ANONIMUL TELEFON

Mare dezbatere mare, în urmă cu câteva săptămâni, după ce mai fusese şi-acum câteva luni, şi-acum câţiva ani, la noi şi, am impresia, cam peste tot, pe tema cartelelor preplătite de telefonie mobilă, care nu vor mai putea fi achiziţionate decât nominal, pe bază de act de identitate. În plus, chiar şi cei care deţin deja una sau – de ce nu?, că şi eu am vreo două – mai multe, vor trebui să iasă din anonimat.

Fireşte că aşa-zişii (dar şi adevăraţii mai sărmani cu duhul) militanţi excesiv de activi întru apărarea “drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti” au sărit ca muşcaţi de fund şi arşi, acuzând autorităţile, în frunte cu Parlamentul care a adoptat o ditamai Lege în acest sens (de parcă asta ar însemna ceva în România; până mâine dimineaţă, se mai modifică de cinci ori!), că încearcă să încorseteze sărmana populaţie de rând şi să transforme ţărişoara noastră – altminteri pe deplin liberă şi democratică până mai adineauri – într-un stat totalitar.

Acum, dincolo de faptul că, din câte îmi amintesc, mie unuia mi s-a cerut şi până acum, întotdeauna, nu doar buletinul, ci şi să completez vreo mie de hârţoage când am cumpărat o astfel de cartelă, dovadă că, de pildă, cu prilejul aniversării zilei de naştere primeam tot felul de bonusuri (ce-i drept, mai mult simbolice), chiar nu înţeleg ce drepturi pot fi încălcate de o asemenea măsură, în afara celui de a face glume puerile pe seama prietenilor sau necunoscuţilor, telefonându-le în miez de noapte ca să-i întrebi la ce oră începe ploaia. Ce alt lucru cât de cât LEGITIM poţi face cu o cartelă anonimă? (Aştept sugestii pe adresa redacţiei. Nu glumesc!)

În schimb, mai toate nelegiurile, începând cu găinăriile politicienilor sau oamenilor de afaceri mioritici, care-şi iau câte zece cartele ca să deruteze DNA-ul (numai că până la urmă se încurcă în ele şi telefonul cu adevărat compromiţător îl dau tot de pe fixul din birou, de proşti ce sunt!) şi terminând cu actele teroriste le au în prim-plan... mai cu seamă în filmele (proaste) (de acţiune) americane, când altminteri infailibilii detectivi nu pot localiza apelurile efectuate de pe ele, deşi, pe de altă parte, înţeleg că acolo chestiunea e tranşată de mult. Dar asta e altă poveste.

LUPII TINERI

Nu atât fiindcă am promis ieri, pentru că de fapt nici n-am făcut-o propriu-zis, ci aşa, pur şi simplu, mai cu seamă că avusesem în minte de la bun început să pomenesc, tot ieri, dar n-am apucat în primele două sute de rânduri, după care se făcuse deja târziu, iar articolul şi-aşa prea lung, am să-mi exprim acum, pe cât de scurt sunt în stare când chiar îmi propun să fiu scurt, deosebita apreciere faţă de câştigătorul cursei de Formula 1 de duminică, de pe Hungaroring, australianul Daniel Ricciardo.

N-am să merg chiar atât de departe încât să spun că e noul meu idol, pe de-o parte dintr-o serie de motive aproximativ obiective, printre care faptul că în general nu prea am aşa ceva, sau că, la o adică, dacă ar fi să fie, am apucat să mă ataşez mai mult de Lewis Hamilton, inclusiv pentru că e britanic şi de-a dreptul englez, iar pe de alta pentru că el în sine (am revenit la Ricciardo), pe lângă că evoluează pentru o echipă mai curând teribil de antipatică, nu posedă tocmai prezenţa fizică agreabilă reclamată îndeobște de un asemenea statut, fiind mai curând urâţel, năsos şi parcă un picuţ cam tembel (deşi altminteri haios, în genul colegului de clasă tobă de bancuri şi permanent pus pe şotii), dar mi se pare unul dintre cei mai talentaţi piloţi apăruţi în ultimii foarte mulţi ani şi cu siguranţă cel mai bun de la apariţia lui Hamilton în Marele Circ, chiar dacă, spre marea mea ruşine, n-am sesizat acest lucru şi înainte de venirea lui la o echipă de frunte.

Acum însă, nici nu era nevoie să fie singurul care a obţinut nu una, ci de-a dreptul două victorii într-un sezon dominat copios de echipa Mercedes, ai cărei piloţi le-au obţinut pe absolut toate celelalte, sau să-l bată practic etapă de etapă, şi aproape chiar sesiune de sesiune (cu antrenamente cu tot), la fund pe coechipierul său cu state de serviciu mult mai vechi în echipă (asta apropo şi de faptul că, la Ferrari, Kimi Raikkonen prestează, cel puţin deocamdată, mult mai slab decât Alonso), marele multiplu campion mondial Sebastian Vettel (despre care, în schimb, pot să afirm cu mâna pe inimă şi demonstrând cu articole că aveam îndoieli chiar şi când câştiga titlurile pe bandă rulantă), ca să-ţi dai seama că are stofă: e suficient să-l vezi cum evoluează, ce trase adoptă şi mai ales cât de puţin se sinchiseşte când intră în duel, roată la roată, cu campioni mondiali la volanul unor monoposturi mult mai bine puse la punct. Şi de aceea, duminică, atunci când mai toată lumea se întreba dacă Hamilton va reuşi să treacă de Alonso, pentru a realiza premiera câştigării unui Mare Premiu cu plecare de pe linia boxelor, preocuparea mea în ceea ce-l priveşte pe britanic era dacă va reuşi să obţină locul doi, trecând într-adevăr de Alonso, sau… va rămâne pe trei, pentru că deja în urma lor se lansase Ricciardo, cu pneuri ceva mai proaspete şi talent comparabil, aşa că n-aveam nicio îndoială că-i va spulbera pe amândoi, poate chiar în acelaşi (ultim) tur. Ceea ce s-a cam şi întâmplat, poate nu chiar în acelaşi, şi nu chiar în ultimul, dar numai cu vreo trei înainte de final, aşa încât a avut răgaz să ia şi un avans considerabil. Superb!

De altfel, vestea bună pentru o competiţie aflată în mare suferinţă în ultimii ani este tocmai apariţia unei pleiade de tineri piloţi talentaţi, care deja le fac de ocară pe babele aflate în Formula 1 de pe vremea când eram şi eu flăcău. După ce anul acesta am scăpat, slavă Domnului, de unul din etaloanele mediocrităţii, Mark Webber, prin comparaţie cu care Vettel chiar putea fi confundat cu un mare campion (în timp ce pentru Ricciardo pare un foarte bun etern secondant, în genul lui Barrichello sau Massa pentru Schumacher), sper să urmeze cât mai curând şi.. acelaşi Felipe Massa, bătut măr de coechipierul său de la Williams, Valtteri Bottas, inclusiv în cursele pentru care finlandezul nu se poate antrena la fel de mult, fiind înlocuit în teste de madam Susie Mercedes, aka Wolff. (Sau poate că şefii de la Williams înţeleg prea bine că tot matusalemicul Massa e cel care are nevoie să parcurgă cât mai multe tururi, deşi concurează de o mie de ani şi ar fi trebuit să înveţe dracului pe dinafară circuitele).

Cam la fel stau, din păcate, lucrurile şi cu englezul Jenson Button, pentru care nutresc o simpatie deosebită, dar care nu de puţine ori este eclipsat de coechipierul său (care cred că i-ar putea fi şi fiu!) Kevin Magnussen. Sigur, situaţia în clasamentul general mă contrazice, dar uneori nu ăsta e cel mai bun reper. În plus, chiar dacă, aşa cum am recunoscut, nu prea sunt atent la echipele de mijlocul şi coada clasamentului, unde e greu să discerni valoarea de mediocritate, variabilele fiind prea numeroase, chiar l-am remarcat pe rusul (asta e, nimeni nu-i perfect!) Daniil Kvyat, care la doar 20 de ani şi paraşutat în F1 direct dintr-o competiţie inferioară (GP3), apare mai mereu în ultima secvenţă a calificărilor şi pare să termine fiecare cursă în puncte, deşi, uitându-mă pe clasament, văd că cifrele tind iarăşi să mă contrazică destul de flagrant (ciudat lucru, are numai 6 puncte?!). Oricum ar fi, prefer încă doi-trei ca el care să-i înlocuiască grabnic pe alde Grosjean, Maldonado, Sutil…

CURSA MILENIULUI

Nu fără un (cogeamite) strop de invidie faţă de fraţii noştri (vitregi) de peste Vama Nădlac, care fac o treabă excepţională, mişcându-se mai bine decât multe alte gazde cu mare tradiţie în astfel de manifestări (motor)sportive, am urmărit ieri cu sufletul la gură cea mai spectaculoasă cursă de Formula 1 a ultimelor (10-15) sezoane, socotind-o, fireşte, şi pe cea de anul acesta din Canada, despre care, în paranteză şi autocritic fie spus, mă pripisem eu să trag nişte concluzii pripite: un pic de ploaie, accidente spectaculoase, vreo două-trei intervenţii ale maşinii de siguranţă, care, printre altele, i-au oferit prilejul lui Romain Grosjean de la Lotus să-şi dea, o dată în plus şi pentru totdeauna, măsura întregului său ANTI-talent, fiind la un pas de tragedie în timp ce rula cu vreo 20-30 km/h, schimbări dramatice de situaţie şi, în final, un podium oarecum inedit, alcătuit însă din, probabil, cei mai valoroşi piloţi ai momentului, chiar dacă rezultatele n-o arată întotdeauna – Daniel Ricciardo (Red Bull), Fernando Alonso (Ferrari) şi Lewis Hamilton (Mercedes).

Britanicul, cel puţin, ajutat, e adevărat, şi de condiţiile aparte în care s-a desfăşurat cursa, a reuşit astfel să compenseze în bună măsură incredibilul ghinion din calificări, când mult lăudatul motor Mercedes al monopostului său a luat pur şi simplu foc încă din primul tur parcurs . Asta după ce, nu mai departe de săptămâna trecută, la Hockenheim, îi cedaseră frânele, făcându-l să se izbească violent de un parapet, de fiecare dată fiind nevoit să ia startul din coada grilei (ieri chiar de pe linia standurilor!).

Bun, pe de-o parte, se prea poate să-l fi ajuns blestemele fanilor fostei sale echipe, McLaren, în frunte cu ale mele, exprimate pe acest blog, iar pe de alta, cum tot eu am subliniat, i s-or fi întâmplând toate numai lui şi din cauza propriului stil de pilotaj, extrem de agresiv, dar parcă e deja mult prea mult ca să fie vorba doar de un lung şir de coincidenţe (stranii). Cum echipa sa GERMANĂ (întâmplător la fel ca şi coechipierul său teribil de antipatic, Nico Rosberg) nu reuşeşte niciodată să găsească explicaţiile de natură tehnică ale acestor defecte majore – care în urmă cu vreo două decenii s-ar fi soldat aproape sigur cu decesul pilotului! – poate ar trebui să le caute pe cele de natură umană: deja nu m-ar mira ca vreun patriot mai înflăcărat din rândurile mecanicilor să ţină morţiş ca Rosberg să devină anul acesta campion mondial. Cu orice preţ!

Ipoteza pare cu atât mai puţin absurdă (poate numai un picuţ exagerată) cu cât tot ieri am asistat la primele ordine clare de echipă de la Mercedes, prin care lui Hamilton i se cerea în mod expres să se lase depăşit de Rosberg! Chiar dacă pretextul invocat a fost acela că nemţul se afla pe o altă strategie, urmând să facă o schimbare de pneuri în plus, care, teoretic, îl împiedica să intre pe finalul cursei în luptă directă cu britanicul, în cele din urmă s-a dovedit că fix strategia aceea era cea câştigătoare!

Astfel, cu 30 de tururi înaintea finişului, monopostul lui Hamilton a fost încălţat cu pneuri de compoziţie mai dură, cu care a şi terminat – târâş-grăpiş, fără a mai putea să-şi apere poziţia a doua şi cu atât mai puţin s-o atace pe prima – cursa. Pe de altă parte, Rosberg, care la momentul acela avea nişte cauciucuri uzate, dar de compoziţie mai moale şi deci mai rapide (cu peste o secundă pe tur!), a mai făcut un schimb, dar tot pe acest tip de cauciucuri rapide, ceea ce i-a permis ca în final să-l ajungă pe Lewis, fiind la un pas de a-l şi depăşi. Practic, în timp ce Hamilton s-a chinuit 30 de tururi pe cauciucuri dure şi lente, care, fireşte, pe final s-au şi uzat îngrozitor, Rosberg a zburdat pe cele moi şi rapide. Asta ca să nu mai spunem că o eventuală nouă rafală de ploaie l-ar fi penalizat şi mai mult pe englez, care ar fi fost şi el obligat să facă o oprire suplimentară.

În plus, Alonso a rulat ultimele 31 (!) de tururi pe cauciucuri soft, cu care, la început, a păstrat lejer distanţa faţă de Hamilton, iar pe final a reuşit, cu multă îndârjire şi suficient talent, să se apere de atacurile tot mai palide ale englezului, care avea cauciucuri cam la fel de uzate, dar şi structural mai lente. Ce vreau să spun e că, una peste alta, din cauza strategiei defectuoase pe care echipa a adoptat-o pentru Hamilton în cea de-a doua parte a cursei (pentru Rosberg au adoptat-o pe cea corectă!), britanicul a scăpat din mână chiar victoria. Ar fi fost suficient ca în acele ultime 30 de tururi să încalţe mai întâi un rând de softuri, cu care l-ar fi prins şi depăşit fără probleme pe Alonso (care avea cauciucuri de aceeaşi compoziţie şi vechime, dar o maşină mult mai slabă), după care, chiar şi cu încă un schimb, dar pe cauciucuri moi şi proaspete, şi trecând încă o dată de spaniol, se putea bate de la egal la egal cu cel care avea să câştige (altminteri pe merit, dar asta e altă discuţie, poate pentru mâine), Ricciardo.

Cum spuneam însă, începând de ieri, favorizarea lui Rosberg de către echipă e vădită. În condiţiile în care, la constructori, bătălia e de mult tranşată, Mercedes având un avans de nici nu mai ştiu (nici ei) câte (sute) de puncte, virtual imposibil de recuperat de către următoarea clasată, nu există niciun alt motiv temeinic pentru care vreunul dintre piloţi să fie sprijinit în mod special pe parcursul unei curse, aşa cum s-a încercat ieri. Că Hamilton s-a răzvrătit şi nu s-a lăsat depăşit de un Rosberg care n-a avut nici măcar bunul simţ sau, mai degrabă, capacitatea, de a se apropia suficient, aşteptând(u-se), dimpreună cu inginerii lor de cursă, ca englezul să frâneze sau, de ce nu?, să şi parcheze câteva clipe, undeva în afara pistei, pentru ca urecheatul să nu fie stânjenit, e altceva. N-ar fi exclus să se lase şi cu sancţiuni interne. Asta în loc ca neamţul şi acoliţii săi din echipă să studieze cu mare atenţie cursa din Ungaria, luându-şi notiţe despre cum l-a depăşit Hamilton pe Vergne în acelaşi tur în care a ajuns în imediata lui apropiere, după ce Rosberg, cu aceeaşi maşină şi pneuri similare, stătuse în urma francezului vreo 15 tururi!

Sigur, concluzia ar putea fi ca de-acum înainte să se saboteze cu şi mai mare precizie tipic germană monopostul britanicului, de vreme ce ieri s-a dovedit că acesta poate recupera puncte în clasamentul general chiar şi plecând ultimul, în timp ce coechipierul său e în pole position.

DESPRE FUFE

Şi pentru că tot a venit ieri vorba de bănci, împuterniciţi, prostie, incompetenţă…

E adevărat, aşa cum am mai subliniat şi cu alte prilejuri, am şi eu o etate, şi, oarecum în consecinţă, un număr bunicel de ani, poate spre 24-25 – chiar fără a-i mai socoti pe cei mai puţini, dinainte de Revoluţie – de când mă confrunt, ca simplu client în general batjocorit, cu băncile, dar tot nu mi se pare normal ca, de câte ori intru în câte un sediu, să ştiu mai multe despre operaţiuni decât cel puţin jumătate dintre angajaţi. Uneori, decât toţi!

Aşa, de pildă, în urmă cu vreo două săptămâni, a trebuit să le explic, minute în şir, ambelor fufe dintr-o filială mică, de cartier, a BRD, una mai tinerică şi alta chiar mai purie, care se băgase în vorbă cu aer de cunoscătoare, fiindcă probabil lucra “în sistem” de-o viaţă întreagă, dar tot n-a înţeles nimic, că vreau numai să semnez o “adeziune” pentru a putea plăti cu cardul, direct la bancomat (tocmai ca să evit să mai intru în contact cu asemenea specimene), facturile pentru anumiţi furnizori de servicii. (Pentru alţii, nu e necesară o asemenea formalitate, fiind suficient să tastezi codul de client, suma şi eventual numărul facturii). Zadarnic. Toantele nu pricepeau despre ce vorbesc şi aveau convingerea că vreau să închei un contract de tip Debit Direct (parcă aşa îi zice), prin care banca îţi trage automat, lună de lună, bani din cont, pentru plata facturilor, o procedură în care, între noi fie vorba, n-am nici cea mai mică încredere, din nenumărate motive care însă nu fac obiectul acestui text.

În cele din urmă, am preferat să mă dau bătut, tocmai când îmi venise în minte că metoda cea mai bună pentru a le face să înţeleagă o dată pentru totdeauna e să le târăsc dracului de păr până la bancomatul de lângă intrarea în sediu, ca să le arăt ce operaţiune (încerc să) fac şi ce mesaj, limpede ca lumina zilei, gen “Pentru aderare, vă aşteptăm la oricare din filialele noastre…”, apare pe display. Că proastele probabil nu văzuseră în viaţa lor de proaste, decât de la distanţă, un bancomat aparţinând băncii la care lucrau – una probabil de trei zile, cealaltă de 112 ani. Din fericire, câteva zile mai târziu am găsit, la altă agenţie, o tanti care n-a trebuit decât să dea vreo două telefoane ca să se dumirească, iar în zece minute totul s-a rezolvat.

Cu altă ocazie, încă şi mai recent, la CEC, sora geamănă tută a ăstora două, care oricum avea o faţă de parcă tocmai terminase un curs de reconversie profesională şi trecuse în domeniul bancar după o lungă carieră în cel agricol, unde lucrase ca zilieră la cules frunzele de dud căutate sub crengile de nuc, mă tot întreba pe ce sumă rotundă în euro să întocmească nişte documente, pentru că nu ştia precis dacă se lucrează şi cu mărunţiş la casa aflată la mai puţin de trei metri de ea, astfel încât nici măcar nu trebuia să ţipe ca s-o întrebe pe funcţionara de-acolo. De altfel, până la urmă, nici n-a fost nevoie, pentru că i-am spus eu, care mai făcusem genul ăla de operaţiuni cu vreo lună în urmă – când, ce-i drept, nu-i văzusem mecla de ciobancă pe-acolo – că se lucrează.

În schimb, aceeaşi creatură s-a împotmolit definitiv într-o chestiune de… – mă tem că nici n-o să mă credeţi pe cuvânt când o să vă spun! – “împuternicit”. Cu toate că respectivul, respectiv respectiva, nimeni alta decât soţia mea, era cu mine, iar din ce citea duduia în calculator reieşea că totul e în regulă, adică fiecare din noi avea toate drepturile asupra conturilor celuilalt, ne întreba de zor dacă atunci când am deschis acele conturi, în urmă cu vreo zece ani (!), am fost împreună şi am dat nu ştiu ce specimen de semnătură. Că altfel, vezi Doamne, trebuia să verifice ea telefonic şi putea să mai dureze.

După ce numai că n-am făcut-o în faţă proastă, şi i-am explicat că asta e ca şi cum m-ar întreba, de exemplu, dacă buletinul meu, pe care îl avea sub nas, e într-adevăr valabil şi sunt eu sigur că, atunci când mi l-am făcut, dădusem toate actele necesare, certificat de naştere etc., s-a arătat dispusă a renunţa la (supra)verificările acelea, numai că acum am somat-o eu să le facă (asumându-şi inclusiv faptul că deja la ghişeul ei se formase ditamai coada), pentru că, văzând-o aşa meticuloasă (nu cred că a sesizat ironia), deja începusem să mă întreb dacă nu cumva într-adevăr, o altă funcţionară, poate mai superficială decât ea, nu completase tot ce era de completat, şi nu ne dăduse la semnat tot ce era de semnat, atunci, cu zece ani în urmă (în condiţiile în care eu nu mai ţin minte ce-am făcut ieri!) şi riscam să avem (şi alte) neplăceri.

Până la urmă, soluţia oarecum de compromis, acceptată de mine doar după ce am mai jucat puţin rolul clientului îngrijorat, dar şi revoltat (partea asta n-a trebuit s-o joc!) pentru o posibilă neglijenţă funcţionărească, a fost să ne dea ea un telefon pe parcursul zilei, după ce primea telefonul de confirmare că totul era în regulă (adică aşa cum văzuse din capul locului că apare în sistem!). Ceea ce s-a şi întâmplat, câteva ore mai târziu, dovadă indubitabilă a stupidităţii ei crase.

AZI LA BCR UN LEU DEPUI, MÂINE… EŞTI CETĂŢEAN AMERICAN!

Parcă nicăieri nu e mai adevărată decât la băncile din România zicala aia – altminteri uşor agramată, conform DOOM (2) – care spune “câte bordeie atâtea obiceie”: fiecare are propria politică – inclusiv, aşa cum mai remarcam cândva, în privinţa “împuternicitului”, ale cărui “puteri” variază de la cele mai mari şi decât ale titularului, până la a nu avea dreptul nici să-l însoţească pe acesta în incintă –; la unele trebuie să completezi de mână, cu pixul (obligatoriu albastru) un teanc de documente numai ca să poţi depune în propriul cont 15 bani, în timp ce la altele toată hârţogăraia iese la imprimantă şi e suficient să semnezi; fiecare din ele are propriul set de formulare, chestionare, declaraţii pe proprie răspundere şi aşa mai departe. Ce au însă în comun mai toate este că dacă nu ai treabă cu ele două-trei săptămâni, atunci când revii constaţi că s-au schimbat jumătate dintre reguli.

Aşa, de pildă, la sfârşitul săptămânii trecute, la una din ele, al cărui nume l-aş fi trecut prudent sub tăcere, că aşa-i “deontologic”, numai că, pe de-o parte, m-am săturat să tot fac eu pe băiatul bun înghiţind disciplinat toate mizeriile şi prostia celor răi, iar pe de alta oricum cât de curând nu voi mai fi clientul ei, şi mi se rupe de ce prejudicii îi poate pricinui o postare pe care se prea poate să n-apuce s-o citească nici măcar nevastă-mea, aşa că îl notez (şi) aici cu caractere italice de-o şchioapă – BCR –, după ce ani de zile ne-a tot mustrat prieteneşte o funcţionară aparent mai dezgheţată de-acolo fiindcă mergeam cu toată familia să facem operaţiuni deşi fiecare din noi e împuternicit pe contul celuilalt şi, vezi Doamne, ar fi fost suficientă prezenţa unuia singur, acum, când în sfârşit ne-am conformat şi s-a dus numai soţia, fireşte că n-a putut rezolva o chestiune de rutină până când nu m-a chemat de urgenţă telefonic să completez un chestionar proaspăt introdus de câteva zile.

Culmea e că nu asta a fost partea cea mai absurdă a întâmplării, mai cu seamă că pe undeva mă aşteptam de la bun început ca lucrurile să nu meargă nici pe departe atât de normal pe cât primisem asigurările acelea repetate (din fericire pentru ea, funcţionara cu pricina nu era la birou), şi – aşa cum spunea biata maică-mea, fie-i ţărâna uşoară! – poate că şi eu atrag ghinioanele cu gândirea mea negativă, aşa că stăteam gata îmbrăcat şi cu cheia băgată în uşă, încât nu mi-a luat mai mult de cinci minute să ajung la ghişeu, faţă în faţă cu un puştiulică idiot, ci chestionarul în sine, altminteri banal, dar care, pesemne pentru a uşura munca bieţilor clienţi, socotiţi cam sărăcuţi cu duhul, era nu doar gata tipărit, ci şi completat, cu căsuţele (ne)corespunzătoare bifate după bunul plac al băncii, în funcţie de ce socotea ea că ar fi răspunsul mai convenabil.

Mai degrabă din spirit de frondă, enervat că fusesem smuls aiurea de la activităţile mele oricât de puţin importante, şi oarecum într-o doară, pentru că, din păcate, de multe ori nici eu nu sunt suficient de atent la asemenea detalii şi am, ca mai toată lumea, tendinţa de a merge pe încredere şi a semna “cu ochii închişi”, convins că oricum nu te poţi împotrivi de unul singur regulilor, oricât de absurde, stipulate în contracte de marile companii, de la furnizorii de servicii până la, iată, cazul în speţă, bănci, pentru că altfel rişti să trăieşti (ca) în evul mediu, fără lumină electrică, televizor, telefon mobil, internet şi cu banii ţinuţi la saltea, aşadar superficial, mi-am aruncat totuşi privirile pe formular, constatând cu stupoare nu doar că sunt, chipurile, de acord să primesc tot felul de mizerii publicitare din partea băncii şi a partenerilor ei, sau ca datele mele “cu caracter personal, inclusiv CNP-ul, să fie stocate şi prelucrate în ţară şi/sau străinătate…”, ci şi ca secretul (meu) bancar să nu mai fie secret pentru nimeni, inclusiv, sau mai ales pentru – ţineţi-vă bine! – Departamentul Trezoreriei SUA, care pesemne că, după ce şi-a întins tentaculele asupra întregii populaţii americane, râvneşte să-şi bage râtul şi în oalele care nu-i fierb de pe restul mapamondului! Bun, sunt convins că o (va) face oricum, perfect ilegal, dar nu şi cu acordul “meu” expres, dat nici măcar de mine, ci de nenorociţii din BCR.

Şi staţi, că asta nu-i tot! Ultima întrebare – înainte de a se trece la cele legate de eventualele relaţii de rudenie cu funcţionari ai băncii, care, în mod oarecum surprinzător, erau completate automat cu NU – suna astfel: “Declaraţi că sunteţi cetăţean al Statelor Unite ale Americii sau rezident pe teritoriul Statelor Unite ale Americii şi că vă sunt aplicabile prevederile referitoare la regimul fiscal din acest stat”. Căsuţa bifată: DA.

Ce-i drept, judecând după stupida mină liniştită a idiotului de la ghişeu atunci când i-am atras atenţia asupra acestui fals în declaraţiile mele săvârşit de bancă, mă gândesc că ştia şi el prea bine că tot chestionarul ăla era de florile mărului, doar o nouă şicană făcută pentru a-şi bate joc de clienţi, neavând nicio importanţă cum se completează: oricum toate asigurările date în legătură cu “secretul bancar” (şi nu numai) sunt o poveste pentru adormit copiii mai mari sau mai mici care cred încă, naivi, în valorile democraţiei, drepturile individului şi aşa mai departe.

În schimb, n-am nicio îndoială că, la o adică, dacă interesele (băncii) o cer, “greşeala” aia intenţionată făcută de funcţionari (cu aprobarea superiorilor) se va întoarce dramatic împotriva clientului neatent, aşa că, totuşi, MARE ATENŢIE LA CE SEMNAŢI!

"ALL LIPS GO BLUE"

PORTOCALA FLEȘCĂITĂ

După cea dintâi semifinală din istoria Campionatelor Mondiale de fotbal încheiată, în timp regulamentar, cu scorul de 7-1, nu putea urma decât cea dintâi cu 0-0! Totuşi, o medie de patru goluri pe meci nu-i rea!

Aseară, în urma celui mai urât meci de la actuala ediţie, Olanda şi Argentina au demonstrat pe viu necesitatea imperioasă a unei prevederi regulamentare conform căreia două echipe să poată conveni ca loviturile de departajare să fie executate LA ÎNCEPUTUL unui meci, nu la sfârşitul lui. Cum niciuna din cele două n-a părut să-şi dorească mai mult victoria, preferând s-o lălăie până-n pânzele albe, avantajul ar fi fost că ambele intrau, sâmbătă şi duminică, mult mai odihnite în cele două finale, cu Brazilia (cea mică), respectiv Germania (cea mare), în timp ce (tele)spectatorii scăpau de două ceasuri agonizant de plictisitoare. Pe mine, cel puţin, chiar dacă iniţial ţinusem aprig cu Olanda, încă de prin minutul 70 deja nu mă mai interesa nici cât negru sub unghie cine va câştiga, ci îmi doream numai să se dea dracului un gol ca să mă pot duce liniştit la culcare, în loc să fiu nevoit să mă mai lupt cu somnul şi pentru prelungiri.

Cât priveşte rezultatul final, mi se pare destul de corect, dovadă că există dacă nu chiar un (Dumne)zeu al fotbalului, cel puţin un soi de echilibru natural. Aşa cum mi s-ar fi părut nedrept ca naţionala din Costa Rica să ajungă în semifinale după trei meciuri egale, din care două, consecutive, transformate în victorii la loviturile de departajare (dacă ar fi învins astfel Olanda), nici batavii nu prea meritau să ajungă în finală după ce în optimile cu Mexicul erau practic eliminaţi în minutul 88, întorcând soarta partidei în următoarele trei sau patru, şi au trecut (tot) la 11 metri de costaricani. Nu e că Argentina ar fi rupt gura târgului până acum după glorioasele victorii la limită cu Iranul (printr-un gol înscris în minutul 90!), Nigeria (cu mult noroc), Elveţia (gol în minutul 118!!!) şi Belgia, dar orişicât. Aşa, măcar ulciorul fiecăreia dintre echipe a mers numai câte o singură dată la apa loviturilor de la 11 metri. Ca şi al meu de altfel, fiindcă scriam încă de ieri că şi-aşa mi-au ieşit prea multe pasienţe anul ăsta, ca să nu trebuiască să înghit într-un târziu una dintre cele mai antipatice finale posibile, Germania-Argentina.

De altminteri, trebuie remarcat că numai când e vorba de favoritele mele teoria aia care spune că la loteria loviturilor de departajare sunt defavorizate echipele de sorginte latină, fiindcă jucătorii sunt mai emotivi şi nu rezistă presiunii psihice, nu se confirmă. Dovada? Luaţi orice statistică privitoare la naţionala Angliei şi la echipele de club din insulă şi o să vedeţi câte astfel de înfrângeri au suferit în faţa italienilor, francezilor, spaniolilor, portughezilor… Acum trebuia ca şi Olanda să dea cu mucii-n fasole în disputa cu “emotivii” sud-americani. Sper să nu urmeze nemţii, cu care, din motivele alea de solidaritate continentală amintite ieri, o să ţin, pentru a doua şi poate ultima oară în viaţă, la finala de duminică. Asta dacă o să mă uit.

NEMȚI DE-AI NOȘTRI

Aseară, sau mai curând azi-noapte, în prima semifinală a Campionatului Mondial de fotbal, s-au întâlnit două dintre cele mai antipatice naţionale – Germania şi Brazilia. Doar dintr-o solidaritate… continentală, care altfel nu prea-mi stă în fire – dovadă că, de exemplu, la turneele majore de hochei, ca şi la schi, ţin, chiar pătimaş, cu (sportivii din) Canada, iar a doua opţiune sunt (cei din) Statele Unite (că englezii nu le au cu sporturile de iarnă) – i-am susţinut din toată inima mea strânsă pe nemţi, (cam) singurii care sunt în stare să rupă blestemul istoric ce urmăreşte echipele europene, incapabile până acum să câştige vreo ediţie desfăşurată pe tărâm (sud-)american. Sigur, şi mai frumos ar fi s-o facă Olanda, însă mă tem că n-am eu chiar atâta baftă, în condiţiile în care şi-aşa mi se pare aproape un miracol că echipe susţinute, fie şi conjunctural, de mine, au ajuns atât de departe.

Revenind la meciul de ieri spre azi, trebuie să spun că am avut o satisfacţie de-a dreptul uşor sadică – pe undeva înrudită cu răutatea nemţilor, care, în repriza a doua, când conduceau cu 7-0, continuau să se năpustească în valuri, supranumeric, spre poarta adversă, primind în cele din urmă unicul gol… pe contraatac – văzând cum zeci de mii de suporteri brazilieni fanatici izbucnesc în lacrimi de femei isterice după ce cu mai puţin de un sfert de ceas înainte îşi răcniseră imnul plini de entuziasm patriotard. Imagini de neuitat, pe care sper să le văd şi la noapte, de data asta cu argentinienii drept protagonişti! 

Cât priveşte evoluţia halucinant de rapidă a scorului, am fost, fireşte, la fel de surprins ca oricine, chiar dacă, la 1-0 în minutul 11, amintindu-mi că nu cu multe ore în urmă îi spuneam unui prieten cum, din toate echipele prezente la acest turneu, fusesem impresionat de nemţi, care, indiferent că i-au avut în faţă pe americani, algerieni sau francezi (pe care, în paranteză fie spus, îi bat oriunde, oricând şi în orice domeniu, inclusiv la fotbal) (acel 4-0 cu Portugalia în zece oameni a fost, totuşi, un accident, dar în sensul de “întâmplare”, nu de “catastrofă”, ca aseară), jucaseră parcă exact la fel, extrem de siguri pe ei, dar oarecum economicos, îmi ziceam că poate se stârnesc fix acum şi le administrează gazdelor vreun sec 3-0. Ca fan al lui Arsenal, care am aflat pe propria piele că nici măcar un scor de 4-0 pe finalul partidelor nu e unul pe deplin liniştitor (şi nici 0-4 întru totul descurajant!), la 2-0 în minutul 23 eram încă foarte emoţionat şi nesigur în privinţa deznodământului, însă tocmai terminasem castronaşul cu seminţe, aşa că am pornit în trombă spre bucătărie să mă realimentez. N-am apucat să fac decât un pas pe hol, când strigătele comentatorului m-au readus încă şi mai fulgerător înapoi: se făcuse minutul 24 şi 3-0! Cu farfuria plină de coji în faţă am văzut astfel în transmisiune directă golul numărul patru, din minutul 26, apoi, după alte doar trei minute, pe cel de-al cincilea, care iniţial mi s-a părut o reluare a celui precedent, şi din acel moment n-am mai îndrăznit să plec din fața televizorului nici măcar în pauză, de teamă că voi rata momentul istoric în care până şi portarul nemţilor va da gol din acţiune, eventual cu călcâiul.

