Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 17 noiembrie 2014

SCHIZOFRENIA ELECTORALĂ sau VICTORIA LUI TRAIAN BĂSESCU ASUPRA LUI ION ILIESCU, DOUĂ CADAVRE POLITICE AMBULANTE

Pentru început, două precizări:

1. La fel ca în primul tur, şi, în mare parte, din aceleaşi motive, plus încă vreo două asupra cărora mă voi apleca mai târziu (cu atât mai mult cu cât de la ele am pornit de fapt întregul articol), nici în al doilea n-am votat, pentru că n-am avut cu cine.

2. Cu toate că mă bucur pentru înfrângerea lui Ponta, victoria lui Iohannis mă lasă rece. Cu alte cuvinte, doar dacă aş fi fost constrâns cu ameninţări de tortură fizică mergând până la risc vital m-aş fi dus la vot, unde, în aceste condiţii şi doar în ele, aş fi optat pentru candidatul susţinut, printre mulţi alţi jegoşi pe care îi voi aminti mai încolo, de partidul cu care am simpatizat două decenii şi mai bine, PNL. Aproape ca în 2000, cu diferenţa că atunci probabil n-aş fi ales între Iliescu şi Vadim nici sub ameninţare.


În sine, rezultatul scrutinului de ieri poate fi citit în mai multe chei. Mai întâi, având în vedere imbecilitatea ambelor părţi, care, chiar dacă nu simultan, ci de-a lungul unui interval de vreo șapte ani, au susţinut, unii – de pildă, în timpul celor două referendumuri pentru demitere – că toţi adversarii lui Băsescu sunt manevraţi, manipulaţi şi direct călăuziţi de către Ion Iliescu, iar ceilalţi, mult mai recent, că Iohannis însuşi este marioneta lui Băsescu, el reprezintă o victorie, până la urmă oarecum firească, a lui Traian Băsescu asupra lui Ion Iliescu.

În ceea ce mă priveşte, cele două “teorii” amintite mi se par la fel de stupide, pentru că, aşa cum Ion Iliescu, după încheiere nenumăratelor şi mult prea lungilor sale mandate de preşedinte, a devenit un neica nimeni, băgat în seamă doar de ochii lumii, în timp ce polul ticăloşiei de stânga s-a deplasat către personaje mult mai viguroase, influente şi active, începând cu Adrian Năstase şi încheind chiar cu Victor Ponta, Traian Băsescu va deveni şi el, cât de curând, un simplu personaj istoric de tristă amintire, chiar şi dacă va avea lipsa de simţ al măsurii şi al ridicolului să coboare până şi sub propriile standarde de josnicie (şi cu atât mai mult ale predecesorului, care şi-a mânjit, și el, statutul de – totuşi – fost preşedinte, cu un amărât de mandat senatorial) pretinzând vreo funcţie de premier sau chiar numai simplu ministru, eventual al transporturilor, în cabinetul cine ştie cărui Predoiu. Începând cu nu ştiu cât decembrie, când acest zombi politic care este Traian Băsescu, aflat în funcţie deşi a fost practic demis de popor în două rânduri prin referendum, îşi va înceta în sfârşit mandatul, şi principalii ticăloşi ai “dreptei” vor fi cu totul şi cu totul alţii. Părerea mea, chiar dacă unii o vor socoti naivă.

O altă cheie de interpretare a votului de ieri este că poporul, în nemărginita lui înţelepciune, a dus până la capăt, chiar şi împotriva protagoniştilor, mandatul încredinţat defunctului USL în 2012. Astfel, Victor Ponta rămâne în continuare premier (cât o mai rămâne), în timp ce liderul PNL, Klaus Iohannis (succesor al lui Crin Antonescu, dar în protocolul formaţiunii oricum mi se pare că nu erau specificate nume) a devenit preşedinte.

De altfel, domnul Ponta chiar se poate consola cu acest rezultat, spunându-şi că electoratul l-a socotit un atât de bun prim-ministru, încât nu a vrut să-i curme prematur cariera în fruntea Executivului alegându-l preşedinte.

Re(de)venind serios şi la motivele pentru care m-am abţinut de la vot, trebuie să spun că tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă şi a culminat cu cele două tururi de scrutin mi se pare o dovadă de schizofrenie electorală. N-am să ascund faptul că, nu mai departe de ieri, spre seară, când încă aş mai fi avut timp să ajung la urne, cu atât mai mult cu cât părea să se prefigureze un rezultat foarte strâns, uitându-mă pe Facebook am descoperit nenumărate îndemnuri mobilizatoare din partea susţinătorilor lui Iohannis, al căror mesaj, în linii mari, era că o victorie a lui Ponta ar duce ţara de râpă, cu zeci de ani înapoi, în negurile comunismului şi aşa mai departe.

Ei bine, dincolo de văditele exagerări panicoase de tip electoral, partea cu adevărat penibilă era că pe lângă texte apăreau şi o mulţime de fotografii având în primplan personaje la fel de sinistre ca lașul preşedinte al morţilor, de genul Monica Macovei, Nuştiucum Neamţu (caraghiosul ăla care s-a făcut remarcat în zilele referendumurilor de demitere a lui Băsescu ţopăind de fericire că 7,5 milioane de conaţionali au votat degeaba) sau Grigore Cartianu, băsişti pupincurişti de cea mai joasă speţă, cu care mi-e ruşine că împărtăşesc apartenenţa la acelaşi regn, ca să nu mai spun acelaşi popor, aşa încât chiar nu m-aş înfrăţi în ruptul capului (meu, deşi aş prefera al lor!) şi întru vot.

Culmea este că, atunci când vorbesc despre schizofrenie (sau, mai curând, un soi de tulburare bipolară), nu mă refer la cei de teapa celor amintiţi, care au măcar atâta merit (pe care îl apreciez sincer, aşa cum, de pildă, apreciez fidelitatea faţă de partener a pinguinilor, deşi nu şi inteligenţa lor) că au fost consecvenţi, votând mereu împotriva social-democraţilor (alții decât pediștii lor!), la fel cum, pe efectiv de altă parte, ceilalţi au votat constant cu ei, poate încă de la Ion Iliescu, trecând sigur prin Adrian Năstase (în confruntarea cu Băsescu) şi Mircea Geoană (idem) şi ajungând acum la Victor Ponta, ci la partea “curată” a liberalilor, cei la îndemnul cărora, în urmă cu numai doi ani (deci nu patru, opt sau cinşpe!), în 2012, am votat, practic, pentru înscăunarea ciorii de pe gard, Ponta, la Palatul Victoria, în speranţa că şi vrabia din mână, Antonescu, va ajunge peste doi ani, în 2014, la Cotroceni, cu toate că mă numărasem printre cei mai mult decât sceptici cu privire la formarea USL, anticipând fix ce avea să se întâmple, şi anume tragerea pe sfoară a naivilor (ca să nu spun nătăfleţilor) liberali de către versaţii şi veroşii socialişti.

Motivele pentru care atunci, în 2012, am preferat, în ciuda marilor mele reticenţe, să merg totuşi la vot pentru a contribui la o înfrângere de proporţii cât mai catastrofale a pedeliştilor, le-am explicat pe larg la vremea aceea. Cum, însă, nu sunt (încă) nici atât de sclerozat încât să uit de la mână până la gură, şi nici schizoid, mi-a fost şi îmi este imposibil să trec peste această mascaradă a “reunificării dreptei” prin alierea liberalilor (cu care, repet pentru a mia oară, am simpatizat din 1990) cu cei pe care în urmă cu aceiaşi numai doi ani ei înşişi îi prezentau, pe bună dreptate, drept cea mai mare calamitate care lovise România în ultima vreme. Asta în timp ce Victor Ponta, odiosul de-acum, era prezentat drept unul dintre mântuitorii neamului!

Dincolo de faptul că, la vremea lor, Ion Iliescu şi Traian Băsescu au dus, în calitate de preşedinţi, odioșenia pe culmi greu de imaginat şi încă şi mai greu de imaginat că vor putea fi depăşite fie şi de un Victor Ponta, aşa încât, ca unul care, după 25 de ani de democraţie (ca să nu-i mai socotesc şi pe cei cam tot atâţia dinainte) deja m-am obişnuit cu astfel de “şefi ai statului”, perspectiva ca (încă un) Mickey Mouse să ajungă preşedinte nu mă putea înspăimânta din cale-afară, iată că am ajuns şi eu, după aceşti 25 de ani (minus vreo doi, la drept vorbind) la concluzia că nu există forţă politică sau politician cu care să merite să votez. Eu, cel care ani şi ani de zile am combătut această teză, dovedind, poate, naivitate în raport cu concetăţeni mai… precoce, consider că tot ceea ce s-a întâmplat în aceşti ultimi doi au confirmat-o cu vârf şi îndesat.

Sigur, ca simpatizant de partid (PNL) la urma urmelor întotdeauna mic (chiar şi când prezenta cifre umflate, de 20%), niciodată în stare să stea pe propriile picioare, chiar şi atunci când, în opinia mea, ar fi trebuit să încerce s-o facă, am asistat de-a lungul timpului la tot soiul de alianţe, în general contra-naturii, în care s-a băgat, începând cu CDR şi continuând cu ADA, ACD, USL… Această ACL însă – care, la o adică, aşa cum pentru USL s-a găsit o “tradiţie” a colaborării PNL cu stânga încă de pe vremea când câţiva liberali de doi bani s-au băgat în guvernul “de uniune naţională” al lui Stolojan, poate fi justificată lejer, în faţa credulilor, ca la fel de “tradiţională”, o continuare, vezi Doamne, a colaborării “istorice” CDR-USD din anii 1997-2000 şi o reluare a ADA din perioada 2003-2007 – mi se pare cea mai mârşavă mişcare politică din acest sfert de veac, cu atât mai mult cu cât, aşa cum spuneam, are loc la numai doi ani de când PD-L era zugrăvit (pe bună dreptate, repet şi asta) drept o nenorocire fără precedent pentru neam şi ţară.

Schizofrenia despre care vorbeam o reprezintă faptul că, în timp ce, în urmă cu doi ani, 70% din cei, e drept, doar 42% care s-au prezentat la urne au votat cu alianţa dintre PNL şi PSD, respectiv Antonescu (recte Iohannis) şi Ponta, acum o mare parte dintre ei s-au “polarizat”, adulându-l pe unul şi, mai ales, detestându-l pe celălalt. Sigur, poate că un studiu sociologic temeinic făcut (nu de genul celor care au greşit, iarăşi, rezultatele exit-poll-urilor sau a celui care, între cele două tururi de scrutin, constata că 82% din alegătorii lui Kelemen Hunor nu vor respecta recomandarea făcută de candidat în privinţa opţiunii pentru turul doi, în condiţiile în care această recomandare fusese ca… fiecare alegător să-şi urmeze propria conştiinţă!), un astfel de studiu aşadar ar demonstra că, dintre cei 70% din 2012, mai bine de trei sferturi (că toţi parcă nu se poate, aritmetic vorbind) au rămas în 2014 acasă, profund dezamăgiţi, ca mine, în timp ce procentele electorale de-acum (la o prezență-record, de peste 62%) s-au construit în principal pe baza altor alegători, adunaţi din cei 58% care, la rândul lor, stătuseră acasă în 2012, dezamăgiţi, poate, de pedelişti şi Traian Băsescu. Într-o asemenea eventualitate – altminteri destul de probabilă, în special prin prisma milionului şi jumătate de votanți în plus apăruţi din senin între cele două tururi de scrutin de-acum – îmi voi retrage şi eu cuvintele.

Revenind (şi încheind) la (respectiv, cu) noul preşedinte Iohannis, speranţa mea este să (mi) se întâmple ce (mi) s-a întâmplat în 1996, când, aşa cum am mai scris, la fel ca acum nu votasem în turul doi (nici) cu Constantinescu, preferând să-mi păstrez neutralitatea, aşa încât, printre altele, n-am avut de ce să particip la manifestaţiile de bucurie din Piaţa Universităţii, dar până la urmă, tot din punctul meu de vedere, învingătorul s-a dovedit a fi un preşedinte relativ OK (deşi, paradoxal, i-a dezamăgit pe majoritatea celor care l-au votat!). Primele dovezi într-un astfel de sens pe care le poate da Iohannis sunt, pe de-o parte, să nu facă nicio concesie (sau măcar cât mai puţine şi mai mici) “aripii” Băsescu-Macovei-Udrea-Boc etc., din fostul şi actualul PD(L), iar, pe de alta, să nu facă manevre de tip băsist prin care să determine schimbarea actualei majorităţi parlamentare alese în urmă cu doar doi ani, poate de fix acelaşi electorat care l-a ales şi pe el. Victor Ponta merită măcar şansa de a se compromite până la capăt, dacă guvernarea lui este atât de proastă pe cât consideră unii (personal nu mă pot pronunţa, pentru că de doi ani sunt rupt de realităţile politice curente). Asta, desigur, dacă nu va fi sfâşiat înainte de propria haită.

Spre deosebire de Mugur Ciuvică, care spunea aseară că Iohannis va fi un preşedinte uşor de manevrat (de către Băsescu), deoarece este, cumva, al nimănui, fără un partid puternic în spate, uitând că aşa părea a fi, la vremea lui, şi Emil Constantinescu, al cărui “yesman” şi şef de cabinet a fost chiar actualul comentator politic bine hrănit între timp la sânul lui Voiculescu, eu sper ca tocmai această relativă echidistanţă a “neamţului” să-l facă un preşedinte mai bun decât predecesorii. Nu mă amăgesc însă prea tare şi nu exclud deloc posibilitate ca, într-un final, să se declare şi el, precum Constantinescu, învins “de sistem”, indiferent dacă acesta e unul securist, comunist sau băsist.

Niciun comentariu: