Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 24 noiembrie 2014

ANALIZA FINALĂ (DEOCAMDATĂ)

“Errare humanum est, perseverare diabolicum”.

Să spui în chiar seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, la cald, că Victor Ponta a pierdut 2,4 milioane de alegători din cei 7,4 pe care cică i-ar fi avut în 2012, la referendumul de demitere a lui Băsescu, aşa cum a făcut un cunoscut antenanalist (actualmente) politic şi (fost) militar, e o gogomănie poate întrucâtva pardonabilă în vâltoarea evenimentelor şi emoţia momentului cum ar veni istoric şi mai cu seamă zăpăcitor de trist pentru cel în cauză, dar să o repeţi câteva zile mai târziu, la rece, şi încă în scris, mi se pare o dovadă incontestabilă de stupiditate rară.

Concluzia aceasta absurdă porneşte, desigur, de la câteva premise încă şi mai inepte, printre care aceea că absolut toţi cei care au votat la referendum împotriva laşului preşedinte al morţilor ar fi fost pesedişti în cuget şi-n simţiri, sau că la scrutinul prezidenţial din 2014 s-au confruntat un vajnic anti-băsit, în persoana liderului PSD, şi o marionetă, dacă nu chiar un alter ego al lui Băsescu, în persoana lui Klaus Iohannis.

De altfel, o altă cauză a eşecului înregistrat de Victor Ponta este considerată de către autorul elucubraţiilor amintite faptul că perdantul ar fi avut o atitudine “complice şi ezitantă faţă de Băsescu şi abuzurile acestuia”. Cum ar veni, electoratul sătul până în gât de Băsescu, şi care văzuse în Ponta un adevărat arhanghel al izbăvirii de cel viclean, a fost profund dezamăgit de atitudinea ezitantă a acestuia din urmă, astfel încât a dat fuga şi… a votat cu Iohannis, acest “Băsescu in Disguise”, conform aceloraşi surse. Poate aşa, de-al dracu’, să-i dea o lecţie trădătorului Ponta, vinovat că, pesemne, nu i-a tras şi la propriu câte o flegmă din când în când în ochi inamicului, fiindcă altfel (i-)a cam făcut de toate.

Sigur, un scenariu cât de cât mai plauzibil ar fi fost că ăia 2,4 milioane de dezamăgiţi au stat acasă, numai că aici ne cam încurcă socotelile aritmetica, pentru că la un procent de participare la vot de peste 64%, record pentru ultimii 14 ani, în condiţiile în care nu se ştie precis câte milioane de români sunt în pribegie (că în “diaspora” se pare că sunt doar cei vreo 400.000 care au votat pe la ambasade) şi, cu atât mai puţin, câţi morţi de pe la Războiul de Independenţă încoace figurează în continuare pe listele electorale, dacă ar mai fi ieşit şi cei 2,4 milioane, chipurile pierduţi, ca batistele, din buzunarul de la spate al blugilor săi tinereşti de Ponta, am fi ajuns la o rată de participare de vreo 104%. Să moară Occidentul decadent de invidie!

Dacă am ţine morţiş să găsim o explicaţie bazată pe cei 2,4 milioane de alegători, odinioară situaţi, poate, strict conjunctural, mai aproape de poziţiile lui Ponta decât de ale lui Băsescu, ea ar fi că, probabil, în aceşti ultimi doi ani de guvernare, ei au descoperit în liderul PSD doar un soi de Băsescu pe invers, de stânga, (recte un Ion Iliescu), cu nimic mai bun decât originalul, oarecum “de dreapta”, pe care în cele din urmă au ajuns să-l prefere (iarăşi), mai ales într-o versiune uşor (sau mai greu) edulcorată cum este, conform aceloraşi surse amintite mai sus în repetate rânduri, Iohannis.

Pe de altă parte, dacă eu însumi îmi exprimam, în urmă cu numai o săptămână, speranţa că noul preşedinte ales s-ar putea dovedi nu un alt Băsescu, fie şi cu faţă mai umană, ci mai degrabă un Emil Constantinescu, aproximativ decent şi relativ echidistant în relaţiile cu partidele şi instituţiile interne, iată că, într-o oarecare măsură, văzând mai puţin atitudinea protagonistului însuşi şi mai mult a unora dintre cei mai vocali alegători ai săi, care, de pildă, s-au grăbit să salute cu entuziasm primele demonstraţii, încă timide şi oricum premature, de autoritarism, cum a fost răţoiala “neamţului” către Parlament, prin care îi cerea să voteze, într-un anumit sens, o lege, m-am cam sucit, temându-mă că, dus de val şi îmbătat de dorinţa de a se (men)ţine cu orice preţ două mandate la rând cu ghearele şi dinţii de jilţul de la Cotroceni, Iohannis – chiar şi presupunând că structural e un cetăţean cumsecade şi de un bun-simţ puţin caracteristic unui politician, fie şi de altă etnie – s-ar putea transforma, dacă nu peste noapte, de-a lungul următorilor cinci ani de… campanie electorală, inspirându-se din modelele de mare succes la public ale predecesorilor Băsescu şi Iliescu, victorioşi, fiecare, în (mai) toate rundele de alegeri la care au participat în mod direct, dar şi – când ne referim la Băsescu – în cea de-acum, când candidatul susţinut făţiş de el, măcar prin virulenţa atacurilor la oponent, a ieşit biruitor.

Din nefericire, într-o ţară ca România, unde s-a creat deja o perversă şi perfidă tradiţie a preşedintelui-ju(de)cător, Emil Constaninescu a devenit mai degrabă sinonim pentru preşedintele-papă-lapte.

Niciun comentariu: