât o machetă la scară foarte redusă şi cam şuie cu originalul – seamănă cu mişcările din decembrie ‘89 prin faptul că oamenii din aceeaşi Piaţă a Universităţii nu ştiu precis nici ce vor şi nici ce-i aşteaptă după eventuala izbândă, însă ştiu precis că aşa nu se mai poate. Pe lângă faptul că eterogenitatea merge de la cei care sunt pentru sau împotriva (că niciodată n-am înţeles mesajul) proiectului ori zonei Roşia Montană până la cei care vor doar alegeri necomasate, trecând prin susţinătorii monarhiei şi… cel al “metodei Cojocaru” (!) ca singură soluţie de scoatere a ţării din impas, atât cât mă pricep eu la fizionomii şi tipologii de oameni, nu m-ar mira ca majoritatea să nu fi votat niciodată în viaţa lor, sau niciodată cu altcineva decât Vadim Tudor, sau să fie fani înrăiţi ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, aşa cum cei din decembrie ‘89 erau (chiar dacă nu aveau cum s-o ştie încă) în marea lor majoritate “fesenişti”, dar şi “liberali”, “ţărănişti”, “ecologişti”, “liber-schimbişti” ş.a.m.d.
Băsescu şi-a băgat nu atât nasul, cât mai degrabă coada şi picioarele în toate – justiţie, minerit, economie, învăţământ, sănătate, podul de la Mărăcineni… – şi a reuşit să facă totul praf, astfel încât e firesc să devină inamicul public numărul unu al vremurilor sale, la fel cum a fost Ceauşescu în urmă cu mai bine de două decenii.
La asta mă gândeam văzând demonstraţiile din ultimele zile, care – chiar dacă numai atât cât o machetă la scară foarte redusă şi cam şuie cu originalul – seamănă cu mişcările din decembrie ‘89 prin faptul că oamenii din aceeaşi Piaţă a Universităţii nu ştiu precis nici ce vor şi nici ce-i aşteaptă după eventuala izbândă, însă ştiu precis că aşa nu se mai poate. Pe lângă faptul că eterogenitatea merge de la cei care sunt pentru sau împotriva (că niciodată n-am înţeles mesajul) proiectului ori zonei Roşia Montană până la cei care vor doar alegeri necomasate, trecând prin susţinătorii monarhiei şi… cel al “metodei Cojocaru” (!) ca singură soluţie de scoatere a ţării din impas, atât cât mă pricep eu la fizionomii şi tipologii de oameni, nu m-ar mira ca majoritatea să nu fi votat niciodată în viaţa lor, sau niciodată cu altcineva decât Vadim Tudor, sau să fie fani înrăiţi ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, aşa cum cei din decembrie ‘89 erau (chiar dacă nu aveau cum s-o ştie încă) în marea lor majoritate “fesenişti”, dar şi “liberali”, “ţărănişti”, “ecologişti”, “liber-schimbişti” ş.a.m.d.
Băsescu şi-a băgat nu atât nasul, cât mai degrabă coada şi picioarele în toate – justiţie, minerit, economie, învăţământ, sănătate, podul de la Mărăcineni… – şi a reuşit să facă totul praf, astfel încât e firesc să devină inamicul public numărul unu al vremurilor sale, la fel cum a fost Ceauşescu în urmă cu mai bine de două decenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu