Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 5 noiembrie 2014

VECHEA POVESTE DE GROAZĂ

În mod oarecum straniu şi absolut surprinzător numai pentru cine n-a văzut aproape toate meciurile lui Arsenal Londra din ultimii 4-5 ani, ca mine, sau măcar n-a urmărit rezultatele şi evoluţia scorurilor, adică inclusiv sau mai ales pentru toţi marii comentatori de fotbal cu pretenţii de specialişti în domeniu care-şi câştigă nemeritat pâinea pe la posturile de sport din România, aseară, la 3-0 pentru “tunari” prin minutul 60 al partidei de Liga Campionilor cu Anderlecht Bruxelles, desfăşurată pe teren propriu, la un moment dat, într-un cadru foarte inspirat al televiunii care se ocupa de transmisiune, pe chipul lui Arsène Wenger, surprins în prim-plan, se putea vedea întipărită exact aceeaşi expresie pe care cu câteva zile în urmă o afişa Flavius Stoican, antrenorul lui Dinamo, la scorul de 3-0… pentru Steaua, şi care poate fi asemănată cu grimasa concentrată şi foarte serioasă, dar, pe undeva – mai cu seamă pentru oamenii mai puţin sensibili – teribil de hazlie a unui adolescent cu deficienţe intelectuale grave, atunci când e întrebat cât fac 1 şi cu 1: n-are nici cel mai mic habar, dar, parcă-parcă, i se pare că, undeva, cândva, s-a mai confruntat cu ceva similar.

Revenind la Wenger, faptul că pe moment nu pricepea în ruptul capului ce se petrece cu echipa sa, dar simţea vag că e ceva profund în neregulă, având totodată un persistent şi sâcâitor sentiment de déjà vu, era din pricină că la ultimele evoluţii din competiţiile interne şi internaţionale, cam prin acelaşi minut 60 (iar uneori şi 80), scorul era cel mult egal, 0-0, dar mai adesea defavorabil, 0-1 sau chiar 0-2, după care începea furibunda cursă, de cele mai multe ori încununată de succes, de recuperare a handicapului şi, nu o dată, răsturnare a scorului, în schimb, în urmă cu câteva sezoane, exista un alt obicei, la fel de prost, al londonezilor, și anume să conducă prin acel moment al meciului chiar şi cu 4-0, dar să scape printre degete victoria. 

Coroborând toate acestea cu faptul că în urmă cu numai două zile, duminică, trecusem prin emoţii mari cu o altă favorită de-a mea, Lazio, care după 3-0 prin minutul 25 al partidei de campionat cu Cagliari – când am şi pus televizorul să se stingă singur, eu pregătindu-mă de somn, convins că lucrurile sunt tranşate (la Lazio n-am sesizat o tradiţie a datului cu mucii-n fasole la fel de grandioasă ca la Arsenal, dar asta poate pentru că nu sunt atât de atent la evoluţiile romanilor) – era să se vadă egalată spre final, chiar şi cu un om în plus pe teren, atunci când l-am văzut pe Wenger în prim-planul amintit am şi pus mâna pe telecomandă, pregătit să schimb canalul, pentru a-mi proteja, cât de cât, inima greu încercată şi din ce în ce mai puţin tânără şi sănătoasă. Aşa se face că, după ce am rezistat, totuşi, cu stoicism, la primul gol al belgienilor, venit şi el îngrijorător de repede după cel de 3-0 al englezilor, în clipa când au obţinut penalty-ul ce avea să ducă la 3-2 (dar eu deja nu mă mai uitam), am trecut televizorul mare pe Real-Liverpool, cel mic pe Juventus-Olympiacos şi am închis laptopul, revenind la transmisiunea de pe Emirates Stadium doar la sfârşit, cât să constat că nici vechea mea metodă, altă dată de succes, de a prezerva un scor încă favorabil prin a nu mă mai uita la meci, sau chiar de a răsturna unul defavorabil prin acelaşi (non)procedeu, nu împiedicase dezastrul: 3-3.

Ce aş mai fi fost curios să aflu, eventual de la un cititor rămas pe recepţie şi în acele ultime 20-25 de minute, e dacă în continuare absolut fiecare atac al lui Anderlecht s-a soldat, pe lângă cele trei goluri, cu o ocazie uriaşă, aşa cum se întâmplase şi până atunci, semn al neputinţei şi al (dez)organizării de tip haos, marca Wenger, din apărarea “tunarilor”, în frunte cu penibilul campion mondial Mertesacker.

Pe de altă parte, de ce să nu recunosc, chiar şi aşa Arsenal a obţinut mai mult decât merita din dubla cu belgienii, după ce în tur întorsese rezultatul în minutele suplimentare ale partidei, şi păstrează o şansă bizar de mare de a se califica, tot de pe locul doi, ca de obicei, în optimile de finală ale competiţiei, acolo unde, dacă va ajunge (că sigur-sigur nu e, cu asemenea prestaţii), se va şi opri, conform tradiţiei, eliminată onorabil (sau nu) de Bayern München ori Barcelona, deşi anul ăsta aş prefera şi eu, naibii, un Real Madrid sau Atletico, echipe oricum mai simpatice.

Niciun comentariu: