Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 3 noiembrie 2014

CONCLUZII DUPĂ UN SOI DE BILANŢ ELECTORAL: NU MERITĂ!

Desigur, ştiam că în 2014 sunt alegerile pentru preşedinţie, şi chiar bănuiam, bazându-mă pe un soi de tradiţie, că primul tur trebuie să aibă loc prin luna noiembrie, doar că mai pe la mijloc, aşa încât n-am fost surprins decât pe trei sferturi atunci când, duminică dimineaţă, am remarcat pe prima pagină a blogului meu – acolo unde, din vremurile deja aproape imemoriale în care mai eram ancorat în actualitatea politică, a rămas un “feed” de la Mediafax – că absolut toate ştirile sunt de genul “avem atâţia candidaţi”, “în diaspora există nu ştiu câte secţii de votare” ş.a.m.d., fapt pentru care am dedus aproape instantaneu că ziua cea mare pentru alţii şi, dacă nu chiar mică, în orice caz perfect obişnuită, de weekend, cu nenumărate transmisiuni sportive de fotbal, snooker, motociclism, Formula 1, tenis şi chiar patinaj artistic pentru mine, sosise. Totuşi, la fel de firesc, nu acesta sau acestea e sau sunt motivul sau motivele pentru care, pe lângă că habar n-am ce se mai petrece pe “scena” noastră politică de mai bine de doi ani, şi abia mi-au ajuns la urechi numele principalilor doi sau chiar trei candidaţi (adică, auzisem şi că Tăriceanu s-a hotărât să se facă definitiv de râs), eram deja de multă vreme montat să NU îmi exercit dreptul sacrosant şi inalienabil de a vota iarăşi degeaba.

Nu mai departe de azi-noapte târziu, sau azi-dimineaţă foarte devreme, când m-am băgat în pat cu gândul de a mă culca (fiindcă tot din pat mă uit şi la televizor), dar nu, ca altă dată, din cauză că stătusem la talk-show-uri şi dezbateri sterile pe marginea “exit-poll-urilor”, ci pentru că urmărisem o gală de patinaj artistic ce începuse după cursa de Formula 1 care şi ea se încheiase pe la miezul nopţii, m-am apucat să fac – în măsura, deloc mare, în care mă ajută memoria niciodată prodigioasă şi care mă tem că nu se îmbunătăţeşte odată cu trecerea anilor, aşa că probabil pe alocuri voi (con)fabula – un soi de bilanţ al participărilor mele, în calitate de simplu alegător de rând, la scrutinele prezidenţiale de după 1989, mai cu seamă că momentul Revoluţiei m-a găsit deja major şi vaccinat, cu drept de vot pe care nici nu-mi amintesc dacă apucasem să-l exercit şi înainte (pe vremea când era şi obligatoriu) decât la un fel de referendum organizat de Ceauşescu pe tema dezarmării, unde ştampilasem cu însufleţire PENTRU, în speranţa că, printre altele, va fi redus stagiul militar obligatoriu, ceea ce pe undeva s-a şi întâmplat, în sensul că m-am liberat, împreună cu tot contingentul, cu vreo două săptămâni înainte de împlinirea celor 16 luni şi, mai ales, am scăpat de tradiţionalul supliment de “munci agricole” la care erau supuşi cei care terminau armata la începutul verii. În fine.

În 1990 l-am votat, alături de încă vreo… 7% din electorat (la un procent de participare de vreo 95% însă, ceea ce mi se pare că strict numeric reprezintă un record încă neegalat pentru PNL) pe liberalul Radu Câmpeanu. Aşadar, degeaba. Că după numai câteva luni sau, cel mult, foarte puţini ani, favoritul meu de-atunci a dat, în repetate rânduri, cu mucii-n fasole grav e o chestiune adiţională, deloc lipsită de relevanţă, care, de altfel, poate fi numită “povestea vieţii mele”. Ce vreau să spun e că, dintr-o perspectivă oarecum istorică, şi dacă votul meu de-atunci ar fi fost unul de succes, tot aş fi ajuns să-l regret, la fel ca pe toate celelalte, aşa cum se va vedea. Bun.

În 1992, dacă nu mă înşel, mai cu seamă că aici există un echivoc dublat de un paradox, sau invers, cred că am votat, la fel de zadarnic, şi, practic, cu acelaşi rezultat, respectiv victoria lui Ion Iliescu, cu Emil Constantinescu. Paradoxul, chiar dublu, dacă nu şi triplu este că, patru ani mai târziu, sigur n-am mai votat cu candidatul cu ţăcălie în primul tur, ci cu Nicolae Manolescu, cel care, pe lângă că n-a făcut atunci nicio brânză, şi cred că a luat pe undeva pe la 3% (curioşii pot cerceta analele, mie îmi e prea lene acum), a ajuns şi el să mă dezamăgească crunt mai târziu, nu numai în politică, de unde s-a şi retras curând, ci pe oriunde am mai avut de-a face cu el.

A doua componentă a paradoxului despre care vorbeam este că, în 1996, pe Constantinescu nu l-am votat nici măcar în al doilea tur, când am stat acasă, ba chiar – din nişte considerente profund subiective şi, recunosc, de-a dreptul meschine, asupra cărora voi păstra tăcerea, dar coroborate şi cu dispreţul pe care ajunsesem să-l nutresc faţă de el (motivele concrete aproape că le-am uitat cu desăvârşire, dar cred că în principal mi se păruse că s-a purtat incorect faţă de liberali, pe care îi marginalizase în cadrul CDR) – aproape că i-am dorit răul, respectiv o înfrângere ruşinoasă, chiar dacă asta însemna un catastrofal nou succes al lui Iliescu. Din fericire – şi aici apare şi a treia latură a paradoxului – nu doar că Emil Constantinescu a triumfat, dar în cele din urmă (vorba vine, de fapt chiar curând în mandat), s-a dovedit a fi, din punctul meu de vedere, un preşedinte relativ decent şi, de data asta fără nicio urmă de îndoială, de departe cel mai bun din cei de care am avut (eu) parte. Pe care, însă, aşa cum am subliniat, de fapt nu l-am votat, dovadă în plus a lipsei mele de inspiraţie în materie. Mai departe:

În 2000, am votat cu Stolojan, aşa că în turul doi au ajuns Iliescu şi Vadim, între care n-am avut nicio preferinţă manifestă. Sigur, lăuntric, am sperat să NU iasă cel din urmă, dar nu într-atât încât să votez efectiv cu cel dintâi. Am stat (şi atunci) acasă.

În ceea ce-l priveşte pe Stolojan, pe care l-am preferat, de pildă, lui Isărescu, cu care, în schimb, a votat nevastă-mea, fără ca asta să însemne vreun motiv de scandal în familie [dar dovedeşte limpede ce greşeală “strategică” a forţelor (mai) democratice a însemnat să candideze amândoi], trebuie totuşi să spun că n-am avut niciodată cine ştie ce mare simpatie pentru el. Ba, chiar, dimpotrivă, câtă vreme, ca prim-ministru “tehnocrat”, tot un pui de fesenist a fost şi el! Cele două scuze, ca să nu spun alibiuri, pe care mi le-am construit atunci când, oarecum forţat de împrejurarea că devenise preşedinte al PNL, am votat cu el, au fost, pe de-o parte, faptul că în mandatul lui, de bine de rău, s-a putut ca pentru prima oară Regele Mihai să vină în ţară nestingherit, având loc şi istorica manifestaţie, dacă nu neapărat de simpatie, în orice caz de vie curiozitate faţă de Majestatea Sa, la care sute de mii de bucureşteni au ieşit pe străzi să-l întâmpine, iar, pe de alta, relativa “ruptură” din biografia fostului premier, când timp de patru ani a fost nu ştiu ce delegat pe la Banca Mondială, unde, îmi ziceam, poate i-au venit minţile la cap şi a descoperit, sincer, virtuţile dreptei, ale liberalismului etc.

Insist cu Stolojan pentru a explica şi de ce, după alţi patru ani, în 2004, eram pregătit să merg încă o dată pe mâna lui, când… a făcut rocada aceea bizară (mai cu seamă având în vedere că şi la ora actuală, după zece ani, domnia-sa e bine-mersi în viaţă, sănătos şi voinic, nu răpus de o nemiloasă maladie incurabilă, aşa cum am fi crezut atunci văzând lacrimile de crocodil ale înlocuitorului) cu Traian Băsescu. Despre acesta din urmă ştiam foarte bine ce-i poate pielea nu doar după mandatul din 1990, cu vânzarea flotei, ci şi după cel din 1996-2000, din timpul coaliției USL (recte PD) - CDR, când fusese cel mai abject personaj sinistru pe care mi-a fost dat să-l văd în acei ani şi nu numai. Cu toate acestea, n-am avut încotro şi l-am votat, pentru că alternativa era un frate geamăn al lui întru ticăloşie, Adrian Năstase, dar care, fatalitate, se manifestase activ la vârf pe scena politică, dacă nu neapărat mai monstruos, în orice caz mai recent, în guvernarea pesed(er)istă de tristă amintire 2000-2004, care, după mintea mea, trebuia curmată fără întârziere, fiindcă altfel risca să se eternizeze.

Pe undeva, era ca şi cum aş fi avut de ales între, să zicem, un Hitler şi un Ion Antonescu. Acum, chiar şi dacă, dintr-o perspectivă fantezist-istorică, Antonescu s-a transformat într-un Ceauşescu sau chiar Stalin, parcă tot nu am cum să regret cu totul alegerea mea (şi a electoratului în ansamblu) de atunci, deşi, mai probabil, dacă ne-am întoarce în timp şi ar mai fi o finală Năstase-Băsescu, de data asta m-aş abţine.

Oricum, şi atunci, ca şi în 2000, sau 1996, 1992, 1990… principalul motiv “pozitiv” pentru care m-am dus la urne, dincolo de obişnuita componentă negativă, a alegerii răului mai mic, a fost simpatia mea pentru liberali. Victoria lui Băsescu avea să-i aducă la guvernare pe aceştia, lucru care s-a şi întâmplat. Ce a urmat însă, se ştie: sub pojghiţa de... aramă, dată, din punctul meu de vedere, de multă vreme pe faţă, Băsescu s-a dovedit a fi de tinichea curată, iar eu aveam deja să-mi regret votul după numai câteva luni. La fel cum l-aş fi regretat şi dacă ar fi fost dat lui Stolojan, rămas în… barca marinarului

De atunci, s-au mai consumat două referendumuri de demitere, la care am votat DA, în speranţa de a-mi îndrepta cumva greşeala din 2004, şi încă un scrutin prezidenţial, cel din 2009, când am votat (tot degeaba) cu Crin Antonescu, dar am refuzat s-o fac şi cu prostănacul pesedist Geoană, chiar cu riscul ca astfel, cumva, greşeala mea să se perpetueze. Cum spun însă americanii prin filme: nu repari un lucru rău făcând un alt lucru rău. Cert este că, atunci când nu s-a ocupat restul electoratului să-mi zădărnicească votul, au făcut-o cei de la Curtea Constituţională sau nişte dobitoci, la fel de mari, de prin Uniunea Europeană.

În 2014… Poate chiar până prin 2012, aş fi zis că anul acesta voi vota cu Crin Antonescu, deşi, oricum, mai degrabă simpatia decât încrederea, nicicând prea mare, cel puţin de la un moment dat încoace, mea pentru el cobora, şi pe-atunci, deja de multă vreme, într-un ritm vertiginos. În cele din urmă, mult după ce mă hotărâsem oricum să n-o fac, nici n-a mai fost cazul: fostul (preşedinte) (liberal) a reuşit să ducă de râpă nu doar partidul, ci şi propriile şanse de mărire personală, ceea ce reprezintă, totuşi, o (contra)performanţă aparte şi, într-un fel, în privinţa celei de-a doua componente, salutară.

În concluzie, absolut toate voturile mele pentru candidaţii la prezidenţiale, indiferent de rezultat, s-au dovedit, mai devreme sau mai târziu, nişte greşeli. Se prea poate ca vina să-mi aparţină, pentru că nu am ştiut să-i judec corect şi să anticipez evoluţia (ca să nu zic involuţia) lor, dar, cu un subiectivism care, pe de altă parte, îmi place să cred că, de fapt, nu mă caracterizează, prefer să spun că pur şi simplu ei nu mi-au meritat votul. Şi asta referindu-mă la cei despre care, la un moment dat, mi-am făcut oarece iluzii. Ăştia de-acum n-au ajuns nici măcar până acolo!

Niciun comentariu: