DE CE NU M-AM DUS LA VOT
Nu, nu (doar) pentru că fix ieri, în ziua alegerilor, s-a întâmplat să aibă loc şi finala de la Roland Garros dintre Djokovic şi Nadal (până la urmă întreruptă la scorul de 4-6, 3-6, 6-2, 2-1), şi meciul de la EURO 2012 dintre Italia şi Spania (1-1) şi cursa de Formula 1 din Canada, încheiată cu o victorie formidabilă a lui Lewis Hamilton. Fireşte că aş fi avut timp din belşug dimineaţa, când am preferat să mă uit la vreo două filme, însă pur şi simplu nu am avut cu cine să votez. Iar dacă adaug că locuiesc în sectorul 2, unde oricum USL şi-a bătut joc de oameni venind cu o caricatură de contracandidat la jalnicul Onţanu, poate că nici n-ar mai trebui să explic.
Treaba este că, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, am votat (aproape) întotdeauna doar dacă am avut o opţiune “pozitivă”. Pentru a-mi fi mai uşor să explic, am inventat un soi de “scară a încrederii”, gradată de la -10 (unde ar fi, să zicem, Hitler sau Stalin sau măcar Ceauşescu) până la +10 (unde, doar de dragul demonstraţiei, să zicem că aş fi eu însumi, dacă aş intra în politică, deşi chiar şi numai pentru gestul ăsta absurd nu mi-aş mai acorda decât cu indulgenţă +8!). Ca să merite să-l votez, un candidat sau un partid ar trebui să fie măcar la un +0,1. Indiferent cât de puţin, dar cu plus. De-aia, de pildă, în 2000 nu m-am dus să votez cu Iliescu (-9,5) doar ca să-l căpăcesc pe Vadim (-9,8). Singura excepţie, pe care o regret până în ziua de azi, a fost în 2004, când, pe principiul “răului mai mic”, l-am votat pe Băsescu (pentru mine, deja de pe-atunci la -7), doar ca să nu iasă preşedinte Adrian Năstase (-9). Or, ce vreau să spun e că, din punctul meu de vedere, USL şi candidaţii lui au alunecat binişor în partea negativă a scării. Asta după ce liberalii, pe care douăzeci de ani i-am socotit întotdeauna la plus (nu cine ştie ce, pe la +2, +3, hai maximum – în zilele lor de glorie şi doar pe câţiva dintre ei – +5), alunecaseră deja spre zero din momentul alianţei cu PSD.
Sigur, aseară iarăşi l-am auzit pe nu ştiu ce dobitoc la televizor spunând că n-au dreptul să critice şi să se plângă decât cei care merg să voteze. (A, pardon, cred că era chiar Victor Ponta! Apropo, dânsul nu locuieşte împreună cu nevasta, că parcă i-am văzut votând în localităţi diferite?!). Ei bine, câtă vreme nu-i dă cuiva (eventual premierului, că nu m-ar mira!) prin minte să şi legifereze chestia asta, o să mă plâng şi o să critic pe cine, când, cât şi unde am să poftesc!
Treaba este că, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, am votat (aproape) întotdeauna doar dacă am avut o opţiune “pozitivă”. Pentru a-mi fi mai uşor să explic, am inventat un soi de “scară a încrederii”, gradată de la -10 (unde ar fi, să zicem, Hitler sau Stalin sau măcar Ceauşescu) până la +10 (unde, doar de dragul demonstraţiei, să zicem că aş fi eu însumi, dacă aş intra în politică, deşi chiar şi numai pentru gestul ăsta absurd nu mi-aş mai acorda decât cu indulgenţă +8!). Ca să merite să-l votez, un candidat sau un partid ar trebui să fie măcar la un +0,1. Indiferent cât de puţin, dar cu plus. De-aia, de pildă, în 2000 nu m-am dus să votez cu Iliescu (-9,5) doar ca să-l căpăcesc pe Vadim (-9,8). Singura excepţie, pe care o regret până în ziua de azi, a fost în 2004, când, pe principiul “răului mai mic”, l-am votat pe Băsescu (pentru mine, deja de pe-atunci la -7), doar ca să nu iasă preşedinte Adrian Năstase (-9). Or, ce vreau să spun e că, din punctul meu de vedere, USL şi candidaţii lui au alunecat binişor în partea negativă a scării. Asta după ce liberalii, pe care douăzeci de ani i-am socotit întotdeauna la plus (nu cine ştie ce, pe la +2, +3, hai maximum – în zilele lor de glorie şi doar pe câţiva dintre ei – +5), alunecaseră deja spre zero din momentul alianţei cu PSD.
Sigur, aseară iarăşi l-am auzit pe nu ştiu ce dobitoc la televizor spunând că n-au dreptul să critice şi să se plângă decât cei care merg să voteze. (A, pardon, cred că era chiar Victor Ponta! Apropo, dânsul nu locuieşte împreună cu nevasta, că parcă i-am văzut votând în localităţi diferite?!). Ei bine, câtă vreme nu-i dă cuiva (eventual premierului, că nu m-ar mira!) prin minte să şi legifereze chestia asta, o să mă plâng şi o să critic pe cine, când, cât şi unde am să poftesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu