„CAZUL PANTELIMON”: O ALTĂ PERSPECTIVĂ

La fel ca, probabil, vreo 95% dintre cei care își dau cu părerea despre „cazul Pantelimon” (restul presupunând că măcar au ceva studii de medicină), nici eu n-am habar despre cum stă treaba cu noradrenalina, însă văzând abordarea celor care, practic, se declară convinși de NEvinovăția doctorițelor (chiar dacă pretind că doar îi desființează pe cei care, dimpotrivă, se declară convinși de vinovăția lor, chestie ușor filosofică de nuanță), m-am gândit la o paralelă cu... oxigenul, cel care se administra pacienților cu covid ajunși la ATI și un element cu care, cumva, cred că suntem mai familiarizați și noi, neofiții. Astfel, îmi imaginez că (și) utilizarea lui devine, de la un moment dat încolo, în cazurile fără scăpare, într-un fel inutilă, însă atâta timp cât pacientul, totuși, mai prezintă semne vitale, nu cred că se oprește pur și simplu butelia (sau, în fine – pentru a păstra similitudinea cu scăderea drastică a dozei de noradrenalină din cazul de la Pantelimon –, se strânge robinetul cât doar să mai, cum ar veni, pice), astfel încât omul are, de fapt, posibilitatea să-l respire dacă nu (sau până) îi cedează organele esențiale în inhalarea lui, în caz contrar (adică dacă cineva închide robinetul de oxigen... în mod prematur) putându-se vorbi despre eutanasie, care, indiferent de bunele intenții ale cui vrea să curme, chipurile, suferința unui incurabil, în legislația noastră, poate ușor lacunară (și) în această privință, echivalează cu crima (cu premeditare).

Cu alte cuvinte, dacă nu cumva continuarea administrării noradrenalinei ar fi putut să le facă, de la un moment dat încolo, pacienților mai mult rău decât bine (ceea ce nu prea cred că e cazul cu oxigenul, care n-are cum să fie dăunător), lucru despre care n-am auzit pe nimeni să facă vorbire, nu înțeleg de ce doza trebuia oprită sau micșorată înainte ca aceștia să moară, cum ar veni... din alte cauze. Nu contează să ar fi murit oricum chiar și cu doza maximă administrată. Câtă vreme nu vorbim despre vreo... economie macabră de substanțe poate deficitare în spitale, se mai putea face „risipă” o zi, două... sau poate doar câteva ore.

Cred că în felul ăsta se iese din impasul în care văd că se află, de data asta, inclusiv diversele tipuri de specialiști (legiști, ATI-iști...), care nu știu precis (în ciuda faptului că oamenii aceia care au decedat la terapie intensivă n-am aflat să fi avut vreo afecțiune nouă pe planetă, ca să nu fi existat precedente) dacă se poate efectiv muri sau nu în urma (recte DIN CAUZA) scăderii aceleia de doză. Dacă ea ar fi continuat să fie administrată până... la capăt, n-am fi avut niciun caz (juridic vorbind), chiar dacă decesele n-ar fi fost evitate.