FIRESC

Mare tevatură s-a stârnit aseară pe la televiziuni odată cu difuzarea unor imagini în care se vedea cum şeful delegaţiei FMI la Bucureşti, Jeffrey Franks, chefuia de mama focului la Buşteni, întâmplare oarecum mondenă pe care mai toţi comentatorii portocalii au socotit-o drept “un lucru cât se poate de firesc”.

Păi cum naiba să nu fie aşa, de vreme ce individul a venit într-o ţară îmbelşugată, cu oameni putred de bogaţi, ca să anunţe o creştere economică de 8-9%, un excedent bugetar fără precedent, înjumătăţiri de taxe şi impozite şi dublări de pensii şi salarii?!

TIME-OUT!

După ce au lăsat-o baltă cu mult trâmbiţata suspendare a lui Băsescu, despre care, zilele trecute, Crin Antonescu îi vorbea chiar cu un soi de arogantă iritare unui jurnalist care, vezi Doamne, spre deosebire de iniţiatorii ei liberali şi pesedişti (?!), nu înţelegea că ideea ca şi o parte din membrii coaliţiei de guvernare să o voteze în Parlament e “iluzorie”, asigurându-l în schimb că s-au adunat deja… habar n-are câte semnături de la populaţie în sprijinul ei; după ce Victor Ponta s-a trezit vorbind despre necesitatea ca şi după eventuala schimbare a puterii şefii serviciilor speciale să fie păstraţi în funcţii, deoarece instituţiile lor funcţionează ca unse şi nu au nicio contribuţie la dezastrul din ultimii ani; după ce au dat cu mucii în fasole şi în privinţa la fel de trâmbiţatelor demisii din Parlament, despre care acelaşi Crin Antonescu a aflat cu stupoare din emisiunile televizate pe la care mai participă că ar putea avea efecte nocive nu doar pentru opoziţie, ci şi pentru democraţie în general, efecte la care nici cu gândul nu gândeau el şi înţelepţii din jurul său; aşadar, după toate acestea şi multe alte gafe mai mărunte, mă întreb dacă nu cumva cel mai bun lucru pe care l-ar putea face copreşedinţii USL, dacă vor să mai aibă şanse măcar cât negru sub unghie să obţină peste 50% din voturi, ar fi să-şi ia nişte lungi pauze de apărut în public. Cam până după alegeri!

"IT SNOWS IN HELL"

GĂINILE ŞI ELICOPTERUL

Conform zicalei româneşti care spune că până şi găina oarbă mai nimereşte câte o grăunţă, judecătorilor de la Curtea Constituţională, după îndelungi deliberări şi nejustificate amânări, le-a venit mintea cocoşului cea de pe urmă la cap şi, cel puţin aparent, au luat în sfârşit şi o decizie de minim bun-simţ, respingând legea care prevedea comasarea alegerilor. Ce “motivare” perfect contradictorie cu decizia şi reparatorie pentru guvernulboc vor fi în stare (că sunt, şi încă de orice!) să screamă în zilele următoare, rămâne de văzut.

În schimb, fiindcă în România două veşti bune într-o singură zi ar reprezenta un adevărat miracol, Băsescu NU şi-a dat demisia în “intervenţia” sa de aseară mai degrabă împotriva românilor decât cu ei. Cred că a venit momentul să-şi pregătească şi ăsta un elicopter şi o căciulă de astrahan!

FANTOMA DE LA COTROCENI

Multora dintre cei care au urmărit aseară fantoma fostului preşedinte în funcţie vorbind cu glasul lui Ceauşescu despre cam aceleaşi pericole închipuite care ne pândeau şi-n urmă cu mai bine de două decenii li s-a părut că Traian Băsescu ar fi fost beat sau cel puţin mahmur. Mie în schimb mi s-a părut că avea doar atitudinea şi înfăţişarea unei bătrâne canalii bolnave de ură!

Sigur, delirul (că discurs nu poate fi numit!) în sine nici nu merită vreun (alt) comentariu. Trebuie observat doar că, în condiţiile în care oricum s-a abătut de la subiectul învestirii noului penibil ministru de Externe, bătând câmpii, Pacientul ar fi putut rosti măcar două vorbe cu sens despre Ziua Unirii.

Pe de altă parte, chiar nu m-ar mira dacă astăzi, la “intervenţia cu românii”, cu care efectiv ne-a ameninţat aseară, şi-ar anunţa, hodoronc-tronc, demisia. Scenariul ar fi aidoma celui din urmă cu două săptămâni, când, tot într-o apariţie intempestivă, după ce a lăudat virtuţile nemaiauzite ale noii Legi a Sănătăţii, a anunţat că o retrage, fiindcă, nu-i aşa?, în nemernicia noastră de popor atât de idiot încât l-am votat de două ori, n-o merităm. Aşa cum, fireşte, nu-l (mai) merităm nici pe el însuşi. Vorba cuiva din Piaţa Universităţii: “Adio şi drum lung!”.

JOCURI MURDARE ŞI “DEMISII MORALE”

Nu că m-aş prăpădi de grija USL, şi cu atât mai puţin de a PSD, în ale cărui bune intenţii n-am crezut niciodată şi nici nu întrevăd cine ştie ce mari motive ca s-o fac prea curând, însă, de când cu demonstraţiile din Piaţa Universităţii, mi s-a părut că “unitatea de nezdruncinat” a opoziţiei s-a clătinat în cel puţin două rânduri, de data aceasta, spre marea şi – de ce să nu recunosc? – neplăcuta mea surpriză, principalii intriganţi fiind liberalii, care mai întâi s-au grăbit să profite de absenţa lui Victor Ponta din ţară pentru a le lua faţa aliaţilor cu mitingul de joia trecută, de la Arcul de Triumf (la care ulterior pesediştii n-au avut încotro şi s-au raliat, dar cam cu scrâşnete din dinţi), iar ieri, într-o manevră şi mai necurată, şi-au anunţat cu surle şi trâmbiţe demisiile din Parlament, sperând probabil că nici nu vor trebui să le pună în practică, fiindcă se vor opune – la drept vorbind, cu argumente destul de solide – pesediştii, pe care va cădea astfel măgăreaţa pentru eşecul celei mai spectaculoase mişcări politice din ultimele două decenii.

De altfel, povestea asta cu retragerea opoziţiei din Parlament tinde într-adevăr să se transforme într-un fiasco de proporţii şi cu consecinţe electorale catastrofale pentru USL. Firesc ar fi fost ca toate discuţiile pro şi contra, care se desfăşoară acum la televizor între pesedişti şi pesedişti, liberali şi liberali, liberali şi pesedişti, analişti şi analişti, să fi avut loc înainte de anunţ, şi mai degrabă în forurile interne ale Uniunii, abia ulterior, dacă s-ar fi luat o decizie în favoarea ei, să fie făcută publică şi pusă IMEDIAT în aplicare. Altfel, putem asista în continuare la scene penibile, cum a fost cea de aseară, de la Antena 3, când, întrebat de o moderatoare dacă personal îşi va da demisia, viteazul deputat PC Sergiu Andon a răspuns prompt şi fără să clipească: “Moral, da!”.

În condiţiile astea, nu-mi rămâne decât să sper că indivizii de teapa lui vor fi votaţi la următoarele alegeri tot “moral”, nicidecum cu ştampila pusă pe buletinul de vot.

DUPĂ ZECE ZILE DE PROTESTE...

Din păcate, deşi nădăjduiam să fie exact pe dos, după zece zile de proteste în Piaţa Universităţii şi, pe ici pe colo, în restul ţării, părerea mea despre ele este tot mai puţin favorabilă, ca să nu spun de-a dreptul proastă. Deja mi se pare că manifestaţiile s-au transformat într-un soi de “exerciţiu democratic firesc” ce acţionează mai degrabă în favoarea regimului portocaliu, ai cărui reprezentanţi, după ce iniţial i-au catalogat pe cei din stradă în fel şi chip, de la o vreme au schimbat strategia şi numai că nu îşi exprimă solidaritatea cu ei, arătându-se care mai de care mai înţelegător faţă de necazurile lor.

Din punctul meu de vedere, principala problemă rămâne numărul mic de participanţi. Înainte de izbucnirea mişcărilor de protest, atât guvernanţii, cât şi adversarii lor îşi puteau imagina – unii cu groază, ceilalţi cu speranţă – că nemulţumirea românilor (oameni în general paşnici şi prea puţin dispuşi la gesturi spectaculoase) mocneşte pe undeva şi abia aşteaptă o scânteie pentru a se transforma într-o vâlvătaie nimicitoare. Ei bine, cum-necum scânteia a apărut, televiziunile şi opoziţia s-au grăbit să sufle în ea pentru a o înteţi, dar vâlvătaia întârzie să apară, dându-se în schimb… apă la moara pedeliştilor, care, cam pe bună dreptate, susţin că o demisie survenită în urma scandărilor a o mie de protestatari cu tot atâtea revendicări mărunte sau absurde (inclusiv cererea de reinstaurare a monarhiei, cu care în principiu sunt de acord, mi se pare că în acest context nu face decât să discrediteze şi mai mult demonstraţiile!) e chiar periculoasă, fiindcă un asemenea număr poate fi strâns de oricine, oricând, pentru a contesta chiar şi un guvern legitim şi proaspăt instalat. Până şi comparaţia cu fenomenul Pieţei Universităţii din 1990 este păguboasă, fiindcă atunci manifestau zilnic cel puţin 10-20.000 de oameni, în condiţiile în care s-a văzut la alegeri că reprezentau doar vreo 15% din populaţie (restul votând cu tovarăşul “Jos Iliescu!”). Or, acum, manifestanţii sunt de zece-douăzeci de ori mai puţini, nu?!

În fine, mărturisesc că sunt absolut fascinat de entuziasmul copilăresc, ca să nu spun pueril, afişat de mulţi dintre jurnaliştii şi analiştii cu mare experienţă şi pe care altfel îi preţuiesc. Nu că voi avea vreo cât de mică satisfacţie, ba dimpotrivă, însă aştept să le văd feţele după anunţarea rezultatelor de la viitoarele alegeri – indiferent când vor fi ele şi cât de comasate sau nu – când partide ca ale lui Dan Diaconescu sau Vadim Tudor vor întruni peste o cincime din sufragii, poate şi ca urmare a propagandei anti-sistem pe care (şi-)o fac din plin zilele astea.

… ŞI-UN CÂNTEC VESEL DE LUPTĂ SĂ CÂNTĂM...

Nu ştiu cu ce l-au tratat aseară în studio cei de la Realitatea TV pe Cristian Tudor Popescu să se încălzească după frigul de-afară, dar cunoscutul jurnalist manifesta o adorabilă frenezie, pe care nu doar că n-am mai văzut-o de multă vreme la domnia sa, dar de care nici nu-l mai credeam în stare, la un moment dat năzărindu-i-se că a găsit soluţia de, să zicem, valorificare a mişcării populare din Piaţa Universităţii: transformarea într-o organizaţie civică, intitulată chiar aşa, “Piaţa Universităţii” (nume devenit simbol naţional, după cum a ţinut să sublinieze), în care să se poată înscrie oricine, în afară de membrii diferitelor partide şi care să aibă drept scop sancţionarea abaterilor de la democraţie săvârşite de guvernanţii ţării, oricare ar fi ei la un moment dat. Cum ar veni, un soi de încă un ONG, ca Alianţa Civică, GDS, IPP etc., de care sunt deja cu sutele, marea majoritate băsiste la ora asta. În fruntea căruia, eventual, de ce nu?, cu voia dumneavoastră, să fie pus chiar un anume domn Popescu. Ce-am mai râs…

În altă ordine de idei, halucinantă numărătoarea demonstranţilor făcută ieri de vajnica Jandarmerie Română: din cei chipurile doar 7000 care au participat la mitingul USL de la Arcul de Triumf (cifră “confirmată” şi de “antipatica de la natură” madam Pora, chiar înainte de a fi trimisă de Mircea Dinescu acolo unde îi e locul, la curul băsescului), după plecarea câtorva sute de microbuze şi autobuze pline cu cei veniţi din provincie, au rămas numai… 500, care s-au îndreptat spre Piaţa Universităţii, adăugându-se celor… 300 de-acolo, astfel încât s-au făcut fix… 1500 (?!), care au ocupat întreaga zonă mai abitir decât o făceau odinioară vreo 9-10.000. Probabil că, sub înţeleapta şi prospera ocârmuire portocalie, românii s-au mai îngrăşat. Curat metoda Anastase-Pristanda!

Acestea fiind zise, propun să cântăm cu toţii un cântecel vesel de luptă:

NIŞTE CHESTII MAI DEGRABĂ TRISTE ŞI UN ANUNŢ IMPORTANT

Nu, nu e o glumă şi, la drept vorbind, nu e nici măcar amuzant, ci mai degrabă dramatic: un om de bine din Sibiu, convins pesemne de jandarmi că responsabili pentru violenţele de la mitinguri sunt şefii galeriilor, a purces la o acţiune cu caracter profund civic, după mintea lui înceată, aruncând de la balconul apartamentului cu un ghiveci de flori în capul unui astfel de personaj abominabil. Din nefericire, biata victimă s-a dovedit a fi şeful galeriilor… de artă ale Muzeului Brukenthal.

Între timp, spre deliciul celor care nu sunt în stare să înţeleagă măreţia unui gest cu adevărat sublim, la Baia de Arieş continuă mişcările de încălzire (că-i al naibii de frig!) şi protest ale singurului manifestant din localitate. În fond, nici chestia asta nu e foarte nostimă, fiindcă la o socoteală simplă s-ar putea să reiasă că, raportat la numărul de locuitori, “mitingul” din Baia de Aramă se bucură de o rată de participare net superioară celor din marile oraşe, în, vorba vine “frunte”, că pe acelaşi calcul se prea poate să fie coadă, cu Bucureştiul.

În fine, pentru a încheia într-o notă pe deplin serioasă, vreau să fac un anunţ important: din spirit de solidaritate cu participanţii la mitingurile neautorizate din toată ţara, îi autorizez pe toţi pedeliştii care s-au referit la ei cu vorbe de ocară – cum ar fi ministrul de externe Teodor Baconschi, senatorul Iulian Urban, depuţaţa Carmen Axenie, cotoiul Sever Voinescu sau Pinalty – să mă pupe apăsat fix în curul meu de vierme nevrotic, ciumpalac, total lipsit de cultură şi imbecilizat de televizor. Promit să mă pregătesc în mod adecvat, mâncând o porţie dublă de fasole. Fâssss!

ASEARĂ, ÎN PIAŢA UNIVERSITĂŢII…

Aşadar, seara trecută am fost şi eu prin Piaţa Universităţii, efectuând mai degrabă o vizită după modelul deja consacrat de “studenţii din Regie” (mai puţin, fireşte, mediatizarea intensivă cu ore în şir înainte de a se produce), în sensul că s-a lăsat îndelung aşteptată şi a durat foarte puţin. Practic, n-am lipsit de-acasă mai mult de-o oră, în condiţiile în care drumul dus e de vreo douăzeci de minute, cu tot cu coborâtul din troleibuz o staţie mai devreme, dintr-o precauţie lesne de înţeles pentru orice jandarm zelos, nerăbdător să mă pipăie inutil din cap până-n picioare şi mai ales să-mi imortalizeze mecla în vreo poză sau pe suport video, aspect pe care niciun burtos de-ăla cu grad superior nu s-a ostenit să-l lămurească în conferinţele de presă, pretinzând numai că au dreptul să legitimeze şi, oricum prin abuz, după cum au recunoscut, să percheziţioneze sumar şi corporal.

Tot pentru a nu risca să intru în colimatorul jandarmilor, am avut grijă să mă îmbrac în aşa fel încât să evit combinaţiile de culori de mare risc, gen roşu-albastru, alb-roşu sau galben-albastru (Petrolul), optând pentru o ţinută sobră, în nuanţe de bleu şi albastru, à la Progresul, echipă a cărei galerie, din care aş fi putut face parte, că o simpatizez, e celebră nu atât prin violenţa membrilor cât prin faptul că nu există. De asemenea, am renunţat la încălzitorul de gât (fără de care de când a venit iarna nu ies nici până la chioşcul de ziare din colţul străzii), fiindcă putea fi confundat naibii cu vreo mască de schi, şi n-am îndrăznit nici măcar să-mi trag căciula cum se cuvine pe frunte, de azi-dimineaţă m-am căptuşit cu ditamai guturaiul.

Cu toate astea, o dată scăpat neatins de malacii cu alură de soldaţi universali din filmele SF, am realizat subit că, aşa lup singuratic cum sunt de felul meu (mai ales că au apus vremurile de la începutul anilor ‘90, când la cinci minute după sosirea într-o astfel de manifestaţie îmi întâlneam jumătate dintre prieteni, care acum sunt pe la casele lor din Spania şi Canada cu neveste şi copii) şi cum stăteam cu căştile în urechi ascultând pe radioul telefonului mobil transmisiunile posturilor de ştiri, pot deveni suspect pentru cei din piaţă, care m-ar putea lua drept vreun “securist” infiltrat. De altfel, oricât de puţin am stat, tot am apucat să asist la o scenă penibilă, în care două femei cu aparenţă de doamne, dar comportament de caţe s-au năpustit verbal – cu atâta vehemenţă, încât iniţial am crezut că e o glumă între cunoscuţi – asupra unui individ, care putea să fie, putea să nu fie unul din pedeliştii de mai mică importanţă care apar pe la televizor, cerându-i să se legitimeze sau să părăsească de îndată zona, până nu-l dau pe mâna manifestanţilor. Din fericire, în situaţii de felul ăsta mă scoate din belele faţa mea de băiat cumsecade, care, îmi dau seama acum, m-ar face numai bun de agent sub acoperire. Asta ca să nu mai spun că nu mi-e de niciun folos prin zonele periferice ale oraşului, la vreo ciocnire cu găştile de cartier. În fine.

Una peste alta, am vrut să văd pe viu dacă impresia nu întru totul pozitivă pe care mi-o făcusem privind manifestaţiile la televizor este corectă. Ei bine, singura diferenţă notabilă e că la televizor demonstranţii – cu tot cu bloggeri, jurnalişti, membri obscuri de partid, jandarmi în civil, pedelistul ăla şi Mircea Badea – par mai numeroşi. În plus, de când cu revenirea lui Arafat la Ministerul Sănătăţii, mi s-a confirmat încă o dată, dacă ar mai fi fost nevoie şi dacă ăsta ar fi fost cu adevărat motivul mişcărilor din ultimele zile, faptul că în România vei sfârşi întotdeauna şi foarte curând prin a te face de râs dacă te apuci să militezi “pentru” cineva.

Sigur, multă lume socoteşte întoarcerea la matca portocalie a fiului risipitor şi scuipat, apoi pupat împăciuitor pe creştetul la fel de pleşuv, de Băsescu drept un lucru bun, că-i mare profesionist. În cazul ăsta, mă întreb dacă n-ar fi bine să se mai primenească rândurile guvernuluiboc cu încă vreo doi-trei, plus ceva lideri ai opoziţiei (că tot se văd azi cu premierul!) în posturi-cheie, gen Justiţie pentru Ponta şi, de ce nu?, Tineret şi Sport pentru Antonescu. După care, baremi lozinca “Jos Guvernul!” n-ar mai avea chiar niciun rost.

UN FEL DE REABILITARE A LUI CEAUŞESCU ŞI O REVOLUŢIE LA SCARĂ REDUSĂ

Aproape douăzeci de ani după execuţia lui Ceauşescu şi ceva mai puţini înainte (fiindcă n-am fost nici eu chiar atât de precoce să-mi pun asemenea probleme încă din faşă) am trăit, alături de milioane de alţi români, cu impresia greşită că una din cele mai mari bube la cap ale precedentului dictator era convingerea lui că se pricepe la toate, ca dovadă că în apariţiile sale publice – fie în mişcare, în cele două ore de program de la Televiziunea Română la fel de aservită puterii ca şi acum, fie statice, în pozele din ziarul Scânteia, un fel de Evenimentul Zilei al acelor vremuri – dădea “indicaţii preţioase”, când muncitorilor din cine ştie ce fabrică fruntaşă pe ramură, când constructorilor de pe marile şantiere ale patriei, când ţăranilor responsabili cu producţiile-record la hectar, ba chiar şi mamelor-eroine. Ei bine, adevărul istoric e altul: la fel ca şi Băsescu, care de altminteri o recunoaşte destul de frecvent, Ceauşescu nu se pricepea de fapt la nimic, însă beneficia pesemne de “comisii de specialitate” în toate domeniile, ceea ce-i era de ajuns să se amestece în orice.

La asta mă gândeam văzând demonstraţiile din ultimele zile, care – chiar dacă numai atât cât o machetă la scară foarte redusă şi cam şuie cu originalul – seamănă cu mişcările din decembrie ‘89 prin faptul că oamenii din aceeaşi Piaţă a Universităţii nu ştiu precis nici ce vor şi nici ce-i aşteaptă după eventuala izbândă, însă ştiu precis că aşa nu se mai poate. Pe lângă faptul că eterogenitatea merge de la cei care sunt pentru sau împotriva (că niciodată n-am înţeles mesajul) proiectului ori zonei Roşia Montană până la cei care vor doar alegeri necomasate, trecând prin susţinătorii monarhiei şi… cel al “metodei Cojocaru” (!) ca singură soluţie de scoatere a ţării din impas, atât cât mă pricep eu la fizionomii şi tipologii de oameni, nu m-ar mira ca majoritatea să nu fi votat niciodată în viaţa lor, sau niciodată cu altcineva decât Vadim Tudor, sau să fie fani înrăiţi ai Partidului Poporului – Dan Diaconescu, aşa cum cei din decembrie ‘89 erau (chiar dacă nu aveau cum s-o ştie încă) în marea lor majoritate “fesenişti”, dar şi “liberali”, “ţărănişti”, “ecologişti”, “liber-schimbişti” ş.a.m.d.

Băsescu şi-a băgat nu atât nasul, cât mai degrabă coada şi picioarele în toate – justiţie, minerit, economie, învăţământ, sănătate, podul de la Mărăcineni… – şi a reuşit să facă totul praf, astfel încât e firesc să devină inamicul public numărul unu al vremurilor sale, la fel cum a fost Ceauşescu în urmă cu mai bine de două decenii.

CE A FOST (SAU N-A FOST) ŞI CE O SĂ MAI FIE

Vineri seară, după vreo douăzeci de minute din discursul mai curând isteric decât istoric al lui Băsescu, tocmai mă gândeam că individul face un abil joc dublu caracteristic, dorindu-şi de fapt cu orice chip ca Legea Sănătăţii să NU fie adoptată, de vreme ce o promovează cu atâta (prefăcută?) îndârjire ştiind că peste 90% din români nu l-ar mai crede nici dacă ar mărturisi că posedă chelie şi o privire neparalelă, când, surpriză-surpriză, şi dovadă cât se poate de limpede că omul e dus definitiv cu pluta în sensul cel mai patologic cu putinţă, anunţă că o retrage. Din acel moment lucrurile au început să se precipite, în ultimele zile întâmplându-se şi mai ales spunându-se atâtea, încât următoarele s-ar putea să reprezinte mai degrabă un soi de sinteză decât o contribuţie proprie şi originală la limbuţia generală:

1. Uriaşa mea temere este că în România de astăzi nu se mai poate întâmpla nimic relativ bun (cum ar fi retragerea Legii Sănătăţii) fără să urmeze ceva îngrozitor, ca parte a strategiei demente a actualilor guvernanţi. Prin urmare, mă aştept ca în următoarele luni să se producă (intenţionat!) cele mai mari nenorociri în sistemul sanitar – falimente de spitale, o criză (şi mai) acută de medicamente, (şi mai multe) cazuri de oameni lăsaţi să moară cu zile – pentru ca, pe undeva prin vară, să iasă Băsescu şi să spună, rânjind cu cinism, în stilu-i caracteristic: “eu v-am atras atenţia că sistemul e în colaps şi trebuie privatizat de urgenţă, dar nu m-aţi ascultat; iată ce s-a întâmplat!”

2. Dincolo de conţinutul imbecil al discursului de vineri, când Băsescu n-a contracarat absolut niciuna din temerile adversarilor legii altfel decât încercând să demonstreze că şi acum se petrec lucruri la fel de rele, pe care legea doar le va consfinţi ca atare, l-am auzit pe preşedinte spunând că, deşi în 2011 s-au alocat, pe hârtie, cu două sute şi nu ştiu cât la sută mai mulţi bani pentru Sănătate decât în 2005, nu s-a văzut absolut nicio diferenţă. Din punctul meu de vedere, şi în absenţa unor date care să ateste şi diferenţa de PIB între 2005 şi 2011, cifra respectivă arată doar, cu exactitate, cât a furat anul trecut guvernulboc numai din sistemul medical!

3. Nu ştiu ce sfătuitori au rămas în jurul lui Băsescu şi ce date i-or fi furnizat serviciile secrete ca să-l convingă să retragă proiectul noii Legi a Sănătăţii înainte de izbucnirea unor manifestaţii de protest, însă părerea mea este că a făcut o greşeală “neforţată” şi neobişnuită pentru el, dovadă a degringoladei în care se află. Foarte probabil că şi dacă n-ar fi retras legea, demonstraţiile ar fi fost la fel de anemice în privinţa numărului de participanţi, numai că acum opoziţia şi presa ostilă pot justifica subţirimea rândurilor tocmai prin această retragere, pe principiul: “vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat şi câţi oameni ar fi ieşit dacă NU retrăgea legea”?

4. Văzând ce s-a întâmplat, în special aseară, pe străzile Capitalei, convingerea mea este că, fie, mai probabil, autorităţile au fost de-a dreptul complice cu huliganii, acţionând în asemenea mod încât să producă maximul de pagube posibile prin vânturarea lor prin tot Centrul, de la Piaţa Universităţii până pe la restaurantul Budapesta, “pierzându-i” temporar şi prin Centrul istoric, unde ar fi trebuit cu orice preţ să evite să-i mâne, fie avem de-a face cu o crasă incompetenţă a conducătorilor militari ai jandarmilor, care n-au fost în stare să elaboreze o strategie de luptă adecvată, astfel încât ori să-i înconjoare şi să-i izoleze pe turbulenţi, ori măcar să-i lase în plata Domnului când au văzut că “atacându-i”, mai mult la plesneală, nu fac decât să-i întărâte. Oricum ar fi: demiteri, demiteri, demiteri…

5. O menţiune specială în legătură cu imbecilitatea acelor bucureşteni care în astea trei zile, când era fierberea mai mare, se trezeau să circule cu autoturismele fix prin zona Pieţei Universităţii. De ce să mint, tare mi-ar fi plăcut să văd atunci ploaie de cărămizi şi bolovani în direcţia lor!

Cât despre absenţa unor autorităţi care ar fi trebuit să apară public (şi nu mă refer numai la alde Boc şi Băsescu, ci şi la primarul Sorin Oprescu, care putea să lanseze aseară un apel la calm, văzând ce se întâmplă cu oraşul păstorit de el) şi apariţia unor lideri politici care ar fi trebuit să NU o facă, poate cu altă ocazie.

"PUBLIC ENEMY NO. 1"

“BĂTRÂNUL” ŞI GOLUL

Meciul de Cupa Angliei, de la începutul săptămânii, dintre draga mea Arsenal şi Leeds United, echipă aflată acum pe la mijlocul clasamentului… ligii secunde, a demonstrat că uneori şi în fotbal cine n-are “bătrâni” trebuie să-i readucă, fie şi sub formă de împrumut pe termen scurt, de pe unde se retrăseseră să-şi rotunjească agoniseala.

După ce timp de o repriză şi jumătate londonezii simpaticului, reputatului, dar demult fumatului Arsène Wenger au etalat absolut toate procedeele tehnice şi schemele tactice prin care o formaţie poate să NU marcheze, trăgând de la orice distanţă mică pe lângă bara din stânga, pe lângă bara din dreapta, peste bara transversală, în apărătorii adverşi, în atacanţii proprii, ba călcându-se pe picioare între ei în careu, ba nefiind niciunul acolo, încât la un moment dat nu-mi mai doream decât să-i văd primind un gol fulgerător pe contraatac care să le curme naibii odată suferinţa şi să-i lase să-şi vadă de agonia cealaltă, din campionat, şi de poate ultimele două meciuri din Champions League (cu Milan, fireşte, cel mai tare adversar posibil în afară de Barcelona, care însă era şi ea cap de serie, ca Arsenal, şi n-aveau cum să se întâlnească deja), aşadar după toate astea, la mai puţin de zece minute şi două atingeri de minge de la intrarea pe teren, francezul Thierry Henry a reuşit o preluare şi un şut de… nici n-aş spune “mare”, ci doar Fotbalist, înscriind golul victoriei şi al calificării. Pur şi simplu.

UN CHIOMB

Ce n-am înţeles eu urmărind emisiunea de umor negru transmisă astăzi de mai toate canalele de televiziune pe tronsonul orar 17.30-18.30 este de ce mama dracului despre o Lege a Sănătăţii aflată în dezbatere publică n-are voie să-şi spună părerea “un doctor cu ochii bulbucaţi”, dar îşi poate da cu presupusul un fost marinar urât cu spume, chiomb şi chelios?!

PE DRUMUL CEL BUN

Tot ce a avut de spus, ieri dimineaţă, în favoarea noii Legi a Sănătăţii insignifiantul ministru udemerist de resort – care ceva mai târziu aproape a recunoscut că e doar un fel de pielea… ursului din pădure pe-acolo, neintrând în atribuţiile sale să-şi aleagă singur, fără consultarea cuiva de la Cotroceni, nici măcar cravata de la gât, d-apăi colaboratorii din minister – a fost că nu crede că va produce chiar dezastrul preconizat de Raed Arafat, admiţând aşadar, voalat, că e numai pur şi simplu foarte proastă, existând încă loc de şi mai rău, scop în care a fost adus de (la) urgenţă, în calitate de consilier ororific, cel mai caraghios personaj cu patalama de medic avut la-ndemână după ce s-a reevaluat singur în oglinda de la baie şi a constatat că a fost ani de zile un dobitoc până când, în urmă cu vreo două luni, a văzut şi el Lumina portocalie de la Cotroceni, devenind unul şi mai mare, rect e Tudor Ciuhodaru de la Iaşi, mare specialist în scris sloganuri penibile pe propriile tricouri. De-acum nu mai încape nicio îndoială că suntem pe drumul cel bun. Spre cimitir.

O DEMISIE AŞTEPTATĂ

Dincolo de atitudinea cu desăvârşire ticăloasă a lui Traian Băsescu, care – spre dezamăgirea cui îl credea deja cu un picior în groapa de gunoi a istoriei – a intervenit aseară în direct la o oră de vârf pe un post de televiziune, ca-n vremurile sale bune şi ale noastre la fel de proaste, pentru a-l pune la punct golăneşte de la înălţimea funcţiei şi mai ales priceperii lui în toate, mai ceva ca a răposatului Ceauşescu, pe Raed Arafat, care nu-şi face decât de-o biată viaţă de om meseria cu succes, punându-i tot felul de întrebări retorice cretine, gen “n-ar fi bine să avem şi ambulanţe private?” (la care răspunsul firesc ar fi fost, “ba da, şi chiar avem deja de multă vreme, problema ar fi să avem DOAR ambulanţe private”), încât cine l-ar fi auzit ar fi zis că în România domneşte un fel de stalinism în care nu s-au pomenit nici cabinetele medicale (ca să nu vorbim de cele stomatologice) particulare, nici serviciile de ambulanţă private, nici mult hulitele firme particulare de distribuţie a medicamentelor etc., aşadar dincolo de asta, lucrul bun care s-a desprins din mai degrabă monologul preşedintelui decât dialogul celor doi a fost ideea ca domnul Arafat să-şi prezinte cât de curând (respectiv chiar azi!) demisia, ceea ce, pe de-o parte, la drept vorbind, ar fi absolut normal, de vreme ce are o poziţie atât de fermă împotriva noii Legi a Sănătăţii elaborată de colegii lui de guvernare şi pe care e evident că oricum n-are cum s-o împiedice, “din interior”, să apară în exact forma pe care o vrea Băsescu, iar, pe de alta, ar fi şi de dorit, deoarece prin rămânerea lui în funcţia de subsecretar de stat, însoţită de o eventuală sustragere discretă de la dezbaterea aprinsă de zilele astea pentru a se ocupa – nu-i aşa? – de treburi “mai importante”, n-ar face decât să gireze în continuare guvernulboc cu imaginea sa infinit mai bună decât a oricui altcuiva din actuala putere portocalie. Şi aşa o face cam de mult!

MAI RĂU CA LA NOI

Uşor straniu meciul de ieri din Cupa Angliei, de pe Etihad Stadium, dintre Manchester City şi Manchester United, în care nefericitul portar român Pantilimon – titularizat la “gazde” efectiv datorită accidentărilor şi mai ales politicii de rulare a întregului lot în competiţiile de mai mică importanţă – nu că ar fi apărat slab, dar n-a apărat mai deloc, primind cele trei goluri din cam singurele şuturi, ce-i drept imparabile, pe spaţiul porţii, cu excepţia unui penalty pe care chiar l-a respins, însă în faţă, astfel încât executantul, Wayne Rooney, a trimis mingea lejer în poartă cu capul, scorul final, 3-2 în favoarea lui United, contrazicând până la un punct teoria mea că orice echipă care rămâne în inferioritate numerică în zilele noastre e victimă sigură, fiindcă “cetăţenii” au revenit oarecum spectaculos, deşi pe fondul unei vădite superiorităţi plictisite şi plictisitoare a adversarilor, de la un 0-3 cu potenţial de a se transforma într-o umilinţă de proporţii după ce la 0-1, prin minutul 12 (!) arbitrul le-a eliminat un jucător în urma unei intervenţii care nu doar că n-ar fi trebuit sancţionată nici măcar cu cartonaş galben, dar nici n-a prea fost fault (chipurile un “atac periculos”), de mă şi întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă un asemenea “cavaler al fluierului” cretin ar fi stricat nu un superderby din Anglia, ci o banală partidă din campionatul nostru de doi lei. Doamne ce măcel (mediatic)!

"WHEN THE EAGLE CRIES"

GENUL FILMULUI: CAPODOPERĂ

După părerea mea, diferenţa esenţială dintre un film “de artă” (european) şi unul (american) obişnuit este că în timp ce la primul te plictiseşti de moarte preţ de nouăzeci de minute sau chiar două ore întregi, mai şi aţipeşti din când în când, înfrânându-te cu mare greutate, şi doar din jenă faţă de ceilalţi doi spectatori care mai rezistă cu stoicism, să părăseşti sala pe la jumătate, însă la final realizezi că ai urmărit o capodoperă încărcată de sensuri adânci şi mustind de înţelepciune, care îţi poate schimba întreaga viziune asupra rostului tău pe lume şi a condiţiei umane în general, la celălalt stai cu sufletul la gură de la început până la sfârşit, trăieşti fiecare moment la intensitate maximă, cu inima tresăltând de teamă sau emoţie, mai verşi chiar şi câte o lacrimă pe ici pe colo, pentru ca imediat ce se termină să-ţi dai seama că ai mai văzut pe puţin o sută de alte filme la fel şi că, una peste alta, nu doar că ai şi început să-l uiţi înainte să ajungi în staţia de tramvai, dar este cel mai bun lucru pe care l-ai putea face în legătură cu el. Din păcate, problema cu filmele din prima categorie nu este că – aşa cum spun cârcotaşii – “nu se întâmplă nimic în ele”, ci că tot ce se întâmplă – uneori chiar foarte multe! – se întâmplă cumva parcă prea rar, cu încetinitorul.

În altă ordine de idei, întrebare: dacă într-o peliculă regizată de faimosul Pedro Almodovar (“La piel que habito”) urmărirea spectaculoasă, mai ceva ca-n filme, a unei motociclete de către o autodubă, desfăşurată la peste 120-130 de kilometri pe oră (după cum se dă clar de înţeles din prezentarea unor prim-planuri cu vitezometrele, chit că, de pildă, copacii de pe marginea drumului defilează cam agale) se încheie cu o tamponare laterală în urma căreia motociclistul e aruncat de pe şosea, se dă peste cap de vreo două ori şi se ridică absolut nevătămat, dar, fireşte, foarte nervos, începând să-l înjure pe şoferul celuilalt vehicul, se cheamă că asta e o viziune cinematografică originală, care aduce un suflu proaspăt, o nouă abordare, din altă perspectivă estetică, a realităţii fizice imediate…? Iar dacă mie mi se pare pur şi simplu o gafă de student în anul întâi nu la regie, ci la o facultate de construcţii, care s-a apucat să filmeze din plictiseală cu camera de la telefonul mobil în timpul vacanţei de vară, înseamnă că sunt un tip de o incorigibilă superficialitate?

O LUME (NU DOAR) NEBUNĂ…

Aşadar, porcăria asta (Alexandra Stan – “Mr. Saxobeat”) de… nici nu ştiu cum să-i spun, că “melodie”, “cântec” sau chiar evazivul “piesă” ar fi cu totul exagerat, despre care eu, ca-n celebrul banc, am aflat abia în urmă cu câteva zile, cu prilejul unei întrebări-capcană pentru o sumă mică de la emisiunea “Vrei să fii milionar” de pe Kanal D, la care aş fi răspuns greşit “Inna” – al cărei nume, de bine de rău, îmi mai trecuse pe la urechi – astfel încât n-aş fi atins nici măcar primul prag, cel de 1000 de lei amărâţi… chestia asta deci reprezintă culmea succesului internaţional atins de creaţia chipurile muzicală românească, deţinând săptămâni în şir un loc de frunte în marile topuri (inclusiv “Billboard”!) de, vorba vine, “specialitate” (ca să nu mai spun de cele 112 milioane de accesări pe Youtube, chiar şi cu “Încorporarea a fost dezactivată la cerere”!!!), iar – după cum coincidenţa face să fi auzit nu mai departe de ieri de la aparatul de radio cu care e dotat (fără mişto, că n-am atâta imaginaţie să inventez aşa ceva!) liftul blocului meu, care în schimb are nişte uşi ce nu se închid decât cu mari eforturi şi şuturi violente aplicate succesiv în câteva puncte-cheie – acum a fost aleasă şi drept coloană sonoră a unui faimos serial american?!

Nu doar că a înnebunit, dar s-a mai şi tâmpit lumea de tot, fraţilor!

UITASEM…

Spuneam ieri că nu cred să fi văzut ceva mai enervant la televizor de Sărbători decât urările făcute de oamenii cu bani… Ei bine, uitasem de o “ediţie specială”, parcă de Crăciun, a nu ştiu cărei emisiuni de la Antena 3, în care, fără să fie de fapt nimic special, fiindcă e un mai vechi obicei mitocănesc al său, Mircea Badea, total pe lângă subiectul abordat, şi, ca să spun aşa, în contradicţie cu “spiritul Sărbătorilor”, îşi beştelea cu sadică satisfacţie foştii colegi, gen Moise Guran sau Paula Rusu, care – dacă ar fi să te uiţi în gura (presei) lui – pentru simplul fapt că au părăsit barca lui Voiculescu şi au emigrat pe la posturi mai mult sau mai puţin concurente, şi-au pierdut subit şi calităţile de odinioară, devenind numai buni de luat la miştouri ieftine.

Asta mi-a amintit iarăşi de vremurile când Badea făcea cuplu cu Teo Trandafir la Tele 7 abc, iar principalul său cal de bătaie era nimeni altul decât Marius Tucă, făcut în toate felurile, inclusiv cu referiri insistente la culoarea tenului său, dar devenit ulterior nu doar ceva şef de-al lui Badea, ci şi, dacă am înţeles bine chiar din relatările acestuia, un foarte bun prieten. Dovadă că “reevaluările”, într-un sens sau altul, se poartă şi la studiouri mai mici şi fără aer condiţionat.

LA MULŢI (B)ANI!

Nu cred să fi văzut ceva mai enervant la televizor de Sărbători (chiar mai enervant ca programele manelistice din noaptea de Revelion, de pe absolut toate canalele, care m-au făcut să mă întreb o dată în plus de ce ne-om fi supărând noi, românii, pe străinii care ne iau peste picior şi ne fac ţigani, când astea sunt gusturile şi apucăturile unei covârşitoare majorităţi a populaţiei!) decât urările patetice făcute de tot felul de potentaţi – de la chiolhanurile cărora televiziunile au transmis practic non-stop, că-ntr-un apartament de bloc din Ferentari sau într-o cocioabă de prin judeţul Gorj nu le încăpea aparatura şi, la drept vorbind, pe cine dracu mai interesează cum petrec Sărbătorile oamenii obişnuiţi?! – urări în care, inevitabil, la un moment dat, înţelepţii ăştia îmbogăţiţi peste noapte din te miri ce furtişaguri şi afaceri dubioase aveau grijă să ne îndemne cu lacrimi în ochi să nu mai punem atâta preţ pe bani (că-s câh!) şi să nu mai alergăm ca disperaţii, zi de zi, după ei, deoarece cu totul şi cu totul alte lucruri, precum, bunăoară, nu-i aşa?, Dragostea, Familia, Prietenii… sunt mult mai importante (fireşte, atunci când n-ai probleme să-ţi achiţi facturile sau reţeta medicală). Sictir!