CU “C” DE LA HRISTOS

Nu e că-n zilele astea de Paşti n-aş fi avut şi alte probleme, chiar mai sâcâitoare, pe cap, cum ar fi că nu mai departe de ieri dimineaţă, aşa cum aproape anticipam, mi s-a întrerupt iarăşi curentul preţ de mai bine de-o oră, sau că peste noapte activitatea şobolanilor de dedesubt e-n continuare în toi, ori că am luat iarăşi ţeapă cu nişte cumpărături, dar sunt deja câţiva ani de când în perioada asta am ezitări până şi să trimit tradiţionalele SMS-uri cu urări şi, mai ales, consemnări (cam redundante, superflue şi uşor tardive, având în vedere că evenimentul s-a petrecut cu vreo 2000 de ani în urmă) ale Învierii, din cauză că nu m-am dumirit încă pe deplin asupra grafiei corecte a numelui Mântuitorului: Hristos sau Cristos.

La drept vorbind, în mine se dă o aprigă, deşi cam inegală, luptă, fireşte lăuntrică, deoarece, pe de-o parte, sunt la curent cu noile norme şi reglementări, mai degrabă religioase, decât morfologice şi ortografice, în conformitate cu care varianta acceptată, propovăduită de Biserică şi însuşită, cel puţin până la următorul “DOOM”, de Academie, ar fi “Hristos”, de vreme ce ne-a parvenit pe filiera greco-slavă a ortodoxiei, dar, pe de alta, poate şi unde nu sunt un tip habotnic şi ţin mai mult la originile noastre latine decât la cele ortodoxe (cu atât mai mult cu cât și latinitatea noastră și creştinismul nostru preced oricum Marea Schismă de la 1054!), constat (pur şi simplu, fără nicio veleitate “ştiinţifică”) nu doar că în absolut toate limbile înrudite forma este cea cu “C” – de la “Christ” în franceză, la “Cristo” în italiană, spaniolă şi portugheză –, dar şi că toate derivatele din limba română, în frunte cu însuşi termenul “creştin(ism)” şi numele propriu “Cristian” vin, în mod cât se poate de vădit, tot din varianta “Cristos”.

Câtă vreme nu suntem nici “hreştini”, iar pe unul dintre prietenii mei cei mai buni nu-l cheamă nici “Hristian” (ca să-i spun “Hristi”), şi cu atât mai puţin Hristo, ca pe Botev sau Stoicikov, eu o să rămân conservator, şi o să scriu cum am apucat să învăţ, vezi Doamne pe vremea comuniştilor. Iar când mi se pune pata, o să scriu de-a dreptul “Christos”, ca să împac şi capra Bisericii şi varza latiniştilor. Sau, dimpotrivă, să le enervez şi mai tare pe-amândouă.