ÎNCLEŞTAREA

Mega Image-ul de la parterul blocului de vizavi, azi-dimineaţă, ieri după-amiază, alaltăieri seară, sau în oricare zi, la orice oră, între 8.00 şi 23.00 (duminica 8.00-22.00). Ai fi intrat poate în Shop&Go-ul aparţinând aceleiaşi reţele, de la parterul propriului bloc, dacă n-ar fi fost unul din cele deocamdată numai vreo două (a scris în ziare) desfiinţate, din Bucureşti, pe bună dreptate, fiindcă după ce te bucuraseşi ca un copil mare şi uşor oligofren, sărind prin apartamentul tău cu tavanul prea jos şi lustra prea lungă, că nu mai trebuie să traversezi ditamai străduţa pe care abia încape un Matiz bleumarin (se ştie că nuanţele închise fac obiectele să pară mai mici) ca să ajungi la Mega, ţi s-a întâmplat să ai nevoie de un lucru anume, apoi de altul şi altul, care – ghinionul dracului (care seamănă ca două picături de smoală topită cu al tău) – nu se aflau printre cele doar douăzeci care încăpeau în buticanie, aşa că de-atunci înainte nici n-ai mai riscat să pierzi vremea aiurea scotocind rafturile degeaba, şi preferai să te duci din prima tot în magazinul-mamă. În fine.

Nici acum nu cumperi mare lucru: o sticlă de pepsi de-aia ciudată, cum ai văzut în reclamă, de un litru şi-un pahar sau un litru şi-o gură… Ceva de genul ăsta. La drept vorbind, de fapt te uitaseşi după altceva, dar nu găsiseşi, şi-ai zis să nu ieşi chiar cu mâna goală. Dar uneori mai intri numai pentru un borcan de muştar sau trei chifle, aşa că e cam tot aia. Te costă trei lei şi-un pic (de pepsi vorbesc acum). Muştarul poate să fie patru lei şi-un pic mai mult, aproape cinci. Chiflele… habar n-am, că era doar un exemplu dat la nimereală, fiindcă mi-a plăcut cum sună: “trei chifle”. Încercaţi şi voi să repetaţi de câteva ori, şi-o să vedeţi cum vi se înseninează ziua. Sau seara. Bun.

Ajungeţi la casă (iar eu cu povestea în punctul culminant). Aici începe un adevărat război psihologic dus între tine, în calitate de client amărât, şi casier/casieră, în calitate de nesimţit/nesimţită sadea. (Bine, strict din punctul meu de vedere, e un război inegal, fiindcă la cât sunt de zgârie-brânză, nu am cum să nu ies de fiecare dată biruitor). Miza jocului: cei câţiva bănuţi rest, pe care tu ai cam vrea să-i primeşti, iar ei ar vrea cu tot dinadinsul să nu ţi-i dea.

De obicei, ostilităţile decurg în felul următor: mai întâi, în timp ce scanează produsele, inamicul te scanează şi pe tine, măsurându-te cu mare atenţie din cap până-n picioare, chiar dacă, versat cum e, o face pe sub sprâncene şi are nevoie de mai puţin de-o secundă, cât te întreabă, de pildă – după ce este evident că pe banda transportoare sau pe tejghea nu se mai află nimic – “asta e tot?”. Deja şi-a făcut o părere clară. (În cazul meu şi eronată, că sunt genul de om care pare mult mai de treabă decât este în realitate.) Dacă mai are totuşi dubii, insistă, trăgând de timp, sub pretext că numără cu atenţie banii (oricât ar fi de puţini), îngrijorat că bancnotele s-ar fi putut lipi între ele, sau că monedele ar putea face parte dintr-o ediţie ieşită din uz. Cazurile de fals sunt mai rare. În situaţii extreme, se preface că greşeşte sertăraşele din aparat, punând hârtiile de un leu peste cele de cinci sau invers.

După ce a luat suma (ne)cuvenită, adică cele patru bancnote de un leu pentru un produs de trei lei şi douăzeci de bani, sau pe cea de cinci lei pentru un produs de patru lei optzeci, vine rândul clientului să-şi facă de lucru, în speranţa că bătând şaua prin amânarea făţişă a momentului despărţirii va pricepe şi iapa, respectiv boul, aluzia. Paleta pretextelor pentru trasul de timp este de data asta mult mai ofertantă. Eu, de pildă, mai întâi descopăr că pârdalnicele de cumpărături nu s-au aşezat deloc cum trebuie în sacoşe, aşa că trebuie aranjate minuţios. (Da, da, nu vă miraţi, şi o singură sticlă de pepsi poate fi pusă orizontal sau vertical, când trebuia neapărat pusă vertical sau orizontal. Plus că, fiind mai mult pe rotund, tot alunecă, ba într-un colţ, ba în altul al sacoşei. Iar când nici măcar nu am sacoşă, mi-e greu să mă hotărăsc dacă s-o apuc cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, dacă s-o iau de gât sau mai de pe la mijloc etc.)

Dacă rezultatul confruntării stă încă în cumpănă, la nevoie mă pricep de minune să dau deodată impresia că aş mai fi avut ceva de luat, dar nu-mi amintesc ce. Apoi, la fel de brusc, îmi amintesc: pare să fi fost vorba de un pachet de ţigări (de fapt, m-am lăsat de fumat de vreo şase ani, dar asta au ei pe la case), de unul de gumă de mestecat sau de ce-o mai fi pe-acolo, prin preajmă, relativ la-ndemână, însă după ce caut cât caut, cu înfrigurare, din priviri, cu ochii mijiţi, realizez, chipurile profund dezamăgit, că taman sortimentul dorit de mine nu face parte din ofertă. Oricum, între timp, se prea poate să fi trecut şi câteva minuţele bune. În nouă din zece situaţii, odată ajunşi în acest punct, victoria e deja tranşată, în favoarea mea, desigur. În a zecea, nu-mi rămâne decât să-mi compun o figură feroce şi să rostesc sec, pe un ton ce nu admite replică: “restul, vă rog!”.

Aţi văzut cât e de simplu? Zău că nu-i înţeleg (ba, sincer să fiu, îi şi dispreţuiesc un pic) pe cei care n-aşteaptă nici să le iasă bonul, darămite să primească mărunţişul, că au şi zbughit-o pe/spre uşă. Pariez că niciunul din fiţoşii ăştia n-are acasă, pe post de prespapier, un borcan aşa mare ca al meu plin ochi cu fise de un ban, de cinci bani, de zece bani…