UN LOC PREA ÎNDEPĂRTAT

Configuraţia listei PNL pentru alegerile europarlamentare ilustrează perfect genul de prostie gratuită pe care n-am reuşit s-o înţeleg niciodată la clasa noastră politică. Dacă prezenţa Noricăi Nicolai în fruntea bucatelor încă poate fi socotită drept firească – domnia sa fiind o personalitate marcantă a partidului, cu un rezultat electoral până la urmă bun, în ciuda ratării obiectivului de a deveni senatoare, şi aflată oricum în tabăra învingătoare după ultimul congres – plasarea Renatei Weber doar pe locul trei, după o doamnă despre care până ieri, când am aflat că are calităţile potrivite pentru a fi pe gustul lui Crin Antonescu, recunosc că nu ştiam mare lucru, deşi sunt probabil un cetăţean mai informat şi, ca să zic aşa, mai simpatizant al liberalilor decât media naţională, mi se pare penibilă. Pe lângă faptul că retrogradarea doamnei Weber este în sine nemeritată – domnia sa având nu doar o activitate apreciată la Bruxelles, dar apărând destul de des şi prin ţară şi fiind un avocat al poziţiilor liberale mult mai convingător şi mai credibil decât majoritatea peneliştilor “bătrâni” – din punct de vedere electoral e de-a dreptul păguboasă, dată fiind diferenţa de notorietate dintre Renate Weber şi Adina Vălean.

Ca simplu alegător, această rocadă, altminteri absurdă, mă face să mă întreb îngrijorat cât de mare poate fi disperarea în PNL, dacă liderii partidului au ajuns să se teamă că nepreţuita doamnă Vălean ar fi putut rămâne pe dinafară de pe locul trei?! Or avea nişte sondaje de care noi nu ştim nimic?

ALTUL LA RÂND!

Nu m-au pasionat deloc comentariile de după meciul de sâmbătă – România-Serbia 2-3 –, dar nu m-am putut împiedica să-l aud pe Adrian Păunescu tocmai când spunea că Piţurcă n-are niciun motiv să plece de la Naţională, de vreme ce tot fotbalul nostru e în criză, dovada cea mai elocventă fiind halul în care se prezintă echipele de club în competiţiile internaţionale.

Pe lângă faptul că nici în vremurile de glorie ale tricolorilor nu eram chiar spaima Europei la nivel de club, şi cu toate că eu însumi, în calitatea mea oficială de suporter în faţa micului ecran, l-am iertat cam din aceleaşi motive – că nu poate face bici din materialul aflat la dispoziţie –, inclusiv după prestaţiile lamentabile de la Euro 2008, dacă am merge în continuare pe raţionamentul domnului Păunescu ar însemna să-l ţinem pe Piţurcă până când Unirea Urziceni ar ajunge măcar prin semifinalele Cupei UEFA sau CFR Cluj ar elimina un Manchester United din Liga Campionilor, moment la care ar fi, cu siguranţă, cel mai vârstnic antrenor de echipă naţională din lume! Părerea mea e să încercăm cât mai curând cu (oricine) altcineva, dacă nu mai priceput, baremi mai băftos sau mai iubit de arbitri, chiar şi cu aceiaşi jucători în lot.

S-AU SCOS ŞI DE DATA ASTA!

Nu doar pentru că în general nu cred în teoriile conspiraţioniste, ci şi pentru că eu însumi am gândit cam în acelaşi fel, sunt convins că liberalii pe de-o parte, şi toţi analiştii care, alături de ei, au criticat vehement acordul cu FMI, pe de alta, nu au intenţionat în ascuns să ridice mingea la fileu actualei puteri, numai că exact asta au reuşit, pentru că, după ce au vorbit săptămâni întregi despre măsurile drastice pe care Fondul cu siguranţă ni le va impune, precum creşterea TVA-ului, a cotei unice, scăderea pensiilor şi a salariilor, concedierile în masă etc., acum, când dracul se pare că nu va fi tocmai negru tăciune, ci o idee mai decolorat, lumea va răsufla uşurată şi va fi chiar încântată de isprava pesediso-pedeliştilor. Fix ca-n vremurile de odinioară când, după zvonurile că preţurile se triplează, în realitate doar se dublau, spre bucuria tuturor...

STATELE CA BĂNCILE

Continuă să apară pe la televizor, cu diferite prilejuri, politicieni sau analişti care, de la caz la caz, cu abia disimulată satisfacţie sau cu sinceră disperare, ne anunţă moartea capitalismului în lume, argumentul principal fiind acela că mai peste tot, pentru a ieşi din criză, statele sunt obligate să investească bani publici în instituţiile private, fie ele bănci sau mari întreprinderi, ajungând astfel să deţină controlul lor, lucru echivalent cu o mega-naţionalizare la scară planetară.

Fără să am pretenţia că m-aş pricepe cine ştie ce, părerea mea e cu totul alta, deoarece am convingerea că, de îndată ce criza va fi depăşită, statele cu adevărat responsabile vor... privatiza din nou, chiar cu oareşice profit, toate aceste entităţi vremelnic “naţionalizate”, astfel încât, una peste alta, privind situaţia în ansamblu, se va putea spune că au acţionat doar ca nişte bănci gigantice care le-au împrumutat bani în vremuri grele, proces perfect natural într-o economie capitalistă.

LIBERALI, LIBERALI, DA’ CAM MULŢI...

Eu nu spun că ministrul Transporturilor, Radu Berceanu, e un mincinos ordinar, şi nici că măsura de a concedia 12.000 de ceferişti nu e perfect justificată. Sper însă ca, în clipa când se va trece la punerea ei în aplicare, presa română să aibă curiozitatea de a lua om cu om pe cei disponibilizaţi şi, dacă va constata că unul singur are contract de muncă de mai mult de doi ani – demonstrându-se astfel că declaraţia domnului Berceanu, conform căreia tot personalul de prisos e alcătuit numai din “liberalii” angajaţi în mandatul lui Orban, este cel puţin exagerată – va face măcar un reportaj, ceva, pe această temă (deocamdată n-am văzut decât cazul unei şefe de haltă ameninţată cu şomajul după 20 de ani de muncă la CFR). Şi atunci chiar o să spun!

BIATA EBĂ!

Oricât de proastă ar fi părerea mea despre Elena Băsescu, nu poate să nu mi se facă şi un pic de milă de ea când văd cât de greşit înţeleasă este de fie răuvoitoarea cu premeditare, fie cu adevărat incapabila de mai mult noastră presă.

În timp ce declaraţia prin care duduia îşi motiva demisia din PD-L prin faptul că nu vrea ca partidul să fie pus în situaţia de a alege între ea şi intelectuali a fost luată în serios, deşi mie mi s-a părut a fi o nici măcar cine ştie ce subtilă ironie la adresa Alinei Mungiu-Pippidi, tuturor analiştilor care n-au avut altceva mai bun de făcut decât să disece interviul pe care i l-a luat Lucian Mândruţă li s-a părut, dimpotrivă, că fata preşedintelui l-a luat peste picior pe acesta când s-a plâns că gafele ei sunt preluate la nivel planetar, pe când ale lui doar de Cârcotaşii de la Prima TV, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze cât de celebră e ea în raport cu realizatorul, când de fapt mie mi s-a părut că-l invidiază sincer, la aşa notorietate fiind gata să renunţe oricând...

A FI CRIN SAU A FI CĂLIN...

În ciuda unor “derapaje”, precum absenţele din Parlament şi, mai ales, apropierea de PSD din ultimii ani, Crin Antonescu continuă să-mi rămână cel mai simpatic politician român în viaţă. Din punct de vedere subiectiv deci, ar fi favoritul meu la câştigarea preşedinţiei PNL în urma Congresului care începe azi. Obiectiv vorbind însă, nu sunt deloc convins că ar fi cea mai bună alegere a liberalilor, nu atât pentru că n-ar fi potrivit într-o asemenea funcţie, cât fiindcă, din câte am înţeles, viitorul lider al partidului va fi propulsat automat şi drept candidat la preşedinţia ţării.

Tot strict din punctul meu de vedere, domnul Antonescu ar fi un şef de stat perfect pentru o republică parlamentară, aşa cum mi-aş dori să fie România. De altfel – şi asta nu e tocmai o laudă la adresa domniei sale – în alt post, să zicem (din) executiv, nici nu mi-l pot imagina, având în vedere că principalele, dacă nu singurele, sale calităţi reale sunt echilibrul şi un bun discurs, ceea ce – dincolo de a fi un excelent propagandist – l-ar califica tocmai pentru o funcţie de reprezentare. Problema este însă că într-o confruntare electorală, cu Traian Băsescu mai ales, are şanse infinit mai mici decât Călin Popescu Tăriceanu, acesta din urmă fiind în continuare perceput de alegători nu doar drept adversarul “tradiţional” al actualului preşedinte, ci şi omul care a mărit pensiile, de pildă, şi sub al cărui mandat de prim-ministru lumea a dus-o oricum mai bine decât sunt semne că o va duce de-acum încolo.

În concluzie, situaţia fiind aşa complexă şi prezentând atât de numeroase aspecte – recapitulez: mai simpatic ca preşedinte al PNL mi-ar fi Antonescu, dar mai potrivit e Tăriceanu; mai bun ca preşedinte al ţării ar fi Antonescu, dar mai multe şanse de a-l învinge pe Băsescu are Tăriceanu – practic devin indiferent la rezultatele acestui Congres.

EI CU CRIZA LOR, NOI CU ALE NOASTRE...

Referindu-se, ca de obicei, mai mult la ceea ce consideră a fi greşelile vechiul guvern, decât la (in)activitatea ăstuia de-acum, cel mai însufleţit dintre tinerii analişti economici de televiziune îşi exprima convingerea că România ar fi putut evita recesiunea pe care, dacă nu ne-o va şi provoca, oricum ne-o profeţeşte FMI, numai că investitorii străini refuză să mai vină, deoarece nu au încredere în politicile economice promovate de autorităţi.

Aşadar, conform logicii domnului analist, după ce patru ani de zile politicile astea economice nu i-au deranjat câtuşi de puţin şi au dat năvală să-şi deschidă şi să-şi extindă afacerile pe-aici, alegându-se cu profituri cum nici n-ar fi visat prin ţările de origine şi de aiurea, brusc aceleaşi politici nu li se mai par bune! Iar criza mondială e ca şi cum ne-ar fi ocolit, problemele noastre datorându-ni-se în exclusivitate!

CU POLONICUL, ÎN DIRECT

Absolut jalnică şi nedemnă nici măcar de el scuza servită aseară de Traian Băsescu pentru faptul că la finalul anului trecut, când criza mondială era deja în toi, a fost de acord cu măririle aberante de salarii şi pensii, cerute de opoziţia de atunci: “n-aveam dreptul să distorsionez rezultatul alegerilor”!

Cum adică? Dacă ar fi spus limpede şi răspicat naţiunii că PSD şi PD-L mănâncă rahat atunci când pretind că sunt bani gârlă, ar fi însemnat să distorsioneze rezultatul alegerilor?! Pai şi aşa ce-a făcut? Nu l-a distorsionat cu adevărat, doar că în sens invers – întâmplător tocmai cel pe care şi l-a dorit dintotdeauna? Frate, mai minte omul (de stat), dar mai bea şi apă!

GOSPODĂREASCĂ

Fiecare nouă apariţie televizată a premierului Boc seamănă într-atât cu precedenta, încât îmi ia ceva timp să mă lămuresc dacă nu cumva chiar este o înregistrare mai veche. Ieri, în Parlament, printre multe alte gogomănii, a pus poate pentru a zecea oară placa aceea lansată, în versiunea originală, de Ionuţ Popescu, şi remixată curând de Pogea, cu guvernul Tăriceanu care în loc să pună bani de-o parte (?!) anul trecut, aşa cum face orice familie de gospodari când îi merge bine, s-a îndatorat şi mai mult, crescând deficitul bugetar.

Nu ştiu ce înţeleg aceşti pretinşi reprezentanţi ai dreptei politice şi ai liberalismului prin sintagma “un adevărat gospodar”, dar mie mi se pare că dacă familia aia e una în plină dezvoltare şi încă nu prea are de niciunele, iar ca să obţină cele necesare traiului trebuie să facă un credit la bancă de pildă, în momentul când membrii ei au norocul să le crească substanţial salariile, tendinţa firească, într-o economie capitalistă, e să facă demersurile pentru a lua şi un credit mai consistent, astfel încât să-şi poată cumpăra eventual şi o casă, nu doar maşina de spălat la care le era îngăduit să aspire cu vechile salarii. Atitudine ce implică, desigur, şi anumite riscuri.

LOGIC, INTELIGENT, ARGUMENTAT... CONTRADICTORIU

La sfârşitul săptămânii trecute, într-o emisiune televizată, Cristian Tudor Popescu se arăta revoltat de un titlu din presa românească, ceva în genul “FMI ne scumpeşte carnea”, explicând, ca de obicei, logic, inteligent, argumentat, aproape de necontrazis, că FMI nici nu scumpeşte carnea, nici nu măreşte taxele, nici nu îngheaţă lefurile, într-un cuvânt nu face nimic (rău), întreaga responsabilitate pentru orice fel de măsură revenind Guvernului.

În regulă, numai că vreo câteva minute mai târziu, acelaşi CTP explica, tot ca de obicei, logic, inteligent, argumentat, aproape de necontrazis, că un împrumut luat în condiţiile impuse de FMI este un lucru foarte bun, deoarece numai aşa avem şansa unei guvernări responsabile, câtă vreme guvernele României în general, şi cel de acum în special, au dovedit cu vârf şi îndesat că nu sunt în stare de nimic, ci numai de orice.

Pe lângă faptul că în lumina celei de-a doua demonstraţii logice, inteligente, argumentate, aproape de necontrazis, a domnului CTP, titlul acela cu FMI-ul şi carnea nu mai pare atât de absurd, eu mai am două nedumeriri: 1. Dacă încheiem un acord cu Fondul, ce ne garantează că Guvernul acesta ca vai de el va fi în stare să-l respecte până la capăt? 2. Dacă Guvernul acesta ca vai de el ar avea totuşi atâta competenţă şi responsabilitate cât să aplice nişte condiţii salutare, perfecte pentru a ne scoate din criză, ca acelea cerute de FMI, ce rost mai are acordul în sine?!

CARTELE, IMPOZITE ŞI NESIMŢIRE

Un amic de-al unui amic de-al meu are o cartelă prepay de telefonie mobilă, pe care dacă acumulează 150 de minute de apeluri primite, capătă un oareşce bonus. Dincolo de faptul că pe vremuri bonusul era ceva mai mare, şi pentru minute mai puţine, zilele trecute a constatat cu stupoare şi profundă amărăciune că după o convorbire de aproape o oră nu i se contabilizase niciun minuţel, aşa că a sunat la informaţii să vadă ce se întâmplă. Cu şi mai mare stupoare, şi mai profundă amărăciune şi deja o furie greu stăpânită, a aflat că dacă este sunat de abonaţii noi, care au beneficiat de fabuloasele oferte cu sute de minute gratuite în reţea, nu mai primeşte nimic, chestie care, pe cât de firească i se părea cuconiţei care-i explica, pe atât de aberantă i se părea lui, socotind că practic este penalizat doar pentru ca societatea să-şi umfle numărul de clienţi; oferta făcută noilor abonaţi înseamnă de fapt retragerea unor privilegii de la cei vechi!

Pe undeva, cam de acelaşi gen de nesimţire mi se pare că dă dovadă şi Guvernul atunci când, recunoscându-şi implicit incapacitatea de a colecta banii care i se cuvin, vrea să pună un impozit forfetar, de-a valma, luat şi de la cei care chiar n-au profit, şi de la cei care au şi îşi plătesc datoriile cum se cuvine, doar pentru a-i “prinde” cumva pe necinstiţi.

NU NE MAI AJUNG POPII?

Zilele trecute l-am auzit pe ministrul de Finanţe Pogea spunând că introducerea impozitului forfetar n-are nici pe departe menirea de a aduce mai mulţi bani la Buget, pentru că, recunoştea, nici nu va aduce, ci este pur şi simplu o chestiune morală, deoarece e inacceptabil ca unii să-şi plătească datoriile către stat, iar alţii să se fofileze, declarând că nu au profit.

Cum, la vremea ei, şi iniţiativa de a interzice cumulul salariului cu pensia a fost justificată exact în acelaşi fel, bag seama că actualul guvern e mult mai preocupat de problemele de moralitate decât să scoată naibii ţara la liman din criza economică!

M-AU CONVINS: E CRIZĂ MARE!

Nu ştiu dacă împrumutul acesta de la FMI era absolut necesar, dacă suma vehiculată e prea mare, prea mică sau numai bună, şi nici dacă – indispensabil sau nu – va avea până la urmă efectul benefic scontat. Un efect e însă limpede că are deja: de-acum înainte nimeni, nici simplii cetăţeni, nici complicaţii potenţiali investitori, nici instituţiile de toate felurile, din orice colţ de lume, nu vor mai avea nici cea mai mică îndoială că România se află într-o criză economică mai accentuată chiar decât media. Eu însumi de pildă, după ce şi aşa am amânat cât am putut plata unor impozite, mă gândesc serios să mai ciupesc măcar vreo 2-3 săptămâni, până va fi poate puţin mai limpede ce şi cum. Pentru mine gestul s-ar putea dovedi util, dar mă tem că nu şi pentru economie, mai ales dacă e făcut pe scară largă...


P.S. Privită prin prisma asta, ideea liberalilor de a acorda o scutire de 5% firmelor care-şi achită dările către stat înainte de scadenţă parcă nici nu pare aşa proastă, nu?

BĂSE APARE, CRIZA DISPARE

Din memorabilul discurs al lui Traian Băsescu de ieri din Parlament, eu n-am reţinut decât comentariile de după ale pedeliştilor – cu marele trofeu “Limba de lemn adânc înfiptă-n curul şefului” adjudecat detaşat de Sever Voinescu şi o menţiune specială pentru unul băgat până la Falcă acolo – care, cu un entuziasm debordant, vorbeau nu doar ca şi când Preşedintele ar fi oferit nişte soluţii miraculoase de ieşire din criza economică, dar de parcă aceasta s-a şi terminat brusc odată cu apariţia lui la tribună. Ceea ce am impresia că e uşor exagerat...

UN SPORT EXTREM... DE DIFERIT

Am auzit din gurile mai multor analişti ideea stranie că, pentru a se pune mai bine în valoare, Traian Băsescu ar avea tot interesul ca până la alegerile prezidenţiale să i se găsească un contracandidat de calibru, capabil să-l înfrunte de la egal la egal, de parcă ar fi vorba nici măcar despre o competiţie sportivă majoră, ci despre un turneu de pregătire în vederea unuia important, vreun campionat judeţean premergător Olimpiadei, sau un meci amical dinaintea Mondialelor, în care e într-adevăr indicat să-ţi cauţi un sparring-partner cât mai apropiat ca profil şi valoare de adversarii oficiali.

Ei bine, oricât de greu le-ar veni să creadă respectivilor analişti, Traian Băsescu, sau oricine altcineva în locul lui, n-are nici pe departe o asemenea dorinţă. Dacă ar fi după el, ar prefera să n-aibă contracandidat deloc, pentru a fi sigur că rămâne în funcţie! Interes într-o competiţie echilibrată ar avea, poate, electoratul. Dar asta e cu totul altceva...

NIMIC DESPRE SPION. ŞI NICI DESPRE ALTCEVA

Azi n-am chef de scris. Dacă aş fi avut însă, ar fi trebuit să scriu şi eu măcar vreo două rânduri despre spionul Dandana Floricel. Pardon, Achim Floricel. Nu, nu Achim Floricel Pardon. Mai degrabă, Achimov Floricelov. Nu, nu Achimov Floricelov Maidegrabă. În fine... Că prea a scris toată lumea, numai eu nu.

Coincidenţa fericită face că oricum, şi dacă aş fi avut chef de scris, tot n-aş fi avut nimic de scris despre el. Aşa că sunt deja două motive bine întemeiate pentru care nici n-am să scriu. Weekend plăcut!

ŞI SE FĂCU DREPTATE...

Am citit undeva, am văzut într-un film, am visat sau am inventat eu cândva următoarea chestie: unui bărbat îi intră la un moment dat în cap că nevastă-sa îl înşală, deoarece se îmbracă foarte des cu o rochie verde. Aşa, pur şi simplu, nu că ar fi avut el vreo teorie deosebită în legătură cu rochiile verzi... Oricum, după multe certuri, deşi nu reuşeşte să scoată nicio mărturisire, ci doar acuzaţii bine argumentate că e dus cu pluta, decide să divorţeze. Culmea însă ştiţi care e? Că – nu mai ştiu cum – într-un târziu se dovedeşte fără putinţă de tăgadă că avea dreptate: nevastă-sa chiar îl înşela!

Mai stranie decât povestea asta e faptul că mi-a venit în minte când am aflat despre cetăţeanul Costel Iancu, parcă – ăsta numit de domnul Boc în nu ştiu ce funcţie, după care a ieşit la iveală că era un ticălos, cu dosare penale grele etc., dar şi că participând la alegerile uninominale din toamnă din partea PD-L câştigase colegiul, însă a ratat intrarea în Parlament la redistribuirea aia cu cântec. Adicătelea, cumva s-a făcut dreptate, dar nu datorită responsabilităţii unor lideri de partid care să nu-l fi acceptat drept candidat, nici a înţelepciunii electoratului care deşi cică nu greşeşte niciodată l-a votat într-o veselie, ci prin grija unui calculator mai deştept decât toţi. Acelaşi care ne-a ferit şi de Adrian Păunescu, Ioan Talpeş sau doamna Ciocumic (aia cu bălăceala în direct), de pildă, alţi câştigători de colegii rămaşi – slavă Domnului! – pe dinafară...

ÎNCERCAREA MOARTE N-ARE, AŞA CĂ SĂ TOT ÎNCERCĂM PÂNĂ MURIM

Altfel simpaticul analist Ilie Şerbănescu n-are multe idei, dar cel puţin două fixe: că Pogea e meseriaş şi că trebuie mărite impozitele; cu corolarul că Pogea e meseriaş fiindcă măreşte impozitele.

La observaţia de bun-simţ a unui jurnalist că în perioade de criză, când şi aşa lumea n-are bani, a mări impozitele înseamnă de fapt mai puţine venituri la Buget şi mai multe falimente în economie, lucru susţinut de teorie şi demonstrat în practică, domnul Şerbănescu a adus un contrargument ştiinţific decisiv: “se va încerca”! Din nou, aş adăuga.

Uite, de-aia mi-e mie teamă că, mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să mai încercăm încă o dată şi comunismul...

AUTOSTRADA SPRE RIDICOL

Mai ales, dar nu numai în campania electorală, ci cam din prima săptămână de mandat al lui Ludovic Orban la Ministerului Transporturilor, tot felul de cetăţeni, în frunte cu predecesorul şi succesorul său, Radu Berceanu, l-au acuzat pe liberal că mare parte din puţinii kilometri de autostradă realizaţi sunt inutilizabili, deoarece nu sunt racordaţi la drumuri deja existente! Aşa pusă problema, chiar că părea de râsu-plânsu’, iar Orban un nătăfleţ fără pereche.

Iată însă că şi-a găsit-o, fix în persoana lui Berceanu, care zilele trecute, la o emisiune televizată, povestea cu un aer foarte competent cum şi anul acesta se vor finaliza zeci de kilometri “nefuncţionali”, însemnând viaducte, poduri şi alte porţiuni din autostrăzi viitoare, de unde înţeleg că aşa e procedura normală! Asta ca să nu mai spun că acelaşi Berceanu care în 2007 îl făcea în fel şi chip pe Tăriceanu că nu i-a dat destui bani pentru nenumăratele-i proiecte iluzorii se mulţumeşte acum cu şi mai puţini daţi de Boc dintr-un Buget de stat oricum mai mare decât cel de atunci şi axat chipurile pe investiţii în infrastructură!

MAI IPOCRIŢI CA ĂLA MICU’

Nu, n-am băut recent gaz, dar trebuie să constat că uneori până şi legendara ipocrizie a lui Emil Boc păleşte în faţa celei a jurnaliştilor. Săptămână trecută de pildă, unul mai că nu se jura că toată povestea cu nepoata n-ar fi fost nicio scofală, şi niciun ziar n-ar fi făcut atâta tărăboi, dacă premierul şi-ar fi “asumat bărbăteşte” ruda, şi aducerea ei la Palatul Victoria, în loc s-o repudieze ca fiind colaterală, de gradul cinci. Vezi să nu! Păi scandalul era deja în toi când bietul Boc s-a trezit ca de obicei că-i vorbeşte gura de capul ei, fără consultare cu al lui...

Din acelaşi ciclu, aseară, un alt gazetar, şi încă dintre aceia care de-a lungul timpului au fost printre cei mai vehemenţi critici ai privilegiilor parlamentarilor, minimiza până la desfiinţare iniţiativa legislativă – şi-aşa fără sorţi de izbândă, după părerea mea – de a se renunţa la pensiile nesimţite ale acestora, spunând că e un fleac, câtă vreme nu-i vizează decât pe cei câteva sute de aleşi (ca jurnalist informat ce se află, dumnealui credea c-ar fi vreo şapte!), deci nu s-ar face mari economii la Buget! Oare ar fi mai mulţumit să se voteze încă o mărire de lefuri şi pensii, dacă tot sunt nesemnificative sumele?