MICILE MARI IPOCRIZII DIN PANDEMIE

… 87. Având în vedere că nu s-a inventat încă, după ştiinţa mea, termometrul (de tip) digital care să-mi arate o temperatură „normală” mai mare de 35.2, astfel încât, în rarele momente când m-am simţit rău şi am văzut pe micuţul ecran ceva cu 36 (nu mai mult, însă, vreodată, de .4) chiar m-am speriat şi m-am repezit în dulăpiorul de medicamente la etajul întreg cu nurofenuri, adagine și adviluri – Express, Forte, Plus, Ultra, de Răceală şi Gripă… (în paranteză fie spus, nu m-am lepădat de credinţa nestrămutată în ibuprofen nici când, pe la începuturile pandemiei, „experţii” îl dădeau drept aproape letal, după care oricum le-a trecut şi lor) –, nu am o problemă personală cu „termoscanarea” (luarea temperaturii) de la intrările în (unele!) magazine (cu toate că ştiu oameni a căror temperatură obişnuită măsurată cu astfel de divaisuri bate spre 37, aşa că sunt cam la limită cu legiferatul 37.3), însă nu pot să nu remarc faptul că în cele două luni de stare de URGENȚĂ, când virusul făcea (cel puțin la alții) ravagii, nu era obligatoriu nici acest procedeu şi nici măcar purtarea măştilor (medicale, chirurgicale sau de cârpă).

Sigur, un sofism perfect, de tip politicianist, şi-aşa folosit doar de cei mai isteţi dintre guvernanţi şi pupincuriştii lor, spune că nu era nevoie de aşa ceva de vreme ce, în starea de urgenţă, eram (sau ar fi trebuit să fim) cu toţii închişi cu cheile în case, doar că orice om care a trăit în realitatea intrinsecă ştie şi înţelege că simpla obligaţie de a completa o declaraţie la ieşire nu ţinea de foame (şi nici de zăvor sau lacăt), aşa că oamenii tot erau nevoiţi să ajungă (măcar) în farmacii şi în magazinele alimentare, ca să nu le mai punem la socoteală – pe lângă metrou şi celelalte mijloace de transport ÎN COMUN – şi pe cele de bricolaj, cu flori, ziare şi tot ce nu se închisese în mod expres (deşi ar fi trebuit!), genul acela de activităţi care le dau acum apă la moară lui Cîţu să spună că economia nu stă chiar aşa rău cum s-a/ne-am temut, iar lui Iohannis să pretindă că ea trebuie doar revigorată, nu repornită, câtă vreme n-a fost niciodată oprită cu adevărat. (Tare bine e când poţi să şi mănânci prăjitura, şi să o şi pui deoparte pentru mai târziu!)

Prin urmare, toată povestea asta cu „termoscanarea” (despre care nu m-am lămurit dacă există şi în alte ţări la nivel de supermarket, comparaţia unora cu aeroporturile fiind pur şi simplu imbecilă, că una-i una şi alta-i alta, dhăăă!) e doar o mică mare ipocrizie (a autorităţilor), de tip „ne facem că facem”, ca multe altele din timpul pandemiei, chiar şi dincolo de contestările concrete (mă refer la cele raţionale), cum ar fi utilitatea ei îndoielnică în condiţiile în care ameninţarea cea mare o reprezintă purtătorii de Covid-19… A-simptomatici (deci inclusiv fără febră). În plus, teoretic, conform acelorași specialişti (inclusiv de la OMS, cu tot cu reprezentantul local) care la începuturile pandemiei nu doar că minimalizau importanţa măştilor, dar îi mai și luau peste picior pe cei care le purtau din proprie iniţiativă, ele sunt acum panaceul mult aşteptat pentru stoparea răspândirii virusului, o mulţime de grafice şi planşe arătând că e practic imposibilă molipsirea dacă e purtată de toată lumea, aşa că obligativitatea ei la intrarea în spaţiile publice ar trebui să fie suficientă. Asta, desigur, dacă – aşa cum circulă pe internet un banc bazat, pesemne, pe întâmplări reale, la fel cum sunt majoritatea filmelor de la Hollywood din ultimii ani, de când creativitatea scenariştilor s-a dus de râpă – ai apucat să-ţi cumperi una în timpul stării de urgenţă, când nu era obligatorie şi deci puteai să intri într-o farmacie şi fără ea, pentru că acum, în starea de (doar!) alertă, nu mai poţi să-ţi iei decât riscând să plăteşti o amendă grasă.

88. Apropo însă de micile mari ipocrizii (ale autorităţilor) din timpul pandemiei, eu tot nu m-am lămurit, după atâta amar de vreme, care este procedura „autoizolării la domiciliu” cu românii întorşi din străinătate. Practic, adică. Fiindcă mie tot îmi dă cu virgulă; şi nu mă refer numai la cifrele comunicate de GCS, care nu se pupă de nicio culoare cu cele din teritoriu, când intră în ţară (conform declaraţiilor oficiale) zeci de mii de oameni pe zi, iar numărul izolaţilor creşte cel mult cu sute. 

Aşadar… După ce stă omul la vamă, în autoturismul propriu (subliniez), ore în şir, ajunge la ghişeu, completează ce are de completat, după care… Ce? Porneşte (aşadar cu autoturismul propriu, subliniez) către locaţia desemnată (pe proprie răspundere, înţeleg) pentru a se autoizola… OK, doar că locaţia asta se află, în general, la sute de kilometri depărtare, în Bucureşti, Constanţa sau chiar, să zicem, Suceava. Unde ajunge… cum? Carevasăzică cu autoturismul propriu (subliniez). Că n-am auzit să fie la Nădlac o megaparcare unde sunt lăsate maşinile şi de unde sunt cu toţii transportaţi cu autocarele (alea unde se înghesuiau unii în alţii fără măşti etc.), aşa cum poate se petrecea când erau duşi în carantină instituţionalizată.

Acum, marea mea întrebare este, de fapt: când pleacă de la Nădlac spre, de pildă, Bucureşti, li se umple (de către autorităţi) portbagajul cu apă şi mâncare să le ajungă pentru tot drumul? Daʼ cu benzina cum fac?; că, de-o altă pildă, rezervorul alei mele nu ţine dintr-un capăt în altul (pe lăţime) al ţării şi e musai să fac cel puţin o alimentare.

Ce tot vreau să spun e că nu înţeleg cum ar putea oamenii ăştia să nu trebuiască să mai oprească pe drum, ba la un chioşc sau magazin cu mâncare, ba la o benzinărie, ba chiar să înnopteze undeva. Şi atunci, izolarea (strictă, supravegheată, alea-alea…) se pune doar de a doua sau a treia zi (nu doar ca numărătoare, ci efectiv), de când ajunge diasporeanul acasă?!

Poate că şi de-asta, înţelegând că nu prea are rost să ne (mai) ascundem după deget, alte ţări, chiar şi cu mult mai afectate de pandemie decât a noastră, au purces la nişte măsuri de relaxare incomparabil mai ample decât se milostivesc să ne dea nouă, cu ţârâita, parcă de la ei din buzunare, tătuca Iohannis şi mămuca Orban.

WEEKENDUL JUDECĂȚII

... 86. Între cetăţenii aceia uşor (sau mai greu) derutaţi din Piaţa Victoriei, convinşi că pandemia de COVID-19 nu există, Bill Gates vrea să-i cipuiască, vaccinurile sunt uneltele diavolului, antenele 5G le prăjesc ce au ei în loc de creiere şi Dragnea conduce din umbră (şi puşcărie) (şi) cabinetul Orban, dar care, la urma urmelor – pe logica strâmbă, împănată cu minciuni gogonate, crezute numai de alegătorii lor la fel de inteligenţi ca şi ei, a guvernanţilor pedelisto-penelişti – îşi exercitau fundamentalul drept constituţional la protest şi liberă exprimare fix aşa cum, tot în plină pandemie, muncitorii plecaţi în Germania să culeagă sparanghel cică şi-l exercitau pe cel la liberă circulaţie în UE, şi petrecăreţii cam de aceeaşi teapă din Parcul Herăstrău (aka „Regele Mihai I”, că văd că nu ştie nimeni din presă ori de la primărie că a fost rebotezat), mai cu glagore îmi par, totuşi, cei dintâi, care – după minţile puţine şi proaste ale idioţilor convinşi, pesemne din proprie experienţă, de când manifestau (tot) împotriva lui Dragnea şi a guvernelor pesediste, că nu au cum să se afle acolo din proprie iniţiativă, ci doar dacă sunt plătiţi regeşte de cineva, în speţă, acum, de forţele oculte ruse – măcar or fi câştigat un bănuţ (ne)cinstit ca să-şi exprime revolta faţă de conspiraţiile universale, spre deosebire de ceilalţi, care şi-au exprimat-o, dimpotrivă, cheltuind de la ei (sau, mai degrabă, dată fiind media de vârstă, de la babacii nababi, profitori ai sfertodemocraţiei noastre ultracorupte), altminteri şi aceştia din urmă fiind, în mod vădit, la fel de convinşi că toată treaba asta cu coronavirusul e un megafake news de proporţii biblice, de vreme ce nesocoteau cu la fel de multă îndârjire orice regulă de distanţare socială şi aşa mai departe. Asta dacă n-or fi fost de fapt aceiaşi, dând pe merele din Herăstrău ce-au luat pe perele din Piaţa Victoriei. Oricum, şi unii, şi ceilalţi semănau ca două picături de bere „la pachet” nu doar între ei, ci şi cu cei aflaţi în aceeaşi Piaţă a Victoriei pe 10 august 2018, vitejii aceia care dintre sutele de jandarmi pe care să-şi verse cu paşnică sălbăticie năduful au ales-o ca din întâmplare poate pe singura femeie în uniformă.

Pe de altă parte, oricât de idioţi şi iresponsabili ar fi fost şi unii şi ceilalţi dintre cei de mai sus, vinovăţia lor pentru o eventuală recrudescenţă a epidemiei n-are cum să o egaleze pe cea a autorităţilor, din cauza cărora s-a petrecut (şi încă se petrece, că evenimentele sunt în desfăşurare la ora la care scriu) îmbulzeala cu mult mai mare din Nădlac, de unde, în urma recentei decizii guvernamentale de a înlocui carantinarea instituţionalizată a celor veniţi din străinătate, inclusiv din zonele roşii (adică din ţările în care, printre altele, o astfel de carantină… abia se instituie) cu izolarea la domiciliu, după ce s-au călcat în picioare pentru formalitățile vamale, zecile de mii de diasporeni se vor izola direct în supermarketurile din țară, după cum, intervievat de un post de televiziune, aproape şi recunoştea unul dintre ei, întors, cică, fiindcă avea un eveniment urgent în familie, cu siguranță unul dintr-acelea care presupune cumpărarea de daruri (de nuntă) sau, Doamne fereşte, măcar lumânări, şi care, de vreme ce e urgent, categoric nu se va desfăşura după cele 14 zile de pretinsă autoizolare.

Toate astea (şi multe altele, gen focarele de COVID din spitale) din cauza incompetenţei unui guvern care n-a fost în stare (nici măcar) să emită la timp un act normativ pentru „starea de alertă”, oferindu-le amatorilor de teribilisme un răgaz de trei zile, transformat iute într-un soi de „The Purge Weekend” (după numele unei celebre serii de filme de groază), în care să-şi facă de cap. Aşa cum se întâmplă, însă, întotdeauna, pentru toate prostiile liderilor politici şi ale unei mâini de (alţi) descreieraţi plăteşte o ţară întreagă.


P.S. Ar avea şi Ludovic Orban dreptatea lui să susţină că reproşurile care i se aduc guvernului – ba că s-au dat amenzi (abuzive), ba că nu s-au dat (când trebuia) – sunt de genul „de ce ai bască?, de ce n-ai bască?”, dacă în cazul acesta n-ar fi o situaţie în care basca (guvernului) a fost şi este pusă… în picioare (și cu picioarele), pe post de ciorapi. Sau cum îşi poartă premierul masca chirurgicală, adică oricum numai nu corect.

UN FLEAC, NE-AM IMUNIZAT

Câteva chestii chiar mai tâmpite decât autoinfectarea lui Cataramă (sau, în fine, pe-aproape):

81. Nu ştiu cum e la noi cu „zonele metropolitane”, că nu sunt prea bine definite, dar ştiu că eu ca să ajung din Colentina în Băneasa pe drumul cel mai scurt şi mai liber, pretabil la o „distanţare socială” adecvată, trec prin oraşul (?) Voluntari. Şi tot aşa, mi-e mai la-ndemână să ies cu bicicleta printr-o comună suburbană, aflată la doi paşi, decât să mă plimb prin cartier (şi cu atât mai puţin prin centru), unde traficul e de zece ori mai aglomerat. Prin urmare, chiar mi s-ar părea una dintre cele mai mari imbecilităţi făcute de un guvern şi-aşa renumit pentru asta dacă n-ar găsi o soluţie să nu fiu nevoit să mai consum un top de hârtie (nu m-am riscat decât de vreo două ori să-mi pun declaraţia doar pe telefon, ca să mi-l manevreze/infecteze cine ştie ce tab-major sau să-mi dea una din amenzile alea abuzive, că n-o am în format fizic) ca să completez vreun astfel de document. Asta ca să nu mai spun de cealaltă idee creaţă, vehiculată de ministrul Sănătăţii, ca declaraţia să fie verbală, dar însoţită de un vraf de alte documente care să ateste că mergem unde pretindem, cum ar fi actele de proprietate ale bunicii de la țară (de-alea cu moşteniri şi succesiuni pe şapte generaţii, de nu le descifrează nici notarii, d-apăi tab-majorii!) sau, mai ştii, în cazul meu de mai sus, bonul de la Carrefour-Băneasa (deşi aş avea probleme la dus, de genul celor întâmpinate de unii amendaţi pentru că – vezi Doamne – nu aveau sacoşele pline de cumpărături deşi bifaseră că acolo merg, organul socotind, însă, cu ambii lui neuroni încinşi la maximum, că de-acolo se întorceau!)

82. Am văzut în ultimele două-trei zile un fel de întrecere socialisto-populistă între politicienii de toate culorile politice, care declarau cu emfază că, la urma urmelor, nu e aşa mare nenorocire dacă „starea de alertă” nu va fi definită la timp, vineri, când ieşim din cea „de urgenţă”, deoarece poporul român e civilizat şi responsabil şi aşa mai departe, astfel încât poate sta trei zile cuminte şi disciplinat, păstrând „distanța socială” şi măştile pe figură, chiar şi fără acte normative constrângătoare. Ce n-am înţeles eu în treaba asta cu iz schizoid e de ce dacă poate să stea liniştit şi disciplinat trei zile – de weekend, şi primele de libertate după două luni de confinare (am promis că adopt termenul, echivalent oarecum cu „izolare” şi „carantinare”)! – mai e nevoie de lege… începând de luni. S-au făcut aprofundate studii sociologice conform cărora limita maximă de comportament civilizat al românilor e de trei zile.

83. Apropo de ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru (dar şi de schizoidie), l-am văzut declarând, în repetate rânduri, că studiul de seroprevalență preconizat a începe la sfârşitul acestei luni (cel pe care voia Streinu-Cercel să-l facă de prin martie) ne va spune care e proporţia românilor care au trecut prin boală şi, teoretic, s-au imunizat, asta pentru a şti la ce să ne aşteptăm cu ocazia celui de-al doilea val al epidemiei. Cititorul meu fidel ştie că teoria conform căreia virusul circulă, inclusiv la noi, de (mult) mai multă vreme decât ar demonstra-o primele cazuri oficiale, astfel încât „vârful pandemiei” s-a petrecut cine ştie când, independent de cifrele autorităţilor, este favorita mea, însă paradoxul e că – domnul ministru părând şi el, din câte i-am descifrat pe chip, plin de speranță că respectivul studiu va avea rezultate liniştitoare – dacă într-adevăr un mare procent dintre români au fost infectaţi şi s-au vindecat (asimptomatici sau cu simptome uşoare pe timpul bolii, astfel încât n-au necesitat spitalizare şi luarea în evidenţe), ar rezulta că autorităţile nu doar că nu şi-au făcut bine treaba, permiţând răspândirea COVID-19 în comunitate la cote astronomice (de pildă, fiindcă i-au pierdut din vedere pe mulţi diasporeni, necarantinându-i, sau pentru că n-au testat destul, sau fiindcă n-au luat măsuri de izolare şi mai ferme, gen oprirea transportului public şi închiderea magazinelor de… bricolaj), dar ne-au mai şi ţinut degeaba în case. De aceea sunt sceptic nu faţă de rezultatele studiului, ci despre ce ni se va comunica nouă.

84. Dacă în legătură cu frizeriile, saloanele de înfrumuseţare şi, mai ales, cabinetele stomatologice lucrurile sunt mai mult decât evidente, mă prăpădesc de râs când văd preocuparea unora (dintre jurnalişti, în primul rând) pentru redeschiderea teraselor (cu muzeele s-a rezolvat). Una-două: „dar terasele când se deschid?; „de ce nu redeschideţi terasele?!”; „cu ce e mai periculoasă deschiderea teraselor decât a supermarketurilor sau a metroului?” etc. Ei bine – dincolo de un eventual aspect simbolic, în sensul că un astfel de gest ar reprezenta dovada neîndoielnică a încheierii definitive a pandemiei şi a temerilor noastre – din punctul meu de vedere este exact ca şi cum o astfel de problemă chipurile crucială pentru „revenirea la normal” şi „repornirea economiei” ar fi legată de… magazinele de pălării: „Daʼ magazinele de pălării… magazinele de pălării de ce nu le deschideţi, domnilor, odată?! Cât să mai răbdăm?!”.

85. În mintea lui, cu siguranţă Cosmin Prelipceanu este un deontolog desăvârşit, iar Digi24 este – aşa cum, de altfel, pretind şi unii dintre cunoscuţii mei! – cel mai obiectiv post de televiziune din peisajul media românesc. Aşa, de pildă, ieri, pentru a dezbate subiectul votării, de către Senat, a proiectului de lege al guvernului privitor la declararea stării de alertă, jurnalistul a invitat, cât se poate de profesionist (după standardele din Congo), un singur senator, şi acela de la PNL (deşi mă gândesc că i-ar fi fost chiar mai uşor să găsescă şi unul de la Opoziţie, de vreme ce aceştia sunt… majoritari). Ei bine, după ce invitatul (de fapt o invitată, prin telefon) s-a văicărit de mama focului, pretinzând că proiectul de lege a fost pur şi simplu „căsăpit”, domnul Prelipceanu, pentru a asigura echilibrul cerut de normele deontologice şi, în principiu, de CNA, a vrut să afle şi părerea Opoziţiei, astfel încât… a întrebat-o tot pe doamna senatoare PNL: „Dar Opoziţia cum şi-a argumentat această atitudine?”. Magnific! După care, desigur, de obicei urmează invitarea unor analişti „independenţi”, gen Cristian Pîrvulescu sau Florin Negruţiu, pupincurişti (băsişti) recunoscuţi, doar că de data asta eu n-am mai răbdat şi am comutat pe Antena 3, ca să-mi otrăvesc acolo zilele cu alde Virgil Guran, Cezar Preda, Tănase Stamule, Theodor Stolojan, Dan Vîlceanu, Tinel Gheorghe şi alţi pedelişti siniştri, nelipsiţi de la orice asemenea dezbatere, chiar şi dacă sunt înconjuraţi de adversari politici sau din rândul analiştilor la fel de „independenţi”, doar că de ceilalţi.

PROST EȘTI TU, CTP!

... 81. ...Şi în general, dar acum mă refer doar la declaraţiile sale de la Digi24, postul predilect al pupincuriştilor, organul (ne)oficial de preșă al pedelisto-peneliştilor de emanație băsistă, unde i-a făcut, la rândul lui şi absolut gratuit, pe nedrept, proşti pe toţi cei – după propria-i numărătoare – 18.700.000 de români care au stat în case şi au respectat ordonanţele militare chipurile doar de frica amenzilor, spre deosebire de „şmecherii” (în număr de 300.000) care le-au tot încălcat iar acum se bucură că CCR le-a declarat neconstituționale pe acestea din urmă, practic abrogându-le (dovadă, mai degrabă, a incompetenţei celor care le-au născocit fără a fi în stare să le pună în acord cu Legea fundamentală şi normele democratice).

Ei bine, nu ştiu alţii, restul de 18.699.999, dar eu unul nu datorită sau din cauza acelor amenzi aberante am stat în casă în aceste două luni, inclusiv după decizia Curții, deşi recunosc că teama de abuzurile aparatului represiv, despre care am fost printre primii care şi-au exprimat, chiar de a doua zi după intrarea lor în vigoare, aproape convingerea – bazată pe o experienţă de viaţă în România dezolant de vastă – că nu vor întârzia să apară, a avut o oarecare contribuţie, dar categoric şi mai înfricoşat aş fi fost dacă toate pandemia asta s-ar fi petrecut pe vremea lui Ceauşescu (a cărui… mână forte par s-o regrete alde CTP, dar şi mulţi alţi imbecili de vârste chiar cu mult mai fragede, care ştiu despre vremurile de dinainte de 1989 doar din relatările probabil elogioase ale aceloraşi părinţi ulterior şi fesenişti împotriva cărora, totuşi, din spirit de frondă, s-au răsculat de la un moment dat, de ne-am pricopsit cu atâţia tefelişti hashtagiști „de dreapta” în patria noastră dominată în anii ʼ90 de fani cetepişti ai mineriadelor), sau dacă aş fi fost rezident al unei ţări şi mai bananiere, gen Congo sau India, unde lucrurile sunt ţinute sub control nu doar cu amenzi-record, ci şi cu, la propriu, ciomagul sau, de ce nu? – cum de asemenea îşi doresc mulţi – prin represiune armată mergând până la execuţii pe stradă, altminteri – nu-i aşa? – cea mai eficientă metodă de impunere a distanţării sociale.

Cum, însă, într-un moment de graţie al istorie sale, România, mai degrabă printr-o conjunctură favorabilă, decât ca voinţă unanimă a populaţiei sale, a intrat într-o sferă de influenţă aproximativ democratică, îi invit pe toţi aceşti „Martori ai lui CTP” să emigreze ei pe tărâmuri cu orânduiri chiar şi mai… ferme decât regimul iohannisto-orbanist.

P.S. Tot pentru cei cu o impecabilă logică antidemocratică e necesară precizarea că pentru a opri încăierările cu bâte şi săbii (ninja) dintre clanurile de tot felul de cetăţeni turmentaţi şi turbulenţi sau pentru a-i sancţiona pe cei care ascultă manele cu volumul dat la maximum (se văicăreau unii pe Facebook că au început asemenea manifestări fix după decizia CCR) ori pe tâlharii care te atacă în plină stradă ziua în amiaza mare NU e obligatorie decretarea (şi cu atât mai puţin permanentizarea!) Stării de Urgenţă, asezonată cu amenzi aberante, ci e suficient ca poliţiştii să-şi facă treaba şi în starea de normalitate cu acelaşi zel (dar pus în limitele constituţionale) cu care acum s-au dedat la tot soiul de abuzuri, îmbătaţi de statutul hipertrofiat care li s-a conferit în timpul pandemiei.

CUM SE (RE)SCRIE ISTORIA

… 80. Paradoxul cu trecerea timpului, cel puţin de la o vârstă, cel puţin pentru mine, este că, tot mai adesea, un eveniment petrecut la un moment dat (îmi) pare când foarte îndepărtat, când foarte recent. Aşa, de pildă, şi eu am senzaţia că aceste aproape două luni de carantină sau (auto?!)izolare la domiciliu (tot nu s-a găsit un termen specific, care să nu dea naştere la confuzii cu situaţiile de tip instituţional, impuse celor veniţi din străinătate sau cu simptome, aşa că poate împrumutăm franţuzismul „a confina/confinare”, prezent şi în unele dicţionare autohtone de neologisme şi folosit de românii stabiliţi de mult în Franţa) au trecut ca un fum, deşi, totodată, începuturile mi se par învăluite în alt gen de ceaţă, a negurilor vremii.

Pe de altă parte, însă, spre deosebire de unii jurnalişti şi politicieni cu totul amnezici, îmi amintesc foarte bine că, pe vremea când stăteam cu toţii cu inima cât un purice, îngroziţi de pandemia tot mai ameninţătoare cauzată de „virusul ucigaş” misterios, primele cazuri care au revoltat, de-a dreptul, opinia publică, practic în ansamblul ei, au fost cele ale „fostului ofiţer MAI” care a refuzat să recunoască faptul că se întorsese dintr-o excursie în Israel (țară ce nu se afla în „zona roşie”, dar ce mai conta, mai ales că la mijloc părea să fie şi o amantă secretă a personajului) şi a infectat astfel, chipurile de unul singur, chipurile întregul spital Gerota, şi cel al „senatorului PNL Vergil Chiţac”, care, de asemenea, conform relatărilor din întreaga presă, a refuzat să ia măsuri (de autoizolare) după ce fusese avertizat în mod oficial, printr-o scrisoare [(făcută) pierdută], că, la reuniunea NATO la care luase parte cu ceva timp înainte, un membru al unei alte delegații fusese confirmat cu noul coronavirus, domnul senator preferând să-şi vadă liniştit, ca şi cum nimic nu se întâmplase, de campania electorală, participând, printre altele, la o agapă prilejuită de Ziua Femeii, unde se pupase şi îmbrăţişase cu sute de doamne și domnișoare, dar şi la o reuniune de partid, din cauza căreia inclusiv premierul Ludovic Orban a trebuit să stea în izolare la Vila Lac două săptămâni, iar în parlament au avut loc ample acţiuni de testare şi dezinfectare, soldate cu închiderea instituţiei. Ca o paranteză, din cauza lui Chiţac, eu însumi mi-am luat ceva sudălmi pe Facebook, deoarece, cu obiectivitatea mea autodistructivă, îndrăznisem să remarc, oarecum în apărarea lui, că, spre deosebire de aceeaşi practic întreagă presă, care vorbea de respectiva reuniune NATO ca derulată „la sfârşitul lunii februarie”, găsisem undeva (dintr-o sursă sigură) că avusese loc, de fapt, în perioada 17-19 februarie (ceea ce, nici măcar în cazul celei mai scurte luni a anului, mai ales într-unul bisect, nu prea înseamnă sfârşit, ci mai degrabă mijloc), astfel încât, până pe 8 martie, când se petrecuse debutul aproape accidentului epidemiologic, trecuseră mai mult decât cele 14 zile de carantină şi/sau (auto)izolare purificatoare în care ar fi trebuit să stea senatorul dacă ar fi ştiut de la bun început despre cazul colegului său european (scrisoarea de avertizare venise însă oricum pe 6 martie, parcă, iar senatorul pretindea că o citise pe 9, sau ceva de genul ăsta).

Ulterior, tot din câte (bine) îmi amintesc, în presă au apărut, pe de-o parte, informaţii despre faptul că liberalului, spre satisfacția unanimă a publicului, i se întocmise dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor, iar pe de alta despre starea lui de sănătate tot mai precară, ce necesitase internare în spital şi apoi chiar la terapie intensivă, spre disperarea fiului, care deja făcea apeluri patetice către presă şi opinia publică să nu se mai arate atât de câinoasă cu un om aflat, practic, cu un picior în groapă.

Ei bine, am reamintit pe larg toate acestea deoarece zilele trecute, cu ocazia polemicilor prilejuite de trecerea tacită prin Camera Deputaţilor a proiectului de lege privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”, mai întâi ministrul de Interne, Marcel Vela, apoi o moderatoare de la Realitatea Plus la fel de ramolită, urlau, pe rând, în emisiuni diferite, primul în contumacie, cealaltă direct în feţe, la nişte pesedişti care îndrăzniseră nici măcar să reproşeze cuiva ceva, ci doar să amintească, la rândul lor, că fatalitatea făcuse ca, din cauza „cazului Chiţac”, parlamentul să intre în carantină, după care se decretase starea de urgenţă etc., astfel încât exista o oarecare dacă nu scuză măcar explicaţie pentru care proiectul fusese scăpat din vedere, acuzându-i (Vela şi moderatoarea pe pesedişti, carevasăzică) de nemernicie, fiindcă, vezi Doamne, sunt atât de haini la suflet încât îl înfierează pe un biet om suferind şi nevinovat – recte pe deja penalul (în accepţiunea termenului dată de pedelisto-penelişti, care pun eticheta din momentul vehiculării acuzaţiilor prin presă), pentru zădărnicirea combaterii bolilor, Chiţac –, reproşându-i – „ha, ha, ha” (râs forţat, ironic şi isteric, ca de vrăjitoare, al moderatoarei şi cu înfăţişare aşijderea) – că era bolnav, de parcă un om vrea el să fie bolnav şi ar avea vreo vină pentru asta. Păi, cucoană şi cetăţene cu geacă, iată că are, conform codului penal de care nu doar că se folosesc, ci de-a dreptul abuzează din plin autorităţile zilele astea!

Ce voiam să subliniez este felul mizerabil în care sunt deformate evenimentele (practic, de-a dreptul istorice) de către oamenii politici şi pupincuriştii lor din presă pentru a se plia pe „logica” intereselor de partid şi pecuniare.

TREABA CU JUSTIȚIA

… 78. Necunoscute sunt căile Justiţiei! Cel puţin pentru mine, recunosc.

Dacă mi se pare de maxim bun-simţ raţional faptul că o lege nu acționează retroactiv, adică, de pildă, nu poate fi amendat un om care a trecut ieri pe culoarea galbenă a semaforului, dacă o lege în acest sens intră în vigoare abia azi, sau – că tot am scris cândva despre Sharapova – nu poate fi sancţionat un sportiv pentru că a luat în trecut o anumită substanţă (dopantă), dacă ea este interzisă, printr-un act normativ expres, abia începând de acum înainte, nu mi se pare deloc în regulă ca principiul acesta să se aplice şi în situaţia când o lege este declarată ca fiind neconstituţională, decât dacă s-a schimbat între timp şi Constituţia.

Mă refer, desigur, la cazul concret al declarării ca neconstituţionale, de către CCR, a amenzilor aplicate pe timpul stării de urgenţă (bine, a fost sancţionată întreaga ordonanță sau ceva, dar am luat-o pe scurtătură în exprimare). Constituţia fiind aceeaşi de prin 2003, înseamnă – după logica mea, aflată, dacă am înţeles bine din luările de poziţie ale unor jurişti, în conflict cu nu ştiu ce principiu de Drept – că ordonanța (în baza căreia se încasau amenzile) a fost, practic, neconstituţională în toată perioada de când a intrat în vigoare (respectiv din luna martie, parcă) şi până acum, când doar a fost constatată și consfințită această, să-i zicem, incompatibilitate între cele două acte normative. E absurd să spui că va fi neconstituţională doar de azi, mâine sau cine ştie când (în termenul legal de 30 de zile, cică) s-o publica decizia CCR în Monitorul Oficial. Nicio legătură cu situaţiile de mai sus, ale intrării în vigoare a unei legi efectiv noi.

Partea şi mai bulversantă pentru mine în toată această poveste este că până şi jurişti teoretic de marcă, inclusiv un fost preşedinte CCR, spun acum că, în cazul în care amenzile vor fi contestate de cetăţeni, instanțele de judecată au latitudinea să decidă practic după bunul lor plac: unele pot argumenta că amenzile sunt legale, deoarece au fost aplicate pe vremea când legea era, în principiu (nefiind încă atacată), constituţională, în timp ce altele pot decide fix invers, pe motiv că legea a fost, totuşi, de la un moment dat, declarată ca neconstituţională. Halal predictibilitate şi aplicare unitară a deciziilor judecătoreşti!

79. Tot la capitolul „din meandrele Justiţiei”, mi se pare că, în privința celuilalt mare scandal, cu decizia dată de CEDO în cazul fostei şefe a DNA, Laura Codruţa Kovesi, căreia, chipurile, organismul european „i-a dat dreptate”, cam toată lumea latră la copacii greşiți: atât cei care au impresia că hotărârea vizează în mod direct CCR, care n-a făcut decât să judece, la vremea respectivă, un conflict (de natură constituţională) între ministrul Justiţiei (de atunci), Tudorel Toader, care voia s-o revoce din funcţie pe Kovesi, şi preşedintele Iohannis (de-atunci, de-acum şi pentru totdeauna, dacă ar fi după unii), care nu voia, tranşându-l în favoarea primului indiferent de argumentele aduse de acesta pentru schimbare, dat fiind că CCR nu are asemenea competenţe (să aprecieze cum şi-a făcut treaba un procuror-şef DNA), iar hotârea Curții ar fi fost aceeaşi şi dacă Tudorel Toader ar fi motivat revocarea pur şi simplu prin faptul că doamna Kovesi e brunetă, şi dacă ar fi dovedit – pe baza unor hotărâri definitive ale tuturor instanţelor din Univers – că dânsa este, de pildă, o criminală în serie condamnată; cât şi cei care înfierează (cam pe baza aceleiaşi i-logici) CEDO că a tras de urechi CCR, amestecându-se în treburile noastre constituţionale interne şi aşa mai departe, când CEDO a dat, de fapt, cu bâta în cu totul altă baltă, şi anume când chiar i-a „reperat” onoarea doamnei Kovesi achiesând cu ea că n-a avut dreptul să atace, în ţară, decizia ministrului (nicidecum a CCR, care – 1 – n-a judecat-o pe ea şi – 2 – e oricum instanţa ultimă şi supremă în România, fiindcă oricâte căi de atac ar avea un cetăţean dintr-un stat, până la urmă tot va ajunge la… cea din urmă), câtă vreme, din ce am înţeles şi eu de la unii mai pregătiţi, ea ar fi putut să-l dea în judecată pe Tudorel Toader măcar în „civil”, acuzându-l de calomnie şi aşa mai departe, pentru că îi pune în cârcă nişte defecte pe care nu le-ar avea şi din cauza cărora a revocat-o. Asta dincolo de discuțiile despre cât de îndreptățiți (juridic și moral) sunt (sau nu) niște oameni NUMIȚI în funcții de alții să-i conteste pe aceștia din urmă atunci când îi (și) revocă. 

Ei bine, de aici şi hărmălaia asta de lătraturi în van.

LA PESCUIT ÎN BUTOI

… 77. Din păcate, NU jurnalistul care îl avea drept invitat în studio şi care ar fi putut, astfel, să-l mai descoasă puţin, întrebându-l dacă asta e practica recomandată sau impusă de OMS sau dacă nu cumva se urmăresc alte interese (meschine), cum ar fi justificarea fapului că suntem ţinuţi în case de luni de zile prin mortalitatea exacerbată artificial a coronavirusului, dar măcar altul, coleg de redacţie cu primul, pe Facebook (nu ştiu de ce, dar jurnaliştii români sunt mult mai combativi şi mai inspiraţi pe FB decât în emisiunile pe care le păstoresc sau unde intervin telefonic), a remarcat declaraţia secretarului de stat în ministerul Sănătăţii, doctorul Horaţiu Moldovan, conform căreia şi lui i se pare absolut straniu modul de raportare a victimelor făcute, chipurile, de COVID-19, în condițiile în care oamenii aceia aveau un purcoi de comorbidităţi ajunse la soroc (ca să fie limpede cel puţin poziţia mea: dacă noul virus e responsabil pentru scurtarea vieţii unui bolnav de inimă sau de cancer chiar şi cu un singur minut, atunci e corect să fie trecut drept cauză a morţii, dar dacă nu, şi are exact contribuţia pe care o are amănuntul că pacienţii sunt, de pildă, bronzaţi sau au mătreață, atunci e ceva putred în Danemarca şi restul lumii), în schimb a trecut practic neobservată, inclusiv de către (alt) jurnalist (de fapt, atât primul cât şi acesta au simțit doar nevoia să „puncteze”, îngânându-i pe invitaţi, oarecum concluziv, ca să arate ce perspicace sunt ei, în loc să insiste), declaraţia ministrului Sănătăţii însuşi, Nelu Tătaru, care, cumva în treacăt, spunea aseară că nu ştiu ce organism european (important) de sănătate plasează România, alături de Suedia și Anglia (unde e cam jale), printre țările în care pandemia este încă pe o pantă ascendentă, ceea ce reclama (din partea jurnalistului) o serie de întrebări suplimentare, printre care cum îşi explică ministrul că tocmai noi, care, cică, am procedat perfect, am intrat printre primii în carantină şi ieşim ultimii, reuşind, nu-i aşa?, „să stăpânim fenomenul”, am ajuns în asemenea situaţie neplăcută, şi dacă nu cumva asta are de-a face şi cu cât şi felul în care testăm, respectiv puţin şi după nişte reguli absconse şi bizare, de pildă doar medicii care manifestă simptome (când ni se spune că asimptomaticii sunt problema principală) şi oamenii din carantină şi izolare instituţionalizată (recte cei veniţi din străinătate, în condiţiile în care acest fenomen e specific României, cel puţin ca proporţii), fără să facem verificări şi la nivelul populaţiei generale, procedură care mie îmi sugerează comparaţia cu cineva care pescuieşte într-un butoi, fără să aibă habar ce e în lac sau în mare, de unde şi modul haotic (chipurile „în dinţi de fierăstrău”), lipsit de noimă, în care evoluează cifrele, altminteri în strânsă legătură cu numărul de teste zilnice, care variază între 10.000 şi (doar) 3000 chiar şi în ultima săptămână.

În acest context, tare mi-ar fi plăcut să-l întrebe vreun jurnalist şi pe Alexandru Rafila, unul dintre cei mai solicitaţi experţi, cam cum îşi imaginează el obişnuita raportare cotidiană a Grupului de Comunicare Strategică, de la ora 13.00, pe data de, să zicem, 27 august 2020, când, poate, conform speranţelor exprimate de premierul Orban, numărul de teste va fi atins impresionantul nivel de 15.000 (în Italia, IERI, au fost făcute 45.000)? Nu care cumva riscăm să descoperim şi atunci tot deja eternele „în jur de 300-350” de cazuri noi, adică să ne aflăm în aceeași „fază de platou”? (Sigur, ca procent din testele efectuate, numărul de cazuri a fluctuat altfel decât o arată valorile absolute, dar încă n-am văzut pe nimeni să se arate interesat de acest aspect.)