Cum în debutul reprizei secunde, la 0-5, brazilienii s-au avântat voiniceşte în atac, am mai avut şi eu un moment de inspiraţie, zicându-mi că nemţii nu vor tolera un asemenea afront şi vor mai da măcar două boabe, ceea ce s-a şi întâmplat, finalul de meci aparţinându-le totuşi gazdelor, care i-au făcut pe propriii suporteri să regrete şi mai amarnic faptul că meciul s-a terminat tocmai când favoriţii lor se dezlănţuiseră.

În încheiere, să mai spun că mi-a plăcut teribil comentariul cuiva de pe Facebook, care la 6-0 scria: “Dacă nemţii nu sunt în stare să-l dea şi pe-al şaptelea, să mor eu dacă mai ţin vreodată cu ei!”. Noroc că l-au dat.

PUIU ŞI CONCACAFU’

Cât pe ce să se termine Campionatul Mondial de fotbal din Brazilia fără să apuc să scriu şi eu măcar două rânduri! (Uite că le-am şi scris!)

Adevărul este că, fiind fan al naţionalei Angliei (orice microbist român are dreptul să simpatizeze cu oricare altă echipă reprezentativă decât, sau, mă rog, “pe lângă” cea proprie, care nu mai are de multă vreme nicio legătură cu competiţiile de asemenea anvergură), ediţia de anul acesta s-a cam terminat (şi) pentru mine chiar mai rapid decât cea din 2010, englezii încheind toate conturile şi terminând cu grijile după numai două meciuri, în care de altfel nici n-au jucat atât de rău pe cât mă așteptam s-o facă. Ba, dimpotrivă, aproape că le-au pierdut nemeritat. În fine. Pe de altă parte, din cauza orei târzii de desfăşurare, inclusiv la multe dintre partidele pe care-mi propusesem să le urmăresc pur şi simplu am adormit în diverse momente ale lor, mergând de prin minutul 4, până pe la 112. 

Din fericire, a doua mea favorită… favorită, adică având şanse de a accede în fazele superioare (că SUA nu se pun, deşi mi-au oferit oricum mai multe motive şi zile de turneu pentru, respectiv la care să mă uit decât Anglia), Olanda, a ajuns până în semifinale, altfel probabil aş fi plecat deja într-un concediu adevărat pe litoral, în loc să dau câte o fugă de-o zi, în pauzele competiţionale, cum am făcut şi ieri. De altfel, cele două rânduri despre care vorbeam la început intenţionam să se refere, ori măcar să pornească de la meciul dintre Olanda şi Costa Rica, terminat cu victoria chinuită, dar pe deplin meritată, a batavilor, în urma loviturilor de departajare.

Aşa cum mă aşteptam şi mă temeam, o bună parte rea a presei (inter)naţionale a comentat elogios despre mica echipă din zona CONCACAF, care, vezi Doamne, “a părăsit competiţia cu fruntea sus”, “a făcut o figură mai mult decât onorabilă”, “merită numai cuvinte de laudă” şi toate celelalte clişee. Din punctul meu de vedere în schimb, evoluţia costaricanilor a fost unul dintre cele mai ruşinoase momente aproximativ fotbalistice (adică nu chiar de genul muşcăturilor de urechi între jucători) de la actuala ediţie, fiindcă mi se pare jenant ca o echipă ajunsă, cum-necum, în sferturi, după o (altă) victorie la 11 metri (care, coroborată şi cu egalul din grupe, ar fi creat paradoxul penibil ca o competitoare să ajungă în semifinale după trei meciuri egale consecutive!), în dauna Greciei, să aibă ca unic “plan tehnico-tactic”, pus în aplicare încă din primul minut, apărarea cu orice preţ, pe sistemul “toată autobaza în poartă”, pentru a ajunge la, desigur, loviturile de departajare! Ceea ce s-a şi întâmplat, în ciuda unei inferiorităţi (valorice) vădite faţă de Olanda, care, chiar şi fără să rupă gura târgului, a dominat copios şi a avut nu mai puţin de trei bare, în timp ce costaricanii am impresia că au tras primul şut pe poartă (altminteri periculos, de se putea întâmpla pocinogul şi o ruşine încă şi mai mare pentru fotbal!) prin a doua repriză de prelungiri. Cu alte cuvinte, au încercat să păcălească fotbalul şi au fost la un pas să şi reuşească!

Din păcate, povestea asta îmi aduce aminte de prestaţia naţionalei noastre la mult lăudata ediţie din 1994, când “Generaţia de Aur” s-a prezentat cam la fel, doar cu ceva mai multe sclipiri, datorate însă nu atât “concepţiei de joc”, cât valorii individuale a fotbaliştilor. De-aia şi zic eu de atunci încoace că, la jucătorii pe care i-a avut România în perioada aceea, performanţele – chiar dacă cele mai bune din toate timpurile – sunt (cu mult) mai modeste decât puteam obţine, dacă am fi avut şi un antrenor pe măsură. Aşa se scrie însă uneori istoria, şi “nea Puiu” e ăl mai mare şi mai tare…

"YOUR BETRAYAL"

CA SCAIUL

Oameni buni, nu credeam s-ajung vreodată să ţin cu Djokovici la tenis! De altfel, nici la fotbal, handbal sau volei, dacă sârbul ar fi prestat aşa ceva, fiindcă e foarte probabil că mi-ar fi fost la fel de antipatic. Iată însă că, de la o vreme, au apărut alţii încă şi mai şi, sau care doar îmi par mie aşa, ceea ce e de fapt acelaşi lucru, că doar scriu despre antipatiile mele, nu ale vecinului de la nouă, care presupun că mă antipatizează cel mai tare pe mine, reciproca fiind, desigur, valabilă cu vârf şi-ndesat. (Divagaţie irelevantă.)

Poate să fie şi asta una din dovezile parcă tot mai numeroase că într-adevăr, aşa cum suspectam şi am recunoscut-o şi public în câteva rânduri, devin eu tot mai conservator, dar “noul val” de jucători – care deocamdată se disting prin victoriile răsunător de surprinzătoare obţinute nu atât împotriva lui Djokovici, cât a celor pe care, dimpotrivă, îi simpatizez eu, respectiv, în ordinea preferinţelor, Murray, Federer şi Nadal – îmi cam stă în gât. Nu mai departe de alaltăieri, de pildă, la Wimbledon, spaniolul a fost eliminat de un fel de cipriot grec get-beget din Australia, al cărui nume nu-l mai auzisem până atunci şi presupun că nici nu-l voi mai auzi cel puţin până la următoarea întâlnire cu unul din cei trei, fiindcă a fost la rândul său eliminat fără drept de apel în faza următoare de nimeni, aşa cum se întâmplă cu mai toţi meteoricii ăştia, care nu m-ar mira să înceapă să se retragă în plină glorie după câte un astfel de triumf, echivalent cu un Mare Şlem propriu ce ar rămâne oricum vârful carierei lor de jucători profesionişti mediocri.

Cel mai tare şi mai tare mă enervează însă dimitrul Bulgarov. Pardon, bulgarul Dimitrov. E drept, asta poate să (m)i se tragă şi dintr-un pic de gelozie, fiindcă netotul s-a găsit să se cupleze cu nimeni alta decât Femeia Perfectă (deşi cam înaltă), Sharapova, dar în principal e din cauză că am eu o râcă aparte pe vecinii noştri de la sud, care parcă fac dinadins să ne umbrească bruma de mândrie patriotică sportivă de care mai avem parte din când în când, ţinându-se scai de noi, întru deplina confuzare a lumii occidentale. După ce Generaţia noastră de Aur la fotbal, condusă de Gică Hagi, s-a suprapus aproape perfect, la zi şi oră, cu a lor, în frunte cu sosia “Regelui”, Hristo Stoicikov, acum, când după ani şi ani avem şi noi o jucătoare de tenis de renume mondial, care printre altele a câştigat anul trecut turneul feminin de la Sofia, hop!, apare şi cel mai mare jucător de tenis bulgar al tuturor timpurilor, câştigător, printre altele, al turneului masculin de la Bucureşti. Sigur, din motive evidente de sex, acum confuziile sunt mai greu de făcut, dar, orişicât, tot găsesc situaţia iritantă.

Că de-aia am ajuns să ţin cu Djokovici (lucru care a început deja să-i cauzeze, ieri fiind la un pas de eliminare în faţa lui Cilic!), fiindcă a rămas cam singura stavilă de nădejde în calea succesului deplin al “fratelui” vitreg de peste Dunăre. Cum ar fi să ia Bulgarov titlul la Wimbledon şi Simona noastră nu? Insuportabil, zău!

TVR ȘI FILMUL DE OSCAR... POPESCU

De principiu, lăudabilă iniţiativa – nici nu-mi dau seama cât de veche, că n-am sesizat-o decât relativ de curând – TVR de a introduce în grila de programe a canalului său secund o rubrică intitulată “Filmul de Oscar”. Şi mai lăudabilă ar fi fost însă dacă, respectând propriul titlu, filmele difuzate în cadrul ei ar fi… “de Oscar”, în acel înţeles al sintagmei la care cred că se gândeşte oricine o aude, şi anume încununate cu sau măcar nominalizate la un Premiu al Academiei Americane de Film, fie şi doar pentru costume, efecte speciale, machiaj sau montaj de sunet. Asta, fireşte, dacă nu cumva denumirea programului face referire la un cu totul şi cu totul alt Oscar, poate unchiul omonim al vreunui funcţionar mărunt din TVR.

Pe lângă că emisiunea e o bună scuză de a programa pentru a zecea oară câte un film vechi şi ieftin (chiar dacă bun), în loc să se achiziţioneze producţii mai noi, dar scumpe, cei din TVR ne cred ori ignoranţi, ori lipsiţi până şi de Google, altfel nu-mi explic de ce niciuna din cele două pelicule asupra cărora s-a nimerit să-mi cadă privirile într-un interval de două-trei săptămâni – “Regele maidanelor” (“King of the Hill”) şi “Prizonierul spaniol” (“The Spanish Prisoner”) – nu aveau absolut nicio legătură directă cu Oscarurile, în afară, poate, de senzaţia greşită a celor din TVR că primiseră sau ar fi meritat unul. Treaba e că nu conţopiştii din Televiziunea Română se ocupă cu decernările sau măcar nominalizările. Cel puţin deocamdată. La fel cum, tot deocamdată cel puţin, nici măcar “Palm d’Or” nu e totuna cu “Oscar”.

Sigur, nu e mai puţin adevărat că pe genericul ambelor se aflau fie actori, fie regizori(i) care cochetaseră sau aveau să cocheteze cu cea mai importantă distincţie din lumea cinematografiei, dar asta e ca şi cum ai decreta “filme de Oscar” toate comicăriile tembele în care a jucat Tom Hanks în adolescenţă, gen “The Man with One Red Shoe” sau “Bachelor Party”, doar pentru că la maturitate avea să ia premiul pentru “Philadelphia” şi “Forrest Gump”. Să fim serioşi!

CA-N BELGRAVISTAN: ESCROCHERIA DIGI MOBIL

Pentru că deocamdată nu s-a mai întâmplat nimic demn de consemnat în relaţia mea cu Romtelecom-Dolce, ba chiar am fost astăzi asigurat că după 24 iulie, când expiră, cum ar veni, “preavizul” de reziliere a Contractului, mă pot prezenta la un sediu pentru a preda aparatura, mă voi ocupa în sfârşit pe îndelete de ceilalţi ticăloşi, de la Digi Mobil Belgravistan, reprezentanţa din România.

Scriam data trecută când i-am băgat în seamă, cu tot cu reclamele lor cretine (altminteri bine realizate, recunosc, dar premisa este cu desăvârşire stupidă), că una din carențele demne de Belgravistan ale noilor abonamente, inclusiv a faimosului Digi Mobil Optim (Ne)limitat (din cauza căruia nu mai ai loc în casierii!), este faptul că nu includ nici măcar un SMS în afara propriei reţele. Cu alte cuvinte, plăteşti 10 euro (dacă nu ai şi alte servicii de la ei) pentru un abonament cu minute chipurile nelimitate, dar dacă ai nevoie să trimiţi un SMS (şi, credeţi-mă, ca unul care nu sunt nici pe departe fan al lor, m-am confruntat cu nenumărate situaţii în care am fost practic obligat să recurg la ele!) trebuie să scoţi alţi bani din buzunar. Absurd(istan)!

Între timp, ca “beneficiar” al amintitului abonament, am descoperit că nu asta e problema cea mai mare şi nici măcar faptul că, atunci când vine vorba de minutele internaţionale nelimitate, măgarii au avut prevederea de a specifica “în principalele reţele”, astfel încât să stabilească după bunul lor plac care din ele se încadrează şi care nu în această categorie. Aşa, de pildă, am purtat o aprigă discuţie cu una dintre funcţionare, care încerca să mă convingă că Vodafone nu e reţea principală în Spania (!!!) şi, ca atare, voi fi taxat pentru orice apel! Culmea ironiei e că eu tocmai sunasem la un număr din reţeaua respectivă şi… NU fusesem taxat, doar că povestea asta mi-a demonstrat, cu vârf şi-ndesat, o dată pentru totdeauna, cât de uşor le e să te prostească în faţă, decretând, de exemplu, că o reţea are cu doi abonaţi mai puţin decât cealaltă sau acoperire cu 1% mai mică, așa încât e secundară. În fine. Cum spuneam, nici asta nu e cea mai mare problemă, deşi, la o adică, poate deveni uriaşă.

În urmă cu vreo două săptămâni însă, venindu-mi pe chelie, aşa, hodoronc-tronc – mai degrabă de curiozitate să văd ce “pagube” le făcusem (respectiv de câte minute vorbisem) după ce sunasem de câteva ori în Spania şi mă cam întinsesem la poveşti – să fac o verificare la serviciul Cost Control, nu mică mi-a fost mirarea constatând că, deşi perioada de facturare abia începuse, am deja de plătit 11 cenţi fără TVA. Cu toate că ştiam sigur că nu trimisesem niciun SMS (singurele suspecte de a fi taxate), am controlat mai întâi toate setările telefonului meu, fiindcă aveam vaga impresie că există una care generează automat mesaje dacă nu (pot să) răspund atunci când sunt apelat, după care, convingându-mă că nu e cazul, m-am apucat să iau la puricat fiecare număr la care sunasem, folosindu-mă de o facilitate, sincer, lăudabilă a Digi Mobil, şi anume o secţiune de pe site-ul lor de internet unde poţi să afli costul oricărui apel, naţional sau internaţional, introducând numărul propriu de telefon şi pe cel unde ai sunat.

Ei bine, încă şi mai uluit – şi, deja, extrem de revoltat – am fost văzând că numărul cu pricina era unul cât se poate de obişnuit, cu 10 cifre (deci nu “scurt” sau “special”), aparţinând reţelei NAŢIONALE (chiar aşa scria pe pagina RCS&RDS!) Romtelecom Mobile (ce-i drept, nici eu nu auzisem de ea) şi deţinut, vă asigur, de o persoană cât se poate de fizică – unul din lucrătorii aceia handicapaţi de la Dolce care se tot perindaseră pe la mine încercând, zadarnic, să depisteze cauzele problemelor de sunet (vedeţi cum se leagă lucrurile şi cum ticăloşii parcă ar conspira împreună?!).

Întâmplarea face că, posedând eu, aşa cum v-am mai spus cândva, un telefon dual SIM, cu o cartelă Digi Mobil şi una Vodafone (ambele pe abonamente), sunasem, cam din greşeală, fiindcă uitasem să o selectez pe cea de Digi (de unde aveam iluzia că pot suna oriunde), şi de pe numărul de Vodafone, pe care am 200 de minute naţionale, iar apelul îmi fusese scăzut, aşa cum era şi firesc, din acelea, dovadă în plus că nu era vorba despre un număr “special”, fiindcă altminteri am mai păţit-o şi cu Vodafone, care inclusiv pentru numerele de taxi, şi cu atât mai mult cele gen 1930 sau 1958 (robotul), de la Romtelecom, mă taxa separat, în loc să-mi ia din minutele incluse, rămase neatinse. Acum însă, cum ziceam, n-a fost cazul.

Până să mă iau în gură (din nou) (şi) cu ăştia de la Digi, m-am apucat să verific absolut toate cotloanele paginii lor de internet, ca să văd dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum înţelesesem eu, inclusiv la contractarea abonamentului, când mă asigurase de chestia asta şi funcţionara cu care am vorbit (dar la cât sunt de proaste…), şi anume că pentru acest abonament (Digi Mobil Optim Nelimitat) nu există niciun fel de asterisc sau precizare cu litere minuscule atunci când vine vorba de reţelele NAŢIONALE (repet, limitările abonamentului “nelimitat” apar numai în legătură cu cele internaţionale). Ba dimpotrivă, în toate locurile se scrie clar, răspicat şi negru pe alb: “convorbiri gratuite nelimitate în ORICE reţea naţională” (inclusiv majusculele aparţin celor de la RCS&RDS)!

Din clipa în care, cel puţin pentru mine, lucrurile au fost cât se poate de clare, în sensul că fusesem ÎNŞELAT, am început să cer lămuriri, chestie pe care o tot fac de aproape două săptămâni încoace fără niciun fel de rezultat (necum unul mulţumitor): am dat cel puţin zece telefoane, vorbind cu tot atâtea funcţionare (toante); am fost de două ori la sediile lor, unde, printre altele, am cerut, fără succes (dar cu promisiunea că îmi va parveni… cândva), o versiune tipărită a Contractului, fiindcă trecerea la noul abonament a fost efectuată prin telefon; mi-am făcut până şi cont de client, din care am trimis două sesizări scrise, dar cu acelaşi rezultat nul. Absolut toată lumea şi-a declinat competenţele, de peste tot răspunsul fiind că se va analiza şi voi fi contactat, chestie care nu s-a întâmplat şi nici nu trag nădejde că se va mai întâmpla vreodată. Singura certitudine a tuturor celor cu care am vorbit este că pentru acea convorbire de mai puţin de un minut (slavă Domnului că n-au fost 10 sau 100, cum se prea putea, de vreme ce credeam că vorbesc gratis!) voi avea de plătit într-adevăr 0,11 Euro fără TVA. De ce? Nimeni nu ştie.

Pe de altă parte, nenorociţii nici nu îmi dau voie să trec la un abonament inferior, în speţă Digi Mobil Optim 2, de 2 euro pe lună (pe ăsta de-acum dau 7, în loc de 10, pentru că am şi televiziune de la ei), aşa cum le-am cerut, cu argumentul, zic eu, logic şi de bun-simţ, că, în condiţile în care oricum termenii contractuali au fost încălcaţi flagrant de companie, accept să rămân abonat, dar numai dacă e să plătesc adiţionale (oricum nedrepte) începând de la 2 euro, nu de la 7 (daţi practic degeaba), cu atât mai mult cu cât de-acum nu m-ar mai mira să fiu taxat pentru indiferent ce număr, inclusiv Vodafone, Orange sau Romtelecom Fix. Şi-aşa nu cred că am apucat să apelez mai mult de 10-15 numere de pe noul abonament, până când să dau peste blestematul acela de Romtelecom Mobile, taxat abuziv. (Contra)argumentul lor (ilogic şi de… rău-simţ, în situaţia dată) este că respectivul Contract (ăla pe care nu l-am văzut!) mă obligă să nu migrez spre un serviciu mai ieftin timp de un an, chestie asupra căreia, în paranteză fie spus, nu mi-au atras atenţia când am făcut trecerea, şi mi se pare cu atât mai aberantă cu cât eu doar am înlocuit un plan tarifar care nu mai făcea parte din oferta companiei, altfel fiind abonatul lor de mai bine de patru ani!

Dat fiind că nu se întrevede o soluţie grabnică şi raţională din partea RCS&RDS, am început deja demersuri pe lângă alte instituţii, începând cu OPC. Lucru care îmi aminteşte de o altă întâmplare, avându-i în prim-plan chiar pe cei de-acolo! (Fi-mi-ar scârbă!)