SISTEM ANTISISTEM

Odinioară, pe vremea când încă aveam interminabile discuții cu prietenii deranjați că, pentru a îndeplini criteriile de aderare la UE și NATO, România trebuia, chipurile, să se umilească, să-și vândă (recte privatizeze) pe nimic avuția agonisită cu atâta trudă de bietul Ceaușescu etc., iar eu mă încăpățânam să susțin că nu există un preț prea mare și că e mai important să intrăm în lumea euroatlantică indiferent cum, fie și târâș, decât să rămânem „demni”, „în picioare”, dar în afara ei, apărea, inevitabil, și un lung pasaj în care interlocutorul făcea apologia neamului românesc, înșira o mulțime de epitete valorizatoare din care ar fi reieșit că suntem cei mai grozavi oameni de pe planetă, dacă nu și din univers, după care, la contraargumentele mele pe bază de date concrete, cifre, statistici și așa mai departe, conform cărora eram, dimpotrivă, ultimii măcar din Europa la mai toate capitolele, de la PIB la nivel de trai și speranță de viață, respectivul făcea un la fel de lung excurs la istorie, spunându-mi ceea ce știam și eu prea bine, și anume ce ghinion de neșansă am avut noi, românii, de-a lungul veacurilor, ce țară frumoasă și bogată dețineam, dar aflată la răspântia marilor imperii ticăloase, încât ne-au călcat, pe rând și uneori simultan, ba ostrogoții, vizigoții, pecenegii și cumanii, ba tătarii, ba otomanii, ba austro-ungarii, ba nemții, ba rușii, ba... comuniștii, așa încât normal că n-am putut să ne dezvoltăm cum am fi meritat, argumentând, practic, cu dovezi irefutabile, de ce, de fapt, NU eram cei mai grozavi, conform premisei (greșite) de la care plecase el, ci, dimpotrivă, cei mai oropsiți, conform premisei (corecte) de la care plecasem eu. După care, firește, la discuția următoare o luam de la capăt, respectivul/respectivii pornind din nou de la premisa (greșită) că tot noi suntem buricul universului.

De acele timpuri mi-am amintit zilele trecute, când un cunoscut realizator de televiziune, care în ultima vreme are tot mai puține idei, dar din ce în ce mai fixe, astfel încât profită din plin că apare, de-a lungul zilei, în cel puțin două emisiuni, în loc de una singură ca până acum, ca să repete aceleași și aceleași texte, parcă de teamă că mai sunt telespectatori care le-au ratat în primele zece ocazii precedente când le-a rostit, ne enunța faptul că oamenii care au votat cu Călin Georgescu și partidele „suveraniste” nu sunt, așa cum susțin analiștii superficiali și mărginiți, niște simpli imbecili, analfabeți funcțional, lipsiți de educație (chiar și dacă au câte două facultăți absolvite) și de creier și așa mai departe, ci doar au votat „antisistem”, după care, pentru a-și explica teoria, a început să aducă tot felul de argumente din care reieșea că respectivii votanți ba n-au înțeles corect mesajele noului lor idol, ba nu s-au informat suficient și nu erau la curent cu toate gogomăniile înșirate de acesta, ba au votat cu el doar ca să nu voteze cu „vechea clasă politică decadentă” (de parcă nu o puteau sancționa doar stând acasă, cum am făcut eu, de pildă), ba de fapt ei nici nu vor să iasă din UE și NATO (organizații care sunt, practic, definiția „sistemului”), dar ar vrea... nici ei nu prea știu ce, astfel încât, într-un târziu, realizatorul de televiziune în cauză n-a făcut decât să explice, într-adevăr, cu argumente absolut irefutabile, de ce oameni ăia care au votat cu Georgescu și partidele „suveraniste”, respectiv „antisistem”, sunt... niște simpli imbecili, analfabeți funcțional, lipsiți de educație (chiar și dacă au câte două facultăți absolvite) și de creier și așa mai departe, care de fapt au votat fără să înțeleagă ce votează și care sunt, în cele din urmă, consecințele acestui vot.

În cuvintele și metaforele mele, asta e ca și cum ai da un „vot antisistem” opunându-te legii gravitației  (că așa e „sistemul” „impus” de Newton, iar unul din multele ei neajunsuri e că ne împiedică să zburăm liberi, ca păsările!) sau „protestezi” împotriva culorii cu care e zugrăvită o cameră aruncând-o în aer sau dând foc casei, ori te revolți împotriva faptului că ești gras și ai prea multe kilograme tăindu-ți o mână sau un picior, astfel încât să devii instantaneu mai ușor, respectiv, cum ar veni, mai slab etc. Sigur că există multe argumente împotriva legii gravitației, a culorii unei încăperi sau a faptului de a fi supraponderal, însă a lupta cu aceste neajunsuri prin mijloacele enumerate mai sus nu denotă decât imbecilitate, analfabetism funcțional, lipsă de educație (chiar și din partea celor cu câte două facultăți) și creier și așa mai departe.

Despre faptul că, indiferent ce ai pune în locul unui sistem cu care te-ai tot luptat, inclusiv votând împotriva lui, recte „antisistem,” se cheamă că ai pus... un alt sistem, antisistem (asta dacă nu cumva chiar urmărești să instaurezi, pur și simplu, anarhia), cu altă ocazie. 

TONI DEMISIE, GREBLA!

Adevărul este că, din punctul meu de vedere, nici nu e(ra) nevoie de o intervenție în procesul electoral din România a vreunei forțe statale malefice, gen Rusia, ca milioane de (con)cetățeni cu drept de vot așa și pe dincolo (adică inculți, proști, cocalari, maneliști etc., ca să fiu mai precis și să nu creadă cineva că mă refer la cei, puțin numeroși, educați, inteligenți etc.) să aleagă pentru funcția de președinte un măscărici sinistru precum Călin Georgescu (care, atunci când nu debitează, pur și simplu, doar baliverne, povești pe care nu le poate crede, într-o lume civilizată, nici un copil de trei ani, spune lucruri chiar periculoase), mai ales având în vedere precedentele (recte precedenții) Iliescu, Băsescu și (chiar) Iohannis, însă odată ce CSAT a și, cică, identificat astfel de ingerințe, indiferent dacă eu personal aș fi sau nu convins de competența instituțiilor autohtone și buna lor credință (opusă amestecului partizan în alegeri), lucrul normal de făcut ar fi, după cum am scris din prima clipă, ca alegerile prezidențiale să fie anulate, reluate de la capăt, iar inculpatul, candidatul manciurian, exclus din competiție, cu argumente (ale CCR) deja mai solide decât cele cu care a fost eliminată Șoșoacă, în ciuda mârâielilor celor care acum și-ar face cruce cu ambele mâini și cel puțin un picior să scape indiferent cum de Georgescu.

Ideea că într-o țară în principiu cu o democrație aproape consolidată (chiar dacă tocmai pare să se dovedească fix contrariul, respectiv că un singur diliu e pe cale s-o răstoarne doar delirând pe TikTok și, mai nou, canalele de televiziune, în prime time) nu există „mecanisme” pentru a opri un proces electoral profund viciat, iar CCR are, conform Constituției, datoria de „a veghea la buna lui desfășurare” ca un paznic de noapte care, ce-i drept, nu doarme în post, însă doar se holbează la hoți și își notează conștiincios ce bunuri au sustras, ca să poată realiza apoi un inventar corect, e comică, dacă n-ar fi de-a dreptul tragică, și mă face să mă întreb cum dracului s-or fi găsit „proceduri” pentru  perioada de pandemie, de pildă, și ea „fără precedent”.

În același timp, constat că există în societate și o altă largă categorie de imbecili, doar cu o secundă mai isteți decât cei de care aminteam în primul paragraf, care au, acum, convingerea că totul se poate tranșa prin vot, duminică, deoarece, nu-i așa?, „oamenii votează, nu boții”, fiind incapabili să înțeleagă ce înseamnă această viciere a procesului electoral, pentru că e ca și cum un om ar fi închis, pe toată durata campaniei electorale, într-o casă unde i s-ar prezenta întruna un singur candidat, când în competiție sunt vreo 14, după care ar fi trimis să voteze și s-ar argumenta, nu-i așa?, că o face cu mâna lui și bazându-se pe propria conștiință. În plus, cum spuneam și în textul precedent, duminică se „alege”, practic, între doi candidați ajunși în finală în mod incorect, fiindcă, fără acest atac al Rusiei sau măcar al boților lui Georgescu, cel puțin unul dintre ei (dar mai probabil ambii) ar fi fost diferit.

Iar dacă ar fi să mă gândesc la ce e mai rău, în logica unui atac masiv și premeditat al indiferent cui, nu este exclus ca subtilitatea agresorilor să fie atât de mare încât adevărata candidată manciuriană să fie tocmai adversara lui Georgescu, pe care să-și fi dorit s-o plaseze în funcția de președinte al României după ce am fost făcuți să mergem după fente precum, mai întâi, „fermele de boți” ale lui Mircea Geoană, fostul secretar general adjunct al NATO (a cărui alegere chiar ar fi fost o grea lovitură pentru Rusia!), și apoi, iată, o sofisticată manevră cu un, poate, doar biet individ dus cu pluta ca Georgescu.

 

P.S. Încă de când AEP a trimis către CCR listele acelea cu rezultatele (parțiale ale) renumărării voturilor, în care se consemna, practic, într-un document oficial, INVERSAREA locurilor doi și trei, m-am întrebat dacă președintele instituției, Toni Greblă, își bate joc de noi sau de CCR și m-am gândit că, indiferent cum ar fi, s-ar cuveni să i se ceară demisia, după care, ce-i drept, când CCR s-a declarat satisfăcută cu acel document și n-a mai vrut renumărarea integrală, așa cum ceruse, adică și a celor din străinătate, m-am cam lămurit că ambele instituții își bat joc de noi sau sunt de o stupiditate aproape neverosimilă.

Acum, însă, după ce au apărut și dovezile clare ale unor legături necuvenite ale lui Greblă cu, măcar, anturajul lui Georgescu, care mai e și sprijinit de doamna Greblă, demisia sau chiar demiterea mi se pare cu atât mai justificată. De unde și titlul acestui text, adaptat realității că oricum trăim într-o lume întoarsă pe dos.

ACTUALIZARE: Aproape ca niciodată, lucrurile s-au petrecut așa cum era normal, CCR anulând actualele alegeri prezidențiale, cu reluarea întregului proces electoral de la zero, la o dată ulterioară.

BREAKING NEWS: CSAT, COMPLICE LA VICIEREA REZULTATELOR ALEGERILOR PREZIDENȚIALE

ULTIMA ORĂ: La închiderea ediției (ca să spun așa), a explodat știrea că CSAT a desecretizat o serie de documente din (și prin) care se dovedește, practic, cât se poate de clar, că întregul proces electoral privitor la alegerile prezidențiale din România a fost PROFUND VICIAT de ingerința unor entități statale străine, prin încălcării grave ale legislației privitoare la campania electorală și așa mai departe, astfel încât, în opinia mea, alegerile ar trebui anulate și reluate la o dată ulterioară, cu excluderea din competiție a candidatului care a trișat și a fost sprijinit de forțe ostile României.

Pe de altă parte, dat fiind faptul că s-a întârziat nepermis de mult cu prezentarea acestor dovezi și ea s-a petrecut doar în urma unor demersuri jurnalistice (altfel rămânând în continuare secrete!), fără, de pildă, să fie anunțate la timp CCR, BEC, AEP, Parchetul General etc., mi se pare că CSAT, în frunte cu președintele Klaus Iohannis și premierul Marcel Ciolacu, este, practic, COMPLICE la toată această viciere a procesului electoral, deoarece la momentul acesta, dacă el va continua conform calendarului inițial, alegătorii sunt obligați să opteze între doi candidați ajunși în finală în mod incorect (iar unul chiar ilegal!), în urma distorsionării rezultatelor primului tur de scrutin, astfel încât, indiferent de rezultatul turului doi, vom avea un președinte al României ILEGITIM.

PE CULMILE PUPINCURISMULUI

Cred sincer că Mircea Cărtărescu este o mare personalitate a culturii românești contemporane, scriitor apreciat, nominalizat în numeroase rânduri la prestigiosul premiu Nobel pentru literatură etc. și, în (și cu) această această calitate, are tot dreptul, dacă cu chiar datoria cetățenească, să-și exprime opiniile în materie de... orice, inclusiv politică, și să fie considerat un adevărat lider și formator de opinie, influencer, un om de a cărui părere oamenii obișnuiți, simpli muritori de rând, ca mine, de pildă, trebuie să țină cont cu sfințenie.

În același timp, Mircea Cărtărescu este cel care, în accepțiunea mea, s-a erijat ani de zile într-un pupincurist cu bale la gură și susținător fervent al unuia dintre cele mai sinistre și abjecte personaje ale politicii românești ante și postdecembriste, care mi-a mâncat aproape douăzeci de ani din viață – zece ca președinte și alți vreo patru ca principal furnizor de scandaluri politice (cu consecințele, inclusiv economice, aferente) în guvernarea CDR-USD, plus alți patru cât a mai fost primar al Bucureștiului meu natal și de reședință  – și care, doar ca fapt divers, într-un mult prea târziu, după încheierea tuturor mandatelor, a fost condamnat definitiv, în justiție, ca informator al Securității ceaușiste (lucru știut și înțeles cu ani de zile mai devreme, încă de când se afla în plină ascensiune pe firmamentul politicii dâmbovițene, de către orice om din România cu doi neuroni funcționali), Traian Băsescu, pe lângă alți acoliți ai acestuia, gen Kovesi, Monica Macovei, Daniel Morar, Emil Boc, Răzvan Ungureanu...

În aceste condiții, faptul că Mircea Cărtărescu propovăduiește, zilele astea, cu privire la alegerile prezidențiale, nu o diatribă, altminteri legitimă și de înțeles, ÎMPOTRIVA lui Călin Georgescu, ci o pledoarie fierbinte, tot de tip pupincurist, ÎN FAVOAREA Elenei Lasconi, pe care o consideră, printre altele, „un om curat”, mă face să mă abțin cu eforturi supraomenești să mă duc duminică la vot doar pentru a pune ștampila pe numele celui dintâi și să rămân la decizia mea inițială de a nu vota cu nimeni în turul doi (mai ales că n-am votat nici în primul), chiar și cu riscul de a mi se mai distruge și următorii cinci sau zece ani din viață (dacă mi-or mai fi rămas atâția!), dar măcar nu cu contribuția mea sinucigașă nemijlocită, ci tot de către alții ca Cărtărescu (pardon de expresie), care ne-au adus în situația de a trebui să alegem între dracu și mă-sa (metaforic vorbind, firește).

P.S. Și totuși, cât e de drăguț cum toți lătrăii useriști și – ceea ce e și mai mizerabil – pedeliști, aflați în coaliția de guvernare, bașca jurnaliștii și „analiștii” de toate felurile, inclusiv economici, care urlau în campania electorală, și nu numai, ca din gură de șarpe că „vechea clasă politică”, în frunte cu ciuma roșie PE-SE-DE, care cică ar conduce țara neîntrerupt de 35 de ani, dacă nu încă de după Al Doilea Război Mondial, a dus-o la dezastru, a nenorocit milioane și milioane de oameni mărindu-le pensiile și salariile etc., au descoperit brusc ce bine e de fapt în România, ce șantiere de autostrăzi s-au deschis măcar în ultimii trei ani, ce liberă circulație în lume avem, cum suntem noi pe primul loc în Europa la producția de biciclete (pe bune!) și cel mai grozav producător de gaze din UE (nici pe-asta n-o știam!) etc. etc., numai ca să salveze ei de Georgescu firava noastră democrație ajunsă pe buza prăpastiei și în mare pericol de a fi furată de Putin sau sugrumată de tiktokii din China... fix din cauza văicărelilor, aolelilor și huiduielilor ălora asurzitoare de până mai duminica trecută. Hai sictir!

TELEVIZIUNILE DE ȘTIRI: MANIPULARE CU PREMEDITARE

Poate cea mai elocventă și, cu siguranță, absolut incontestabilă dovadă că televiziunile de știri din România își, dacă nu de-a dreptul dezinformează, categoric manipulează cu nerușinare telespectatorii o reprezintă materialele acelea informative de după marile evenimente, în care absolut fiecare din ele pretinde că este „cea mai urmărită”, „lider de audiență”, „cea mai importantă” și așa mai departe, folosindu-se în mod mincinos de cifre trunchiate care, citite corect, ar arăta că, de fapt, este vorba fie de un anumit eșantion (uneori minuscul) de public repartizat pe categorii de vârstă, sau de educație, sau din mediul rural versus cel urban, fie de câte un „minut de aur” aleatoriu, un, de pildă, „ora 14:24” (când pe toate celelalte posturi era publicitate, pentru că, deși în general au grijă să se sincronizeze în această privință, uneori câte unul din ele întârzie sau iese mai devreme din „calup”) și așa mai departe.

Înțelegem, pe cale de consecință logică, ce porcării încă și mai mari fac în privința altor știri, informații, reportaje etc.

ULTIMUL VOT

Ultima oară am votat la alegerile parlamentare din 2012, când, pentru a storci politic cât mai complet și definitiv gândacul PDL al lui Traian Băsescu, am pus ștampila pe USL, alianța dintre liberalii autentici în care pe vremea aceea mai aveam un dram de încredere și pesediștii spălați, pe ici pe colo, de câteva ape, dar numai după ce m-am asigurat că în circumscripția mea (se trecuse, am impresia că temporar, la votul uninominal) nu e vreo figură sinistră, de genul Gabriel Oprea, care făcea și el parte din alianță, nu prea înțeleg de ce, și candida nu mai departe de circumscripția alăturată, în timp ce la mine era un penelist vechi, de care, ce-i drept, nu auzisem, dar m-am documentat înainte să pornesc spre secție, și un membru PUR ceva mai rezonabil decât media. De atunci, pur și simplu n-am mai avut cu cine și, într-un fel, nici de ce să votez, lucrurile mergând, cumva, târâș-grăpiș, de la sine, cu niște personaje când mai rele, când... și mai rele, dar care se păstrau, cât de cât, în incinta democrației, oricât de cam șchioapă ar fi ea în România.

Anul acesta, însă, mă simt, într-un fel, dator să ies din nou, cum ar veni pentru a apăra sau salva democrația asta șchioapă, însă nu doar de pericolul reprezentat de Călin Georgescu, alături de AUR, Șoșoacă și ce asemenea monstruozități ar mai putea să apară în mod surprinzător duminică, ci și, în al doilea rând, de perspectiva aproape la fel de cutremurătoare, pentru mine, de a vedea un partid ca USR, călăuzit de fosta ei lideră, devenită, ca probabil președinte al țării (dar nu cu voturile mele, pentru că la turul doi o să stau acasă) la fel de „independentă” ca Iliescu de FSN, Băsescu de PD/PDL și Iohannis de PNL/PDL (și chiar Constantinescu de PNȚCD), ajungând „principal partid de guvernământ”, cu cine știe ce procente „istorice” amețitoare, și, în al treilea rând, de nenorocirea politică deja petrecută mai demult și, parcă, accentuată în această campanie electorală, respectiv înghițirea fostului PNL de către forțele răului din PD/PDL, care i-au uzurpat inclusiv titulatura.

În plus, ca unul care am o orientare mai degrabă monarhistă, am considerat dintotdeauna parlamentul, cu toate bubele lui specifice nouă, drept principala instituție a democrației, spre deosebire de „administrația prezidențială”, pe unde coincidența (vorba vine!) face că s-au perindat personaje dintre cele mai abjecte, din punctul meu de vedere, așa încât mă interesează în mult mai mare măsură alcătuirea forului legislativ decât următorul individ sau următoarea individă care cu siguranță va induce regrete amarnice și păreri de rău profunde pentru următorii cinci sau zece ani, inclusiv (sau mai ales) în rândul propriilor votanți.

P.S. Și da, a sosit, probabil, timpul să-mi asum opțiunea și la modul practic, prin vot propriu-zis, nu doar prin... ținut de pumni, ca la ultimele vreo două scrutine, principalul meu argument, efectiv concret, palpabil, de viață și de moarte, nu la nivel „ideologic” sau „doctrinar”, ca unul care am în familia extinsă persoane cu afecțiuni cronice, fiind că o altă „coincidență”, care dăinuie deja cam de decenii, este că întotdeauna, atunci când la guvernare s-au aflat, într-o formulă sau alta (deci și în coaliții), social-democrații, medicamentele nu au lipsit din spitale, în timp ce, atunci când NU s-au aflat, brusc au izbucnit tot felul de scandaluri pe această temă, cu discuții despre taxa clawback (indiferent ce-o fi asta), pacienți cu afecțiuni cronice ieșiți în stradă, greve ale medicilor, inițiative ca și spitalele private să fie finanțate din asigurările... de stat, întârzieri ale alocării banilor către CNAS sau Ministerul Sănătății etc. și, în consecință, cu pauze mari în aprovizionarea cu aceste produse vitale, așa cum, de un alt exemplu, mai constatam, încă în urmă cu ani de zile, și altă coincidență, cu sau fără ghilimele, și anume că, de câte ori s-a aflat „dreapta” la guvernare la noi, a izbucnit câte o criză (economică) mondială (inclusiv pandemia), ceea ce poate să fie doar dovada unui simplu ghinion al ei aducător de nenorociri, dar tot e suficient să mă fi săturat de ea, mai ales că nu mai am (demult) nici vârsta (și nici moștenitori) să mă preocupe cine știe ce „dezvoltarea” României, cu „investiții” pentru autostrăzi și alte elemente de „infrastructură” de care probabil nici n-o să mai apuc să mă bucur prea mult, în schimb încep să am nevoie și eu de tot felul de elemente de protecție socială.

P.P.S. Într-o țară în care de două zile încerc să aflu când se încheie, cu adevărat, campania electorală, ca nu cumva să încalc regulile cu articolul ăsta citit de cel mult doi oameni ajunși pe pagina mea din greșeală, astfel încât să mă pomenesc la ușă cu vreun tablagiu pus pe amenzi, în timp ce Georgescu și ruso-chinezii lui zburdă în voie pe TikTok, dar, după ce găsesc pe câteva site-uri, chiar de încredere, inclusiv ale unor instituții media respectabile, că ar fi vorba de data de MÂINE, 30 noiembrie, ora 7.00, văd tot felul de jurnaliști, necontraziși de politicienii invitați în emisiuni, că s-a încheiat deja (de ieri sau din zori), iar astăzi n-ar mai fi voie să aia și aia, nici nu e de mirare că instituțiile sunt, și ele, ca vai de mama lor, aidoma oamenilor care le-au zămislit și le populează. Adică de o putoare și o incompetență maxime.

ACTUALIZARE: N-a trebuit mult ca să mi se zdruncine din temelii decizia de a ieșit duminică la vot!

Jucând cartea stupidă, inițial cu iz de cacealma, pe care și Crin Antonescu a jucat-o la un moment dat, când și-a luat angajamentul că nu mai candidează dacă nu știu ce se întâmplă sau nu se întâmplă, Marcel Ciolacu a urinat cu boltă pe cele 1,7 milioane de oameni care l-au votat și pe cine știe câți alții care ar fi vrut să-l voteze în cazul reluării alegerilor prezidențiale sau dacă ar fi ajuns, fie și la „masa verde” (adică după o renumărare corectă a voturilor), în turul doi (printre care, poate, și eu), partea și mai sinistră fiind că jetul acela n-ar putea decât să se îngroașe în cazul unei răzgândiri din partea lui. 

Iresponsabilitatea și imbecilitatea politicienilor n-au limite, chiar și atunci când fac pe nobilii!

STRATEGII, LĂTRĂI, TIKTOK

Întotdeauna mi s-a părut fascinant cum doi oameni, sau grupuri, pot să ajungă la aceeași concluzie, și să pară, cel puțin pentru o vreme, că sunt întru totul de acord unul cu altul, folosind însă raționamente (sigur, la unii sunt silogisme, iar la ceilalți sofisme) și premise complet diferite, sau, și mai izbitor, să constate o aceeași realitate obiectivă, intrinsecă, vădită și imposibil de contestat, dar să-i găsească explicații (recte „explicații”) diametral opuse.

Așa, de pildă, realitatea obiectivă, intrinsecă, vădită și imposibil de contestat a rezultatului dezastruos din alegerile prezidențiale obținut de PNL continuă să fie „explicată” de lătrăii din partid prin asocierea cu PSD, astfel încât mai au și satisfacția de a clama că au tras semnale de alarmă încă dinainte ca ea să se petreacă, asta deși, în opinia mea, adevăratul motiv al acestui rezultat este, dimpotrivă, faptul că de la un moment dat, curând după alegerile europarlamentare și locale din vară, când cele două partide au obținut scoruri chiar peste așteptări deși erau împreună la guvernare deja de vreo trei ani, liberalii s-au încăpățânat să-și tragă rafale de gloanțe în picior, reușind, pesemne, să demonstreze cât de nenorociți sunt și au fost acești parteneri și cât de tâmpiți au fost ei înșiși, liberalii, să se asocieze atâta amar de vreme cu ei, astfel încât până la urmă oamenilor li s-a luat și de unii, și de alții, și au optat... pentru a treia cale.

Un alt caz, încă și mai actual, se petrece zilele astea, când (in)decizia PSD de a nu-și anunța poziția față de candidații din finala prezidențială decât după alegerile parlamentare este explicată (și chiar, cumva, salutată) de unii prin faptul că social-democrații și-ar dinamita propriul electorat dacă l-ar îndemna (deja) să voteze cu Lasconi, cea al cărei unic program din campanie a fost să demonstreze, și ea, că PSD e ciuma roșie, astfel încât acum ar fi ca și cum „ciumații” ar linge scuipatul ei, cu consecințe electorale catastrofale, când, de fapt, în opinia mea, adevărata strategie a pesediștilor are la bază bănuiala, dacă nu și certitudinea că măcar o (bună) parte dintre cei care l-au votat în primul tur pe Georgescu sunt, de fapt, alegători tradiționali ai PSD, pe care partidul i-ar pierde pentru alegerile parlamentare de duminică în cazul unui îndemn prematur de a o vota pe Lasconi.

Acum, trecând peste faptul că, optând pentru această variantă, pesediștii se expun riscului de a fi anatemizați și catalogați, o dată în plus și aparent cu mai mult temei decât până acum, drept ciuma roșie, dispusă la un blat cu extremiștii, ceea ce ar putea, dimpotrivă, să le dăuneze din punct de vedere electoral în partea de votanți... radical democrați, ea este, poate în mod paradoxal, absolut benefică și sănătoasă pentru societate, deoarece, presupunând, pe bună dreptate, cum am mai menționat, că mulți dintre votanții lui Georgescu sunt simpatizanți PSD, anunțul prematur al pesediștilor în favoarea lui Lasconi ar face ca toți aceștia să se îndrepte către AUR și ȘOȘ(oacă), îngroșându-le substanțial procentele din parlament, dat fiind că sunt opțiunile cele mai apropiate de „viziunile” lui Georgescu, care nu are partid.

Cu alte cuvinte, decât să crească procentele AUR și ȘOȘ, cred că e, totuși, preferabil să se mențină la cote cât de cât normale cele ale PSD, care este, totuși, un partid cu adevărat democratic, proeuropean și pro-NATO, în ciuda aberațiilor de campanie electorală ale adversarilor (și chiar aliaților!) lor, care, la fel ca și cea mai mare parte a jurnaliștilor și „analiștilor” din presa „obiectivă” și „independentă” (adesea doar de bun-simț), după ce s-au jucat de-a democrația și alegerile, permițându-și să arunce cu lejeritate în spațiul public tot felul de acuzații nefondate și, de multe ori, pur și simplu calomnioase doar ca să facă pace când le vine la socoteală să intre la guvernare unii cu alții, pe sistemul „pupat toți piața endependenți”, acum schelălăie și se milogesc de alegători să-i scoată din căcatul și mai mare și urât mirositor în care ar putea să-i bage „suveraniștii”.

 

P.S. Apropo de dezbaterea aceasta tot mai absurdă privitoare la TikTok, care ar trebui, vezi Doamne, chiar și în opinia unor vajnici așa-zis democrați, ori să fie interzis cu totul, ori măcar cenzurat strașnic, vreau să spun că eu, care nici n-am aplicația cu pricina, n-am văzut declarațiile scandaloase ale lui Georgescu decât la televizor, în interviuri luate lui ba la TVR, ba la Antena 3, va la B1TV, ba la Digi 24, în general în urmă cu niște ani, dar adesea fără să ni se precizeze când, cu toate că, de pildă, una e să fii supărat pe NATO și pentru banii grămadă alocați Apărării pe vremea când părea că am atins dezideratul unei păci măcar continentale, dacă nu planetare [încât un fost bun prieten de-al meu se (și mă) întreba, glumeț și mai degrabă retoric, pe vremea când Putin venea la București cu ocazia reuniunii organizației, de ce naiba n-o adera și Rusia la ea, iar eu apăram, totuși, rațiunea ei de a mai exista spunând, mai în glumă, mai în serios, că poate să ne prindă bine și dacă ne atacă extratereștrii, că alți dușmani apropiați nu părea să mai avem] și alta după izbucnirea războiului de neimaginat din Ucraina.

Ce vreau să spun e că, în aceste condiții, mi s-ar părea la fel de absurd de îndreptățit (adică absolut deloc) să se ceară și închiderea sau cenzurarea posturilor cu pricina, când, de fapt, problema nu e mediul prin care se propagă aberațiile, ci persoana care le debitează și care poate fi trasă la răspundere indiferent că e vorba de TikTok, ziare, televiziuni sau portavoce în piața publică.

MAREA FRUSTRARE NAȚIONALĂ

Nu știu dacă e pe sistemul „să moară și capra vecinului”, dar, ieșind astăzi din casă – ceea ce, după cum am mai spus și cu alte prilejuri, oricât ar putea să pară de ciudat, nu se întâmplă chiar în fiecare zi (așa, de pildă, nu s-a întâmplat ieri) – am realizat că, în afara celor aproape patru milioane de cetățeni care au votat cu Georgescu și Lasconi și sunt, cât de cât, satisfăcuți de rezultate, în toată țara umblă pe străzi nu mai puțin de alte aproape șase milioane care, spre deosebire, de pildă, de mine, care am stat acasă, au făcut efortul de a merge la urne doar ca să-și vadă votul, practic, irosit, astfel încât nu le rămâne decât să aleagă, în turul doi, un „rău mai mic”, deoarece presupun că nici măcar pentru votanții lui Simion nu e cine știe ce consolare faptul că a ieșit pe primul loc Călin Georgescu, așa cum nici cei ai lui Ciucă și, cu atât mai puțin, Ciolacu nu văd un substitut pe măsură în Lasconi.

În același timp, mă gândeam că, în vremuri „normale”, și dacă marile partide mai mult sau mai puțin istorice, adică PNL (în principiu mai mult, dacă n-ar fi... și mai mult PDL în el) și PSD (mai puțin, chiar dacă s-o revendica de la cel al lui Titel Petrescu), ar fi avut bunul-simț de a proceda ca în 2009, când cei doi președinți respectivi, Crin Antonescu și Mircea Geoană, au putut să candideze în primul tur separat (că ideea candidatului comun e, totuși, o utopie), dar fără să se atace (sau cel puțin fără să se demoleze), cu (atunci) sau fără (eventual, acum) angajamentul ferm de a fi sprijinit în turul doi cel care se califica (sau de a se confrunta, fie și la sânge, între ei dacă ar fi intrat amândoi), am fi avut astăzi, probabil, niște scoruri similare cu cele din... 2014, când Victor Ponta a obținut vreo 40%, iar Iohannis 30%, în timp ce Călin Georgescu, chiar și cu acești 23% de azi, ar fi terminat abia pe locul trei, ceea ce n-ar mai fi scandalizat pe nimeni. Iar în turul doi se putea întâmpla orice, inclusiv o răsturnare de situație ca în același 2014.

Din păcate, disperarea liberalilor pedeliști, care și-au ales greșit candidatul și au socotit – în mod evident greșit, după cum s-a și demonstrat – că singura lor șansă de a intra în turul doi e să revină la mârșavele practici pediste din anii 90 și 2000, cu tot cu arsenalul de invective desuete la adresa... partenerilor de guvernare, a dus la situația actuală, în care și-au îngropat coechipierul de stabilitate, dar s-au îngropat, încă și mai adânc, și pe (recte „prin”) ei înșiși, iar din declarațiile unora dintre lideri văd că n-au înțeles nimic, adică nici măcar că în urmă cu doar câteva luni alegătorii lor și ai PSD-ului n-aveau nimic împotriva acestei alianțe, astfel încât i-au votat masiv pe listele comune de la europarlamentare, la fel ca și pe cele separate de la cele locale. Iar paradoxul (cel puțin pentru unii) e că în toată povestea asta partenerul loial și corect a fost... ciuma roșie, al cărei reprezentant, Marcel Ciolacu, a „murit” nevinovat, cel puțin din punct de vedere strict politic, pentru că altfel a avut el grijă să se și „sinucidă” prin propriile idioțenii din campania electorală, în frunte cu gestionarea catastrofală a scandalului legat de excursia la Nisa.

Pe de altă parte, mă întreb de ce, dacă tot au schimbat din temelii conducerea, peneliștii nu-i schimbă și pe „vectorii de imagine” care apar, zi de zi, la televizor să vorbească în numele partidului, respectiv lătrăii care, din punctul meu de vedere, dat fiind că am urmărit campania exclusiv la TV, au asigurat mai bine de 90% din transmiterea mesajului electoral, cu aceleași rezultate catastrofale la care asistăm cu toții, lucru pe care tind să-l facă, de altfel, și pesediștii, bașca Lasconi însăși, care după ce s-a afișat insistent cu alde Clotilde Armand, Drulă și toată ceata cea vestită a useriștilor responsabili de nenorocirile guvernării PNL-USR, văd că apare acum la braț cu alt imaculat al politicii din ultimii ani, individ cu o imagine atât de impecabilă încât e votat și când nu candidează, recte după ce s-a „retras”, dar a rămas pe buletinul de vot, respectiv, desigur, trubadurul Ludovic Orban. Aștept nu provincia, ci și pe Traian Băsescu în poza de grup. Luați de votați!

CĂLIN GEORGESCU, UNUL MAI CU MOȚ: O PROBLEMĂ DE SOCIOLOGIE SAU DE PSIHIATRIE?

Mă voi adresa, în cele ce urmează, tuturor categoriilor de cetățeni care (nu) citesc acest blog.

1. Așa cum am anunțat, n-am votat duminică, la alegerile prezidențiale.

2. Pentru categoria imbecililor (absoluți) care susțin teoria că dacă nu votezi, n-ai dreptul să-ți exprimi părerea (politică) nu mai am ce adăuga.

3. Pentru categoria imbecililor (aproape la fel de absoluți) care susțin teorii de genul „dacă nu votezi, o să aleagă alții pentru tine”, „nu-ți irosi dreptul fundamental... pentru care au murit...” etc. n-am de spus decât că, dacă aș fi votat (obligat de o lege absurdă sau cu pistolul la tâmplă), aș fi făcut-o cu Geoană, îngroșând în mod nesemnificativ rândurile celor vreo 5% cu această opțiune, așadar tot n-avea nicio relevanță în bătălia dintre Georgescu, Lasconi, Ciolacu, Simion, Ciucă... Cum însă presa, în special, a avut oricum grijă să ne scape de pericolul iminent pentru țară reprezentat de fostul secretar general adjunct al NATO care are amantă/e, a fost finanțat de nu știu cine, a fost prieten cu Vanghelie, a avut ferme de troli și boți (anihilate însă la timp, grație semnalelor de alarmă trase de Lasconi, care în schimb l-a ratat sau... l-a iertat pe Georgescu, pentru că e mai ușor de bătut în turul doi!) cazul a fost rezolvat încă înainte de alegeri.

4. Tot pentru categoria anterioară, dar și pentru cele înrudite, care nu înțeleg conceptul simplu de „n-am cu cine să votez”, le voi zugrăvi doar imaginea unui om sătul (cu burta plină, adică, de mâncare, nu în alte sensuri figurate), care nu poate fi ispitit la masa unuia care se ospătează cu nesaț dintr-o farfurie plină cu căcat (da, în sensul de excremente), a altuia cu una de vomă (da, ce rezultă când borăști), a altuia care mănâncă de zor râme crude (dar pot să fie și măruntaie de om, de pildă) și așa mai departe. Ați prins ideea? Fiind sătul, n-ar mânca nici măcar o fripturică de porc cu cartofiori prăjiți (sau tofu ori buruieni pentru vegetarieni, care altfel văd fripturica la fel ca pe farfuria cu căcat, deci n-aș mai crea un contrast în expunerea mea), darămite ororile din farfuriile... candidaților.

5. Da, și eu am aflat de Cosmin Georgescu fix cu două zile înainte de alegeri, când, în marea lui înțelepciune și echidistanță, fără să facă jocurile vreunei puteri străine sau ceva, BEC (sau AEP?) i-a interzis toate clipurile de pe TikTok, parcă (aplicație sau ce-o fi de care n-am), așa că respectivul s-a filmat și a postat – iar televiziunile au preluat – nu știu ce, că nu m-a interesat, așa că abia când i-au luat interviu după exit-polluri i-am văzut cu adevărat fața, fiindcă nu i-o reținusem din înregistrarea aia la care m-am uitat 15 secunde și parcă nici nu semăna cu imaginea de la televizor. Pe de altă parte, incidentul ăsta m-a făcut să adaug un P.S. la articolul pe care tocmai mă pregăteam să-l postez vineri și în care îmi exprimasem, deja, opinia că „Simion și-a cam dat foc la valiza cu alegători” pentru că se arătase prea moderat în campania electorală, față de „standardele” susținătorilor lui, iar Georgescu ăsta (nu reținusem nici numele, îl trecusem la „pitici” electorali, dar după înregistrarea de la televizor a apărut un ceva analist care să spună că e și ăsta „suveranist” și, în general, diliu) va mânca din voturile lui, dar, firește, mă gândeam că o să ajungă la vreun 3-4% (scăzând proporțional Simion, cu consecința că nu va intra în turul doi), nicidecum la peste 20%.

6. Că n-am auzit eu de ăsta, și cu atât mai puțin ce hram poartă, e una, dar să mă uit ca boul o lună întreagă la mai toate „dezbaterile” electorale de pe Antena 3 CNN(?!) și, pentru echilibru, Digi24 și să nici nu-l văd la față deja e, efectiv, oricât de hulită ar fi sintagma, (și) „vina presei”. De politicieni, sociologi, psihologi, psihiatrii și toți ceilalți (cu aceeași mențiune specială pentru CNA, care asigură „echilibrul” în campania electorală) nici nu mai vorbesc.

7. (Cam) singurul lucru pe care aș vrea să-l aflu (sub formă de părerea lor de pafariști nu de „explicație”) de la „analiști” și alți mari „experți” e cum își explică ei că niște români din diaspora, care sunt bine-mersi în UE, și niște tineri de la noi, care sunt sigur că speră să meargă prin țările alea măcar să studieze, dacă nu și să se stabilească, soluția la toate problemele României este... să iasă din UE (și, eventual, NATO) și să se apropie de Rusia și Belarus. Mesajul meu pentru această categorie aparte de imbecili (din diaspora, adică) e că dacă ajunge ăsta președinte s-ar putea să nu-și mai vadă rudele din țară făcându-le vizite decât după ce acestea își vor obține, cu eforturi, cozi la ambasade etc., vize pentru Franța, Italia, Germania..., la fel cum și tinerilor frumoși și liberi le vor trebui unele ca să vadă Parisul măcar în calitate de turiști, dacă nu și de studenți. Asta așa, ca un mic exemplu.

8. Spuneam că nu vreau „explicații” de la „analiști”, ci doar părerile lor INcompetente, deoarece pentru mine lucrurile se leagă cât se poate de rațional: aceiași vajnici români din diaspora au votat, masiv, de-a lungul timpului, cu următorii: Traian Băsescu, AUR, Simion, Șoșoacă, Georgescu, Lasconi. Personal nu văd absolut nicio fisură de logică aici, așa cum, presupun, constată, la limita durerii de cap și a unei crize de scindare a personalității, votanții (din țară ai) lui Lasconi, puși în fața dilemei existențiale de a descoperi că jumătate din diasporeni sunt, cum ar veni, retardați, iar altă jumătate (în fine, scorul cred că e pe la 40-26, de fapt, în procente, în favoarea lui Georgescu) geniali.

9. Pentru că da, personal o să stau liniștit, acasă, (și) la turul doi, lăsându-i pe cei cu copilași să le decidă viitorul, dat fiind că, așa cum am spus în repetate rânduri, nu sunt genul care să voteze un candidat sinistru doar pentru că altul e catastrofal.

10. În fine, aș face o mențiune care se termină, cel puțin din punct de vedere fonetic, tot cu UE și pentru „analiștii” care vorbeau cu un dispreț superior despre „stabilitate”, asigurându-ne că totul e OK și o să fie votat „cine trebuie”, ca și pentru ăla care pesemne nu vede nicio legătură între alegerea lui Trump, în America, pe care practic o saluta, și ce se întâmplă acum în România, deși pentru mine e de asemenea una cât se poate de directă, coerentă și logică, simplă consecință a faptului că, foarte pe scurt, întreaga lume a luat-o razna.

 

P.S. Descopăr aproape cu amuzament că Călin Georgescu ăsta (cacofonia e asumată, spre deosebire de cele pe care le comite de câte cinci ori pe zi poetul Cutărică, un apostol al noii generații de intelectuali ai României, dar asta e altă poveste) era (bine) ascuns la vedere, prin studiourile TVR! Ai dracu ăștia de la televiziunile de știri: mințiți (prin omisiune) poporul cu televizorul!

 

P.P.S. Dacă-i bal, bal să fie: sper ca Ciolacu (asta e, dacă toți au nume de-astea!) să-și dea demisia nu doar din fruntea PSD, ci și a guvernului, pentru că „aprecierea” poporului e cât se poate de grăitoare. Tehnic vorbind, rămâne oricum interimar până după alegeri, când se constituie alt parlament, alt executiv și, în general, altă realitate de coșmar pentru fiecare din noi. (Sigur, vorba unui analist care de data asta chiar a nimerit-o, pentru o vreme unii o să țopăie pe morminte, fericiți că au câștigat războiul atomic).

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2024: TOȚI CA UNUL

Ce n-am înțeles eu la puzderia de sondaje de opinie despre alegerile prezidențiale cu care suntem bombardați de luni de zile, dincolo de cifrele lor mai degrabă haotice, aleatorii sau, dimpotrivă, puse efectiv cu mâna, este de ce nu apare nicăieri, la capitolul – cică obligatoriu de menționat de către televiziuni – „metodologie” (unde uneori nu se specifică nici măcar dacă e vorba de unul realizat „față în față” sau „telefonic”, ceea ce chiar are o relevanță), și cum sunt contabilizați sau, mai degrabă, conform cifrelor oferite, NU cei care „nu răspund/nu votează”, cum apăreau pe vremuri (și unde m-aș încadra, de pildă, eu, dacă aș fi măcar sunat și aș avea chef să și răspund, pentru că mai degrabă i-aș trimite la plimbare pe „sondori”), ca să ne facem o idee despre absenteismul cu care ne vom confrunta sau, poate, nu.

Adicătelea, de pildă, când se spune că e vorba de un eșantion – reprezentativ, firește – de vreo mie de subiecți pe care a fost realizat, înseamnă că sunt numărați și cei care declară că nu votează cu nimeni, dar când se dau cifrele candidaților pur și simplu nu sunt menționați? Sau lucrurile funcționează în genul: „Bună ziua, cu cine votați?” / „Cu nimeni”/ „Mulțumesc, la revedere!” și se numără 0 (zero) subiecți, până când unul răspunde: „Cu Cineva” și atunci devine subiectul numărul 1, după care, dacă mai sunt sunați 200 care spun că nu votează, abia al 201-lea devine subiectul numărul 2? Mie mi s-ar părea destul de important de știut.

În altă ordine de idei, mă gândeam cum or să apară, DUPĂ anunțarea primelor rezultate oficiale, o mulțime de sociologi, psihologi, analiști și tot felul de alți „experți” care să ne explice, cu aere de superioritate, de ce sondajele astea n-au nicio legătură cu realitatea și nu numai din cauza lipsei de profesionalism cu care sunt realizate sau a faptului că sunt pur și simplu măsluite de cei care le comandă ca să iasă așa cum vor ei.

Așa, de pildă, îmi închipui că dacă Simion va avea un rezultat (cu mult) PESTE estimări o să ni se pună placa aia cu „spirala tăcerii”, adică oamenii care n-au avut curaj să recunoască, în fața realizatorilor, cu cine votează, de teamă că vor fi judecați și stigmatizați pentru o asemenea opțiune antisistem, așa încât au dat răspunsuri mai... conformiste. Dacă, în schimb, va obține (cu mult) SUB cifrele din sondaje, ni se va spune, cu același aer doct, de oameni care știu tot (dar nu știau nimic până să se întâmple), că probabil mulți dintre cei care au răspuns, în sondaje, că votează cu Simion au spus-o doar așa, din spirit de frondă, de supărare la adresa politicienilor din sistem, dar când a fost să și voteze, au preferat să stea pur și simplu acasă, pentru că erau, totuși, cetățeni cu suficient discernământ să nu pună ștampila pe un asemenea personaj. Sigur că într-o lume cu experți fără ghilimele astfel de fenomene ar fi ANTICIPATE cu precizie, nu constatate și „explicate” post-factum.

În fine, pentru că e oricum una din puținele mele postări pe subiectul alegerilor și cu siguranță ultima până la primul tur, iar, în altă ordine de idei, mi-am declarat (cvasi)echidistanța, sub forma abținerii de la vot, îmi îngădui să constat că, în opinia mea, de bine, de rău, spre deosebire de multe alte scrutine, de data asta candidații sunt, cumva, toți o apă și-un pământ, dar măcar parcă nu există vreunul cu adevărat sinistru, care să reprezinte vreo mare amenințare sau cine știe ce nenorocire dacă ajunge președinte, zilele astea parcă și Simion fiind cu medicația la zi, cel puțin în aparițiile și dezbaterile publice la care a participat, când eu mă așteptam să facă circ, să întrerupă pe toată lumea, să nu respecte minutele alocate, să jignească, să ragă și așa mai departe, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu carecumva, cu atitudinea asta aproape smerită, de lup în blană de oaie, și-a cam dat foc la valiza cu alegători, mai ales că, din câte înțeleg, deja a votat în diaspora, unde mizează pe un scor mare, dar mă îndoiesc că fanii lui din țară își apreciază foarte tare compatrioții de aiurea, care nu mai mănâncă salam cu soia, produs indispensabil din alimentația cotidiană pentru înțelegerea corectă a realităților din patria-mumă.

În rest, un Ciucă șters, care mă face să ațipesc atunci când vorbește și să izbucnesc în hohote de râs când devine „contondent” la adresa contracandidaților, dar care, pe de altă parte, ar fi primul (fost) general ajuns președinte al României, ceea ce conferă un aer cam urât mirositor de juntă militară sud-americană; un Ciolacu din tagma pesediștilor de tip nou, cu față relativ umană, oricum calificat deja la locul de muncă de la guvern, ca și Ciucă; o Lasconi cam pe nicăieri ca pregătire, dar în principiu inofensivă, cel puțin dacă ar avea decența să stea în banca ei dacă ar ajunge la Cotroceni (sigur, eu prefer modelul german sau austriac de președinte, de care nu auzi decât la alegeri); un Geoană și un Diaconescu pe cât de onorabili poate să fie un politician de la noi, dar oricum destul de competenți pentru funcție; și niște „pitici” pe care nici nu i-am văzut (ceea ce continuă să-mi ridice semne de întrebare în legătură cu „echilibrul” campaniei electorale, cel puțin la televizor), dar nici nu înseamnă ceva pentru cineva.

 

P.S. Tocmai am aflat și eu că unul dintre „pitici” e un fel de Șoșoacă și e pe un „trend crescător” destul de spectaculos în sondaje, ceea ce nu mă miră, dată fiind amintita vădită pocăință de campanie electorală a lui Simion, lăudabilă, firește, dar deloc benefică lui însuși.

P.P.S. Ce-mi plac mie analiștii pupincuriști de la un anumit post de televiziune care, după ce ne-au spus că e musai să votăm mai întâi cu Băsescu, apoi cu Iohannis (iar unii chiar și cu Iliescu!), ca să nu distrugem „viitorul copilașilor”, dar au ajuns să recunoască public că au fost profund dezamăgiți de amândoi, știu iarăși precis cu cine trebuie să (nu) votăm ca să trăim (la fel de) bine! A treia oară (și al treilea deceniu!) o fi cu noroc.

P.P.P.S. Iată o întrebare importantă pe care mi-ar fi plăcut să o aud pusă, în ultimele zile, de un jurnalist: „Ce i-o fi promis Lasconi lui Băsescu să-l șantajeze pe Orban ca să se retragă?”.

SINGUR ACASĂ 8

Nu știu cum au fost influențați de scandalurile din campania electorală ceilalți (potențiali) alegători ai aceluiași sau cei ai altor candidați, însă mie, recunosc, mi s-a luat cu totul de votat, după ce că și-așa eram decis în proporție de peste 95% să n-o fac, asta cu toate că practic niciuna dintre marile „dezvăluiri” despre „al meu” nu mi s-a părut credibilă și, cu atât mai puțin, chiar și dacă ar fi fost, de vreo importanță, iar până la urmă motivul principal pentru care m-am hotărât să stau și de data asta acasă, cum am făcut la majoritatea tururilor întâi și, practic, cu o singură excepție, în veci rușinoasă pentru mine (în 2004), la absolut toate tururile doi ale alegerilor prezidențiale de după 1992 (da, chiar și în 1996!), este că singurul candidat care îmi putea clinti această opțiune s-a dovedit așa de independent, că i-a răsărit cam peste noapte (sau, în fine, așa am aflat eu) în spate un mic partiduleț, să aibă și el la ce să se întoarcă dacă n-o să aibă noroc în viață nici de data asta pentru mai mult de-o noapte și să poată negocia mai târziu cine știe ce „fuziune prin absorbție” avantajoasă pentru el, să nu se piardă pe drum așa valoare inestimabilă pentru țară.

Chestia asta – coroborată cu principiul meu (încălcat tot doar atunci, în 2004!) de a nu vota niciodată „răul mai mic” [nici măcar pe Iliescu în detrimentul lui Vadim Tudor, în 2000, sau pe (același) Geoană în dauna lui Băsescu, în 2009], ci doar un candidat sau partid care, pe o scală de la –∞ la +∞, se află, din punctul meu de vedere, în partea ei pozitivă, oricât de mică ar fi valoarea intrinsecă, astfel încât o să aleg pe cineva care mi se pare și de +0,1, în raport cu unul de +0,09, și cu atât mai mult dacă adversarul e în zona negativă, dar n-am votat și n-o să votez pe cineva cu -0,001, chiar într-o confruntare cu unul care e, în accepțiunea mea, la -5000 – a făcut ca respectivul să alunece definitiv sub zero în cartea mea de adrese, vorba lui Țiriac, după ce și-așa oscila între plus și minus foarte puțin.

GLOABELE ȘI GLOBALIZAREA (PARTEA A DOUA)

Pentru că multe n-aș mai avea de adăugat, am să repostez mai jos, integral, articolul pe care l-am scris după meciul dintre România și Kosovo din urmă cu peste un an, mai ales că, între timp, văd că multe dintre ideile mele de-acolo par să fi venit și în mințile de pe urmă ale altora, deși tot nu destui.

Cred, totuși, că ar mai trebui făcute câteva precizări, pe puncte, ca să meargă mai repede și să fie mai pe înțelesul... nu tuturor, că n-are cum, dar cât mai multora:

1. În primul rând, pentru cei care nu doar că au lipsit la lecțiile de istorie, dar sunt, poate, și prea tineri sau prea uituci ca să știe sau să-și amintească de ce România nu a recunoscut, din capul locului, independența Kosovo, trebuie spus, foarte pe scurt și fără urmă de naționalism, că această provincie este un fel de Transilvanie a Serbiei, iar „kosovarii” sunt la fel de albanezi și dornici să se unească, la un moment dat, cu „patria-mumă” Albania, pe cât ar fi de unguri și dornici să se unească, la un alt moment dat, cu „patria-mumă” Ungaria niște eventuali „transilvăneni” ai unei Transilvanii declarate independentă, pe bază de referendum al populației majoritare local, dar minoritară la nivel național, iar singura diferență, ce-i drept esențială, între cele două situații, dintre care una deja transpusă în fapt, iar alta, din fericire, cel puțin deocamdată, ipotetică este că noi nu i-am prigonit niciodată pe minoritarii unguri așa cum i-au prigonit măcar în anii nouăzeci sârbii pe minoritarii albanezi, pentru a se legitima, cât de cât, asemenea demersuri separatiste.

2. Și în acest context, văd că există în continuare oameni care deplâng amarnic faptul că spectatorii de pe Arena Națională au huiduit „imnul” „statului” Kosovo, în condițiile în care – o repet și pentru cei care uită de la începutul unei propoziții până la sfârșitul ei, sau nu înțeleg că unu plus unu fac doi – pentru România Kosovo nu este stat și, ca atare, nu are imn sau drapel, așa încât „imnul” lor este, la fel ca și „imnul” „Ținutului Secuiesc”, de pildă, doar un cântecel pe care oamenii au tot dreptul să nu-l aprecieze, din niciun punct de vedere, inclusiv artistic, așa că pot fluiera și huidui la fel de bine cum l-au fluierat și huiduit pe Babasha la concertul Coldplay (sigur, și atunci s-au găsit cohorte de imbecili care să „ia atitudine”!), iar superdeontologii din presa de pe la noi (precum cozile de topor care s-au grăbit să-l decreteze din prima clipă pe Colțescu rasist după incidentul de acum câțiva ani!) ar trebui să se arate revoltați atunci când o să aibă cu adevărat de ce (pentru că sunt sigur că vor veni cât de curând și astfel de momente!), respectiv când vor fi fluierate, pe stadioanele noastre, imnurile adevărate ale unor state reale, în accepțiunea României, ca Franța, Italia, Anglia, Ungaria etc., la fel cum, de altfel, și tot din păcate, se întâmplă și prin alte părți.

3. În fine, indiferent care vor fi deciziile UEFA după meciul de vineri, părerea mea este că FRF ar trebui să protesteze vehement împotriva celor care i-au ținut pe jucătorii români pe teren o oră întreagă după cea oficială de încheiere a meciului, în condițiile în care erau în jur de zero grade, iar România avea de jucat un alt meci oficial și important peste numai trei zile (respectiv, azi), chiar și dincolo de faptul că între timp cei din Kosovo intraseră deja la refacere și se ghiftuiau cu pizza și coca-cola, sperând ca ai noștri să fie mai obosiți și poate răpuși de guturai la ora startului cu Cipru, deoarece, în funcție de hotărârile UEFA, câștigătoarea grupei încă e sub semnul întrebării.

Pe de altă parte, ai noștri nici nu puteau, pur și simplu, să intre și ei la căldurică, așa cum văd că mai sugerează unii și alții (în general tot dintre superdeontologii ăia), pentru că n-ar fi fost deloc de mirare să auzim, ulterior, încă o minciună ca toate celelalte debitate de jucătorii și oficialii din Kosovo, respectiv că ei ar fi vrut să iasă pe teren, dar nu mai erau românii, așa că aceștia din urmă ar fi fost cei care s-au retras!

Iată acum articolul din 14 septembrie 2023:

„Spre deosebire de multe alte situații, cu bătaie spre absolut toate, în cazul episodului de marți, când meciul de fotbal din preliminariile EURO 2024, dintre România și, din punctul de vedere oficial al țării noastre, inexistentul stat Kosovo a fost întrerupt zeci de minute din cauza unui banner care susținea... fix poziția, cum subliniam, oficială a autorităților românești, și anume „Kosovo e Serbia”, chiar nu găsesc vreo mare vină huliganilor din altminteri sinistra grupare „Uniți Sub Tricolor”, autorii „reprobabilului” gest de a clama... un adevăr, conform diplomației noastre (la fel ca și „Transilvania e România”, de pildă), de care primii care ar fi trebuit să țină cont erau diriguitorii FIFA și UEFA, care puteau foarte bine să evite astfel de momente dacă, la fel ca în alte cazuri, pentru că precedente – din păcate sau din fericire – există, gen echipele din Ucraina și, pe vremea când nu fuseseră încă excluse cu totul din competiții, cele din Rusia, sau, cred, chiar Kosovo și Serbia, ar fi organizat de așa natură tragerea la sorți încât statul-enclavă să nu poată cădea în aceeași grupă cu vreuna dintre cele (doar) cinci țări europene care nu-i recunosc existența, inclusiv – repet pentru a patra sau a cincea oară, să priceapă și cei mai spălați pe creiere și îndobitociți cu „corectitudinea politică” analiști/ comentatori/ jurnaliști (sportivi), cei care, după ce l-au bălăcărit și l-au făcut pe arbitrul Colțescu mai rasist decât îndrăzniseră să-l facă jucătorii aceia de culoare de la care a pornit conflictul, amestecă și încurcă acum borcanul ultranaționalismului lipsit de temei juridic, în care, de pildă, unii unguri visează la Ungaria Mare sau niște rromânii își revendică Basarabia ori Cadrilaterul, cu (iată că repet și a șasea sau a șaptea oară!) poziția oficială a statului român, enunțată pur și simplu de niște spectatori – România.

În aceste condiții, pe lângă că mi s-ar părea mai mult decât absurdă o sancțiune din partea UEFA care să ne oblige, de pildă, să disputăm vreun meci fără spectatori sau, și mai rău, după cum propovăduiesc, aproape jinduind, unii și alții, să pierdem partida la masa verde, în mod logic cei care ar fi trebuit să piardă cu 3-0, marți, ar fi fost nu ai noștri, ci fix kosovarii, care au părăsit terenul de joc în mijlocul reprizei, deranjați, mai degrabă, din câte am înțeles, nici măcar de bannerul acela, ci de scandările din tribună „Serbia, Serbia!”, lucru ce mă face să mă gândesc că nici nu suntem prea departe de momentul când orice fel de astfel de „discriminare”, în care niște oameni afișează steagul și scandează numele unei anumite țări (proprii sau nu) vor fi acuzați că îi marginalizează pe bieții adversari, din țara cealaltă, tratându-i cu dispreț și făcându-i să se simtă jigniți, astfel încât se văd îndreptățiți să-și ceară „drepturile” la un tratament egal și așa mai departe, fiindcă într-o lume globalistă nu mai e loc de astfel de manifestări de „naționalism”. Hai Mapamondu’!”

BANI BUNI, BANI RĂI

Sigur că ar avea o relevanță dacă un candidat la președinția României, sau un partid, ar fi sponsorizat, finanțat etc. de, să zicem, Putin în persoană, sau Kim Ir-Sen din groapă, însă în general, trebuie să mărturisesc, nu m-a preocupat nici cât negru sub unghie acest aspect, printre altele pentru că am pornit de la premisa că, pe de-o parte, nu prea are cum să existe finanțator de anvergură cu adevărat curat, iar, pe de alta, că nu e mare scofală pentru unul cu adevărat murdar să se ascundă după afaceri... spălate, însă mi s-a părut la limita dintre comic și tragic înverșunarea cu care îi somau niște jurnaliști pe susținătorii lui Geoană să spună de unde a primit acesta bani pentru campania electorală (aia pe care eu unul n-o văd pe nicăieri, dar poate că nu sunt foarte atent), sub pretext că sursele financiare ale tuturor candidaților sunt publice, în condițiile în care, de pildă, eu n-am văzut nicăieri publicate sumele vreunuia dintre ceilalți, oricum mai vizibili, cel puțin pe străzi, de la Ciucă și Ciolacu, la Simion și Lasconi, deși aș fi la fel de curios.

Adevărata nostimadă este însă că, la fel ca în cazul multor sponsorizări, inclusiv ale unor echipe de fotbal, independenții (în cazul politicii) și particularii/privații (în cazul sportului) sunt cei suspectați de toate matrapazlâcurile financiare și în termeni de corupție din lume, dat fiind că ceilalți sunt plătiți, nu-i așa?, din surse cât se poate de transparente și legitime, respectiv... din banii statului, adică din taxele noastre, ale tuturor, indiferent dacă vrem sau nu, ori dacă votăm (în politică) sau ținem (la fotbal) cu vreunul sau vreuna din ei sau ele, ceea ce, firește, în alte contexte, în funcție de temele aflate în dezbatere și toanele participanților, li se pare, acelorași jurnaliști și analiști destoinici, un lucru de mare porc, că doar ne pretindem în capitalism, de dreapta și așa mai departe.

DUPĂ APOCALIPSĂ

Deja previzibil, nicidecum „contraintuitiv” la cum a-nnebunit și s-a tâmpit lumea, Donald Trump a câștigat, aproape detașat, alegerile prezidențiale din SUA, prilej pentru fanul său numărul 1 din România – despre care am mai scris și care, după cum a și mărturisit, de curajos ce e să-și asume opțiunile aberante, o dă doar cu manta (expresia lui) ca să i le ghicească telespectatorii – să facă o serie de considerații voalate și subtile, după mintea lui, conform cărora, de fapt, de data asta n-a mai ținut cu dementul, ci a fost neutru, fiindcă l-a dezamăgit în primul mandat, după ce îl, efectiv, susținuse frenetic înainte de prima lui alegere (adică exact când bătea ăla câmpii încă și mai tare decât acum!), în schimb se vedea pe el încântarea când sublinia că victoria de-acum vine nu doar după ce măscăriciul a primit vreo două condamnări în justiție, dar și după ce toată presa adevărată (adică nu influencerii de TikTok și alte dihănii de-astea) și toți artiștii din America, în frunte cu vedetele de la Hollywood și din lumea muzicală, i-au fost ostili, semn clar că pe troglodiții de peste ocean i-a durut în băști de avertismentele date de oamenii cei mai informați și mai educați, ceea ce, firește, în viziunea lui e un lucru cât se poate de pozitiv, că doar masele inculte și obscurantiste au întotdeauna dreptate.

Pe de altă (sau chiar aceeași) parte, individul (de la noi) trâmbița, ca un fel de titlu de glorie, că el nu crede nicio clipă că una din principalele promisiuni ale lui Trump, și anume că va stopa războiul din Ucraina a doua zi după ce va fi ales (sau, în fine, treacă de la noi, învestit efectiv în funcție, că la americani durează o vreme), va putea să fie dusă la îndeplinire, dar nu se întreba dacă nu cumva alegătorii lui Trump l-au votat tocmai pentru că, de proști ce sunt (adicătelea, nu ca al nostru, care s-a prins de minciună, dar tot l-a susținut!), l-au crezut în chestiunea cu pacea, așa cum i-au crezut și toate celelalte gogomănii și teorii ale conspirației, după cum și mărturisea, la CNN, o cetățeană, că ea l-a votat pentru că nu vrea să se trezească cu o bombă în cap.

La fel ca și la noi în ultimii 35 de ani, faptul că toți imbecilii de genul ăsta sunt mai târziu dezamăgiți și ajung, uneori și de a doua zi după alegeri, să-și blesteme zilele că au votat cu cine au votat nu e nicio consolare pentru cei care n-au votat cu cine au votat ei, dar cărora, din cauza lor, le e distrusă viața mandat după mandat.

TROLLI, BOȚI, TRUMP ȘI UN CIMPANZEU ÎMPĂIAT

Dacă lumea întreagă n-ar fi luat-o razna, astfel încât tot mai multe lucruri care se întâmplă în ultima vreme, pe orice plan, sunt definite, chiar și de către experții în planurile respective, drept „contraintuitive”, așa cum a fost, de pildă, când a apărut, prima oară, Donald Trump în lupta pentru președinția americană, iar eu unul mi-am spus că asta nu face decât să asigure o victorie lejeră a contracandidatului său, indiferent cine sau care ar fi fost el sau ea, inclusiv un cimpanzeu împăiat luat de la vreun muzeu de științe naturale și învestit în această postură, doar că, în cele din urmă, am avut (cu toții!) de-a face cu un triumf en fanfare și, desigur, neașteptat, recte... contraintuitiv, al măscăriciului, dovadă că vreo câteva sute de milioane de americani l-au considerat (și-l consideră și acum!) demn de o asemenea funcție, aș fi spus, odată cu declanșarea circului din campania noastră electorală, când cohortele de pedeliști din PNL au invadat ecranele ca o armată de zombi cu teza că PSD face blat cu AUR ca să-l propulseze, prin manevre oculte, pe Simion în turul II al alegerilor prezidențiale, unde să fie bătut cu ușurință de Ciolacu, pe modelul Iliescu-Vadim Tudor, că toată nebunia va avea drept rezultat... exact propulsarea lui Simion în turul II, dată fiind publicitatea de care beneficiază acesta fără să miște măcar un deget, astfel încât, deși, slavă Domnului, nici nu l-am văzut încă la față în campania asta (ceea ce, pe de altă parte, mă face să mă întreb ce păzesc CNA, BEC și celelalte instituții în principiu abilitate, fiindcă numai despre echilibru nu e vorba în mass-media), am auzit de el mai mult decât de oricare altul, după care, însă, mi-am amintit de chestia asta cu „contraintuitivul” și m-am gândit că, dimpotrivă, există șanse ca lucrurile să meargă fix pe dos, indiferent dacă la PNL sunt strategi așa geniali sau doar de un noroc porcesc, deoarece, dacă alegătorii PSD nu cred să fie foarte reticenți la un asemenea aranjament, nederanjându-i câtuși de puțin un personaj sinistru ca Simion, e foarte posibil ca, dimpotrivă, alegătorii lui Simion să fie cei scârbiți de o astfel de cârdășie, dat fiind că, mă gândesc (în sensul... intuitiv, deci e posibil să mă înșel și aici amarnic), ei sunt dintr-aceia care s-au săturat... nu neapărat de bine, că nu e, dar de partidele „tradiționale” și văd în Simion un mesia care să-i scape de ele, or un asemenea eventual blat, între idolul lor și un reprezentant al clasei politice decadente și așa mai departe, ar putea fi văzut ca o adevărată trădare, ceea ce i-ar face să stea acasă la alegeri (că n-au cu ce Șoșoacă să voteze, deși, tot intuitiv, cred că ar fi bunicică pentru ei și Lasconi), lăsându-și candidatul... pe dinafară.

Și dacă tot m-am stârnit, iar alt articol pe temă e prea puțin probabil să mai scriu până la alegeri, trebuie să spun două vorbe și despre Geoană, oarecum favoritul meu (nu neapărat în sensul că-l voi și vota, dar... îi voi ține pumnii), care nu știu dacă e atât de elegant și decent sau doar de... prostănac încât să nu speculeze cum se cuvine faptul că este, de departe, cel mai atacat candidat de către absolut toată lumea, de la rivali la presa de doi bani, în condițiile în care chiar n-are cum să fie și cel mai rău sau periculos pentru țară, în schimb e, cu și mai mare certitudine, cel mai... occidentalizat și, ca să spun așa, cel mai validat de americani (principalul argument pentru care l-am... reconsiderat și eu, fiindcă dacă a fost bun de numărul 2 în NATO, mi se pare de la sine înțeles că e bun și de numărul 1 într-o țară ca România), ceea ce, cu toate că nu sunt adeptul teoriilor conspiraționiste și al modei ăsteia cu reclamat „alegerile influențate”, „votul cumpărat”, „războiul hibrid”, trollii, boții etc. care l-ar avea în spate sau drept cap al răutăților în special pe Putin (ba în Moldova, ba, iată, chiar la noi, dacă ar fi să-i asculți pe alde Lasconi sau Ciucă), mă duce cu gândul că n-ar fi, totuși, exclus, ca toți trollii și boții ăștia pedeliști de la televizor, care uneori chiar mă fac să mă întreb dacă sunt reali, în carne și oase, sau nu cumva sunt niște proiecții malefice ale unor hackeri care bruiază cu holograme și alte produse ale inteligenței (vorba vine, că numai așa nu sunt) artificiale transmisiunile TV ale posturilor de știri, să fie manevrați din umbră (sau chiar de la soare) de forțele de la Moscova, disperate de perspectiva ca în fruntea României să ajungă nimeni altul decât, iată, fostul secretar general-adjunct al NATO (în fond, instituția cea mai ostilă Rusiei), Geoană, care, chiar și pe bună dreptate, poate fi considerat de către Putin un fel de marionetă a americanilor. Zău că așa s-ar explica toate aceste campanii absurde împotriva lui!

VOTUL ȘI PROȘTII

Sintagma folosită de mulți analiști „oamenii votează emoțional”, cu completarea că din acest motiv politicienii încearcă să și provoace evenimente, declarații etc. prin care să „creeze emoție”, este, desigur, dincolo de vădita corespondență perfect logică prin care se (sub)înțelege, așadar, că oamenii NU votează rațional, un eufemism pentru a sublinia că, în general, alegătorii sunt niște proști, însă, din păcate, o întâmplare de dată relativ recentă n-a făcut decât să confirme toate acestea, respectiv tentativa de asasinat împotriva candidatului la președinția SUA, Donald Trump, căruia efectiv i-a trecut glonțul PRIN ureche, dar care, în urma lui, a crescut spectaculos în sondaje, încât mă și întrebam, la vremea respectivă, cam cum pot să funcționeze mințile procentului aceluia (însemnat) de oameni în principiu respectabili, aparent cu câțiva neuroni încă funcționali (spre deosebire de alegătorii... tradiționali ai afaceristului), care până atunci socoteau, pe bună dreptate din punctul meu de vedere, la fel ca toți cei care nu voiau (și, slavă Domnului!, nu vor nici acum și nu voiau nici după atentat), în ruptul capului, să-l voteze, că Trump e o catastrofă pentru America și întreaga lume încă civilizată, un bufon sărit de pe fix etc., după care, când a fost, poate, la un deget de moarte (lucru regretabil, desigur), și-au spus, brusc: „Vai, săracul nemernic/ticălos/diliu și așa mai departe, despre care până adineauri eram convins că ne va duce pe toți în sapă de lemn dacă ajunge (iarăși!) președinte, cum era el să dea colțul nevinovat și în floarea vârstei! Ia să-l votez și eu, că acum, dacă tot a scăpat cu viață, a devenit candidatul ideal!”. Curat emoțional!

P.S. Sincer, dacă aș fi fost un american de-ăsta cu neuronii pâlpâind (ba funcționează, ba nu funcționează) și ar fi ceva care să mi-l facă o idee mai simpatic pe Trump, asta este nepoțica aceea a lui adorabilă, al cărei discurs (nici măcar foarte grozav, dar oricum nu i l-a ascultat nimeni, toată lumea doar se uita la ea) l-a copiat fata lui Geoană (ceea ce spune multe și despre aceștia din urmă), însă oricâte prostii aș fi făcut (în sensul că da, am făcut) în viața mea din cauza sau datorită unei fete sau femei frumoase, nici în halul ăsta n-am ajuns încât să votez cu o asemenea lighioană.

ROMÂNIA MICĂ

Din fericire, spre deosebire de celelalte două împrejurări relativ similare, când, pe de-o parte, m-am culcat (efectiv, seara) cu Marea Britanie încă în Uniunea Europeană și aproape ferma convingere unanimă că totul va fi bine la referendumul privitor la Brexit, dar m-am trezit (efectiv, dimineața) cu ea în afară, iar, pe de alta, tot așa, m-am dus la culcare cu o Americă democratică și întreagă la cap, unde se aștepta victoria în alegerile prezidențiale a unui candidat cât de cât decent, dar m-am trezit... cu Trump președinte, de data asta a fost invers, fiindcă aseară, după ce nici n-am prea fost la curent cu evoluțiile politice, pentru că m-am uitat, până târziu, la cursa de Formula 1 din SUA, m-am băgat în pat copleșit de informația că referendumul pro (sau contra) european din Republica Moldova s-a tranșat în favoarea integrării ei mai degrabă în Federația Rusă, însă dimineața lucrurile au fost pe sistemul jurnalistic altminteri demonetizat, clișeistic și bombastic, dar acum adecvat situației, „răsturnare de situație”, deoarece moldovenii s-au pronunțat, la limită, pentru un viitor dacă nu neapărat înfloritor, măcar alături de lumea civilizată.

Cu toate astea, fix înainte să adorm, după ce mi-au trecut crizele de nervi și m-am oprit din înjurăturile (rostite mai degrabă în gând sau... în sufragerie, că soția se culcase deja) la adresa mai tuturor majorităților din ultimii foarte mulți ani, dovadă incontestabilă că lumea se duce cu adevărat dracului și în general cam capătă ce merită, mă gândeam că, totuși – în ciuda europenismului și, încă mai accentuat... americanismului meu (recte mele) cu tente ultraoccidentalist/e, care de-a lungul timpului m-au făcut să mă cert și cu unii dintre cei mai buni prieteni, care, de pildă, prin anii 90 vorbeau (încă) de tot felul de mândrii și orgolii naționale vizavi de integrarea în UE și NATO și de faptul că nu trebuie să devenim, vezi Doamne, „slugile Occidentului”, „îngenuncheați”, „europeni de mâna a doua” și așa mai departe (cei de vârsta mea, indiferent de care parte a baricadei s-au situat și... când au trecut de cealaltă, știu despre ce vorbesc) –, nici mie însumi, dacă aș fi trăit în Republica Moldova, nu mi-ar fi venit, zilele astea, așa ușor să votez „DA” atunci când, dincolo de „manipulările lui Putin” cu ajutorul miliardelor de ruble date pentru a cumpăra voturile și de toate războaiele hibride ale rușilor (inițial chiar mă gândeam că treaba asta cu spălatul pe creier nu poate fi aplicată decât pe cei cu el deja cam curățel), vine cineva care, pe de-o parte, nici măcar nu te minte, ci chiar are argumente să-ți promită că, rămânând în sfera de influență rusovietică, vei avea parte, de pildă, începând de anul viitor, nu de o factură de 1000 de lei (exemplele sunt în banii românești) pe lună la curent, după renunțarea la subvenție, ci de 100 de lei, cu ajutorul resurselor ieftine din Rusia, iar factura la încălzire va fi și ea de 10-15 ori mai mică, și, tot ca un exemplu individual, dar care poate fi multiplicat pe scară largă spre infinită, respectiv la mai toate produsele, cel mai mare neajuns, dacă nu intri în UE, va fi că nu vei mai avea parte de showroomurile din abundență cu autoturisme Renault, Opel, Ford etc. cu prețuri pornind de pe la 20.000 de euro bucata, pe care nu ți le permiți niciodată în viață (și aproape că extrapolez ideea și dincolo de granițele Republicii), ci doar cu mașini Lada, Moskvitch (or mai exista?!) și Pobeda (sau asta e doar firmă de ceasuri?!) de, probabil, numai 10.000 (că nici Loganul n-a fost cu adevărat vreodată 5000), plus toate cele chinezești ultraieftine, dar interzise în UE, iar, pe de alta, după cum bine remarca o „prietenă” de pe Facebook, chiar presa românească a tot subliniat în ultima vreme, făcând, de fapt, conștient sau nu, tot jocul Moscovei, că un astfel de „DA” la referendum ar putea duce la o replică extrem de dură din partea rușilor, mergând poate până la invadarea țării, pe modelul deloc fantezist, ci rupt din realitatea cotidiană, al Ucrainei, dat fiind că, până una-alta, indiferent de năzuințele frumoase, aspirațiile înalte și voturile proeuropene, Moldova e cel puțin la fel de frunză-n vânt ca și Ucraina, neintegrată încă nicăieri, fără armată, fără resurse economice etc., iar simplele discursuri încărcate de simpatie ale liderilor occidentali ar ajuta-o, în cazul unui conflict militar, cât îi ajută și pe vecinii mai mari și mai estici, care măcar au armată și o populație suficient de numeroasă pe post de carne de tun să lupte.

Cu alte cuvinte, mai pe scurt (că iar m-am luat cu stilul meu greu de înțeles pentru „neofiți”), n-ar fi exclus ca scorul acesta extrem de strâns, la limita limitelor (dacă nu se va răsturna și răsturnarea de situație), să fi fost cauzat de teama perfect legitimă și întemeiată a moldovenilor că un DA pentru integrare ar fi echivalat nu doar cu o situație economică, cel puțin pe termen scurt, mai proastă (că nici nouă nu ne-a fost ușor în primii mulți ani după intrarea în UE, iar acum lucrurile oricum au luat-o razna, la toate nivelurile, inclusiv din punct de vedere economic, în întreaga lume, cu tot cu Europa, unită sau nu), ci chiar cu un război cât se poate de real, fierbinte și militar, nu propagandistic sau „hibrid”.

ORI..., ORI...

Cu tot respectul (pe care mai degrabă aș fi putut să-l am, cel puțin până la un moment dat) pentru președintele PNL, Nicolae Ciucă, întâmplarea aceea de la o emisiune de divertisment în care, dorind, chipurile, să fie glumeț, a răspuns, practic, că, spre deosebire de Marcel Ciolacu, care le are sau este, el, Ciucă, NU are nici onorabilitate, nici respect, nici predictibilitate, îl transformă în întruchiparea perfectă a vorbei aceleia neaoșe cu „ori ești prost, ori ești prost”.

Astfel, ori a fost atât de prost încât pur și simplu n-a reușit să priceapă ce citește pe foaia înmânată de moderator și nici precizările insistente ale acestuia din urmă, care s-a străduit din răsputeri să-l scoată din rahat, astfel încât a înțeles, pur și simplu, întrebarea sau jocul efectiv pe dos, ori a fost atât de prost încât și-a imaginat că, răspunzând cum a făcut-o, e doar glumeț, ironic, și toată lumea va înțelege lucrurile în felul lui, când de fapt era la mintea cocoșului (dar, iată, nu și a lui!) că nu se va întâmpla nici pe departe așa.

MARTORII LUI ȘOȘOACĂ

Cu toate că, în general, sunt un tip cu idei destul de precise și, uneori, cel puțin conform gurilor rele, chiar fixe, în privința democrației și, în special, a dreptului de a alege și/sau a fi ales într-o funcție importantă, gen președinte al României sau măcar membru al Parlamentului, am pendulat întotdeauna între o atitudine ultratolerantă spre de-a dreptul anarhică, susținând că absolut oricine poate să candideze, inclusiv partide sau indivizi cu viziuni profund antidemocratice, fasciste, comuniste, xenofobe, antisemite, rasiste, sexiste și așa mai departe, totul tranșându-se, desigur, prin vot universal și direct, astfel încât dacă o majoritate electorală își dorește în fruntea ei astfel de specimene n-are decât să se spele cu ele pe cap și să le urmeze efectiv orbește către culmi ale dictaturii și, eventual, în ani grei de război cu ce dușmani interni sau externi li s-o năzări ălora să descopere pe te miri unde, gen Putin în sau cu Ucraina, și una (la atitudine mă refer), dimpotrivă, ușor „legionară” și cu siguranță restrictivă, selectivă, în sensul că orice partid sau individ care se abate de la regulile de bun-simț democratic ar trebui interzis, inclusiv prin metode... coercitive spre represive, în ciuda „precedentelor periculoase” care s-ar crea, mai cu seamă că, recunosc, în anumite momente ale existenței mele, inclusiv acesta, aș fi mers/merge destul de departe cu asemenea măsuri, respectiv NU doar împotriva fasciștilor, comuniștilor, rasiștilor, antisemiților etc., ci și a unora doar insuportabil de imbecili, mincinoși, demagogi, populiști și cu tot felul de astfel de racile... benigne în termeni de toleranță și democrație-pur-și-simplu ca singur sistem viabil, cu toate defectele sale, iar ca un exemplu aproape elocvent, trebuie să mărturisesc că am fost un susținător (chiar dacă mai puțin fervent decât alții, tocmai datorită sau din cauza conflictelor mele de conștiință cu prima poziție înfățișată mai sus) al punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, care, practic de frica imbecilității unei majorități îndobitocite după zeci de ani de dictatură comunistă și care ar fi putut să voteze (cum, de fapt, a și făcut-o la 20 mai 1990 și chiar mai târziu) „greșit” sau de-a dreptul „prost”, voia să restrângă (probabil ușor abuziv în termeni de democrație absolută și contemporană) dreptul foștilor activiști comuniști și securiști de a participa în alegeri, cel puțin pentru o vreme.

Iată de ce și în privința scandalului iscat prin interzicerea candidaturii Dianei Ivanovici (ex-Șoșoacă, dacă am înțeles bine statutul ei marital actual) la președinția țării de către CCR atitudinea mea este una... nuanțată, pe de-o parte înțelegându-i, cât de cât, și pe cei care se dau de ceasul morții că e o măsură „fără precedent”, fără să sesizeze, totuși, amănuntul minor, dar esențial că și personajul în cauză e la fel, adică fără precedent, eclipsând, prin delirurile ei, până și derapajele de odinioară ale lui Corneliu Vadim Tudor, însă pe de alta simțindu-mă și, cumva, ușurat că n-o să dorm, în nopțile dinaintea alegerilor și, Doamne ferește!, în cele de după, cu spaima că inteligenții, frumoșii, talentații și chiar suavii alegători români vor pune în majoritate ștampila pe respectiva candidată, cu alte cuvinte „curat neconstituțional, antidemocratic și fără precedent, bă CCR, dar bine că ne-ai scăpat, dracului, de nebună!”, context din urmă în care chiar îmi vine destul de greu să înțeleg de unde această frenezie a partidelor „democratice”, „de dreapta”, gen PNL și USR, în a-și pune poalele-n cap și onorabilitatea la bătaie doar pentru a apăra „principiul sfânt” al lăsării unei asemenea caricaturi să candideze și mă întreb (deocamdată retoric, dar voi avea un răspuns după alegeri) ce efecte poate să aibă o asemenea atitudine în fața electoratului propriu, alcătuit – îmi place să continui să cred, deși o fac din ce în ce mai puțin – din oameni cu oareșice scaun la cap, oripilați și ei de ieșirile în decor ale respectivei, din ultimii mulți ani.

În încheiere (una pe care, însă, o presimt mai lungă decât și-ar imagina eventualul cititor), mi-ar fi plăcut să pot să adresez unor reputați constituționaliști, specialiști în drept de toate felurile, roman și așa mai departe, juriști, magistrați etc. câteva întrebări la care nu e că aș avea răspunsuri preconcepute sau ceva, fiind acum insinuant și ironic, ci chiar n-am, ca, de pildă, cum sau cine sau dacă ar trebui (cineva) să intervină în cazul în care, mergând cu demonstrația la absurd, ar învia din morți Hitler și/sau Stalin și/sau măcar Ceaușescu, ar aduna 200.000 de semnături, și-ar (re)lua cetățenia română etc. și s-ar înscrie la BEC pe lista candidaților la Președinția României, asta, firește, dincolo de amănuntul că măcar unii dintre ei, și în special Ceaușescu, au, totuși, e adevărat, spre deosebire de Diana Ivanovici (ex-Șoșoacă), niscai condamnări penale, dar cu amendamentul că oricum există cohorte de români liberi și cu drept de vot care acum chiar vor să-l reabiliteze pe al nostru, constatând că procesul lui a fost măsluit, că a fost o barbarie să-l execuți de Crăciun și așa mai departe, chiar dacă eu unul am fost ușurat atunci și absolut împăcat de atunci înainte, până în zilele noastre, când și că s-a întâmplat, iar singura teamă sau grijă pe care o mai aveam în zilele revoluției și chiar luni întregi după era ca nu cumva execuția cu pricina și imaginile de la ea să fi fost niște înscenări și/sau trucaje meșteșugite.

Dar ca să reformulez și, cumva, să revin, totuși, la rațiune, chiar nu știu ce s-ar putea face, sau dacă ar trebui să se facă ceva, în cazul în care ar apărea un candidat la președinție a cărui platformă politică, poate într-un singur punct, ar fi ca, odată ales, să arunce în aer (la propriu, cu dinamită) Parlamentul aflat în plen (adicătelea, cu tot cu parlamentari). În fond, toată campania lui pe o asemenea temă ar fi una în care doar și-ar exercita „libertatea de exprimare” sau, după cum am auzit de la un semispecialist că ar și îngădui marile instanțe internaționale, gen Convenția sau Comisia de Nuștiuunde, ar pune sub semnul întrebării valorile democratice, dar FĂRĂ să folosească violența, cel puțin până la un punct (punctul acela fiind, din păcate, DUPĂ eventuala lui alegere). Ar trebui să-l luăm doar de gargaragiu, convinși și sperând că pur și simplu mănâncă rahat și, odată ales, doar își va încălca, la fel ca mai toți politicienii, promisiunile și, prin urmare, NU ar dinamita Parlamentul? Sau cineva (poate tot CCR) ar trebui să facă, totuși, ceva să nu ajungem să verificăm pe pielea noastră (sau, în fine, a parlamentarilor, oricum detestați de români, așa încât...) dacă e sau nu un om de cuvânt?

Iar, în fine, ca un exemplu și mai plauzibil, nu-mi dau seama care ar trebui să fie atitudinea instituțiilor abilitate ale statului, oricare ar fi ele (că CCR nu e, conform unora), față de un candidat care ar promite doar că, a doua zi după ce ar câștiga alegerile, ar transforma țara în monarhie și ar deveni rege (eu, unul, l-aș și vota!), dat fiind că în Constituția actuală există un articol (cel pentru care eu NU am votat-o la referendum și n-aș fi făcut-o nici dacă în rest ar fi fost copy/paste după cea americană sau franceză sau engleză, dacă cei din urmă ar fi avut cu adevărat una) conform căruia forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri a ei, în veci.

Sau, ca să închei în sfârșit cu adevărat, dacă un candidat ar promite că, odată ales, s-ar face dictator comunist sau fascist (ceea ce iarăși ar contraveni Constituției, că nici pluripartitismul, de pildă, nu poate fi abolit) și ar porni un război împotriva Ungariei sau Bulgariei sau Mongoliei. Îl lăsăm să candideze și mai vedem noi ce și cum după ce (sau, în fine, dacă) iese învingător, rugându-ne ca românii să nu fie așa de... încât să-l voteze masiv (chestie pe care eu, unul, nu m-aș baza!)?! Ceva parcă nu e-n regulă. 

VREMURI BUNE... PENTRU CRIMINALI

Sigur că poate să fie doar o impresie subiectivă datorată sau cauzată de inevitabila mea înaintare în vârstă și că e foarte posibil ca, în orice moment istoric, toți cei ajunși la o anumită etate (ca mine, recte a mea) să fi trăit cu această vie senzație, dar chiar mi se pare că lumea a înnebunit cu totul și îmi vine tot mai greu s-o înțeleg și să țin pasul cu ea, unul dintre exemplele cele mai pregnante și des manifestate fiind în materie de drepturi și libertăți ale suspecților de crimă (adică omor) și alte delicte (majore), cum a fost, de pildă, în „cazul Pantelimon”, în care, inclusiv după ce un (fel de) judecător, în asentimentul procurorilor, a decis arestarea preventivă a doctorițelor suspectate de uciderea unor pacienți, o altă instanță (superioară?) a decis punerea lor în libertate, fără măcar vreo prevedere prin care să fie împiedicate să se mai apropie de un spital și să mai pună mâna pe noradrenalină într-un salon ATI, deși, chiar și pornind de la premisa, aproape rațională, că și dacă nu sunt periculoase pentru societate cât să căsăpească oameni pe stradă cu toporul, există măcar o suspiciune că sunt letale cu amintita substanță, în anumite condiții favorizante (spital, pacient muribund, adrenalină oprită), însă altă perspectivă ce nu putea fi exclusă de judecători era că respectivele ar fi omorât oameni în orice fel de circumstanțe, iar faptul că a fost într-un spital și așa mai departe e doar o nimereală, deci pot ajunge și la topor, în fine, asta în timp ce, de-o altă pildă, puștiul acela bezmetic care a intrat cu mașina în oameni la 2 Mai în mod evident NU e suspect de crimă CU PREMEDITARE, pentru că a fost, totuși, vorba de un accident (sigur, în niște circumstanțe grave, la care voi reveni), rămâne în arest „preventiv” și la vreun an de zile de la faptă, deși încă n-a fost condamnat (iar la cum merge justiția noastră poate nici n-o să fie vreodată și se va fi dovedind că a stat atâta amar de vreme în pușcărie degeaba, din punct de vedere juridic), iar periculos cu adevărat e la fel de limpede că a fost doar la volan (și nici nu prea are ce probe să șteargă sau martori să influențeze, cum au doctorițele), dar chiar și dincolo de toate astea, văd că e tot mai răspândită măsura „arestului la domiciliu” (ca să nu mai spun de cea a „controlului judiciar”, care nu înseamnă nici atât), chiar și în cazuri deosebit de grave, cu interlopi, crime și alte nenorociri, ceea ce pentru unul ca mine, care trăiesc, într-un fel, în acest tip de detenție de când mă știu, dat fiind că nu ies din casă cu zilele, iar când o fac, e pentru câte cel mult o oră, prin jurul blocului (da, „domiciliul” meu e un apartament de bloc de la etajul 10, nu o vilă cât toate zilele făcută din crimele alea pentru care unii sunt judecați în timp ce stau în arest în ele, pe un domeniu cât un orășel), dar mă simt excelent la biroul meu de lucru, în fața televizorului, a telefonului mobil sau doar zăcând pe canapea sau în pat, e absolut de neînțeles ce fel de exemplu îngrozitor pentru cei predispuși la infracțiuni poate fi o asemenea perspectivă, așa că n-am cum să mă arăt uimit din cale-afară de creșterea exponențială a criminalității. Păi cu așa condiții de detenție, să tot calci rahatul de lege!

Revenind, cum am promis, la cazul tânărului de vreo 19 ani, pare-mi-se, care a omorât doi oameni după ce s-a urcat drogat la volan, n-am văzut pe nimeni să deplângă vârsta lui fragedă și să manifeste înțelegere deplină față de el, în ciuda faptului că e major și, prin urmare, teoretic are deplin discernământ, pentru a i se acorda o a doua șansă sau ceva, așa cum se manifestă față de bietele fete abuzate sexual de tot felul de profesori, invocându-se tocmai faptul că erau prea tinere, necoapte și naive ca să-și dea seama ce li se întâmplă, astfel încât au trebuit să treacă (zeci de) ani ca să realizeze și să se simtă traumatizate.

Iar pentru că între timp, de când am creionat inițial acest text, după care m-am luat cu altele (nu texte!), mult mai importante, și am uitat de el aproape o lună întreagă, echivalentul a vreun deceniu de pe vremea tinereților mele în termeni de lucruri (rele) întâmplate și reflectate pe larg în mass-media, au mai apărut și cazul Pantelimon II (fără vreo legătură cu primul, în afară de locul unora dintre fapte); și cel al (auto?)intitulatului „Șacalul”, care a ucis sau – conform prezumției de nevinovăție – nu două femei (de moravuri cam ușoare) ca să le fure autoturismele de lux; și cel al „incendiatorului din Parlament”, am tot mai pregnantă în minte imaginea tuturor acestora cerând și, măcar, fiind la un pas de a obține, dacă n-o vor și face cu adevărat, niște „măsuri preventive” mai blânde, cum ar fi deja amintita cercetare în stare de libertate, eventual (dar nu neapărat) cu cea suplimentară de „control judiciar”, după care, mai ales în cazul din urmă, aproape că n-am nicio îndoială că, după ce a ținut, dacă nu neapărat o țară întreagă, cu siguranță toate posturile de știri cu sufletul la gură vreo două zile – cea în care a fost căutat cu filtre de poliție inclusiv prin tramvaie, cu apeluri la ajutor din partea populației etc., și cea de după, că mai încolo (sau încoace) oricum au apărut subiecte mai „ofertante” și nu mai știe nimeni ce mai e cu el –, va primi nu pedeapsa aia „de până la șapte ani închisoare” propovăduită prin jurnalele de știri, ci numai vreo doi (sigur, tehnic vorbind, înseamnă tot „de până la...”), și ăia cu suspendare, adică liber ca pasărea cerului, să-i mai inspire și pe alți „protestatari”, la fel cum și „bombardierii” (aka „cocalarii”, cum se zicea odinioară, adicătelea tot pe vremea mea) ăia din comuna și, ulterior, spitalul Pantelimon (unde au intrat să-și facă dreptate cu macete, săbii și alte ustensile de bucătărie papuașă) nici nu înțeleg de ce s-au tot ascuns, în loc să se predea din prima clipă, fiindcă aș fi în stare să pariez că vor fi cât de curând eliberați, doar ca să ne mirăm noi, proștii care nu înțeleg cum e cu drepturile și libertățile fundamentale ale suspecților de crime, ca în al treilea caz, al „Șacalului”, cum de mai era liber să ucidă din nou, în ciuda cazierului aceluia kilometric înșirat de reporteri la fiecare intervenție despre el. Păi fix cum spuneam anterior!

 

P.S. Nu știu cum am uitat și prima oară când am scris, și iată că era s-o fac și acum, de interlopul acela parcă deja condamnat (pentru fapte grave), lăsat de o instanță să plece fix în Grecia aia de unde nu-l mai recuperăm pe Sorin Oprescu, pentru că a avut (interlopul cestălalt, nu Oprescu)... „un eveniment în familie”, respectiv, desigur, nu vreo înmormântare a cuiva apropiat, ci nunta (sau logodna?!) fetei (sau chiar nepoatei?!). Înfloritoare vremuri pentru infractori! (Sigur, cu condiția să nu fie acuzați de „rasism” și/sau „hărțuire sexuală”, ori chiar „corupție”, ci doar de omor, viol, tâlhărie...)