Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 26 noiembrie 2014

“NOUL LOCATAR” PLICTISITOR

Atunci când te duci la o piesă de teatru de Eugen Ionescu – aşa cum am făcut eu în urmă cu deja vreo trei săptămâni, numai că m-am luat cu altele şi am uitat să consemnez – nu te aştepţi la cine ştie ce relaxare şi voie bună, dar parcă nici nu-ţi închipui că poţi să te plictiseşti de moarte şi să ieşi cu dureri de cap. Guturaiul contractat de la cucoana de-alături, care pe toată durata spectacolului a tuşit, a strănutat şi şi-a tras mârlăneşte nasul, nu-l mai pun la socoteală, că aici chiar n-au nicio vină autorul, rezigorul sau actorii.

“Noul locatar”, pus în scenă de Gabor Tompa la teatrul Nottara, debutează promiţător, cu un monolog-dialog spumos (în măsura în care te acomodezi rapid cu dicţia protagonistei) al personajului interpretat de Ada Navrot, după care, tot restul de o oră şi vreun sfert al reprezentaţiei (pe lângă cele cinci minute absolut exagerate de aplauze politicoase) nu se mai rostesc decât vreo trei-patru replici propriu-zise, plus o duzină de mormăieli poliglote prin care “noul locatar”, întruchipat de spaniolul Francisco Alfonsin, îi ghidează, adesea mai degrabă derutându-i şi încurcându-i, pe cei doi hamali, interpretaţi, altminteri cu haz mut, aproape pantomimic, de Ion Grosu şi Gabriel Răduţă, care aduc şi aranjează deranjând mormanele de piese de mobilier mai mult disparate decât asortate, pe care proprietarul le-a adunat, desigur, într-o viaţă întreagă de om din cale-afară de strângător.

Sincer, din integrala dramaturgiei lui Ionescu, pe care o am în bibliotecă, se pare că-mi lipseşte fix volumul care cuprinde şi această piesă, aşa încât nu-mi pot decât imagina că ea este una de maximum două pagini (din care și-așa cea mai mare parte indicații regizorale) şi îmi place să cred că autorul însuşi n-a conceput-o pentru a fi jucată efectiv decât, cel mult (sau puţin), într-o versiune prescurtată şi rapidă, în care întreaga tevatură a mutării personajului central se încadrează într-o limită de timp scenic rezonabilă, de până într-o jumătate de oră, caz în care nu s-ar pierde, cu siguranţă, nimic din sensurile, inclusiv cele profunde, ale textului, ce poate fi citit, presupun, şi ca o parabolă a unei existenţe ancorate în trecut, copleşită de prea multe amintiri dureroase şi experienţe de viaţă inutile şi sufocante, asemenea catrafuselor care sfârşesc prin a umple până la refuz scena, într-o dezordine cu vagi şi paradoxale valenţe estetice, în schimb s-ar ţine cont şi de răbdarea şi capacitatea de rezistenţă la efortul de a sta ţepeni în scaune, aşteptând să se întâmple şi (alt)ceva, a spectatorilor. Elemente “comerciale” ignorate cu totul de regizor.

Niciun comentariu: