VINĂ ȘI RESPONSABILITATE

Nu chiar din primul moment, ca mine, dar măcar de la un moment dat, după difuzarea imaginilor în care antrenorul Dan Petrescu (altminteri unul dintre personajele mele favorite din fotbalul autohton, dar asta n-are nicio importanță majoră în context) îl înjură birjărește pe arbitrul Marcel Bîrsan în timp ce se deplasau către vestiare la pauza meciului CFR-U Craiova, cel puțin unii (dar nu foarte mulți) dintre cei puși să comenteze s-au arătat revoltați nu doar, în mod vădit firesc pentru oricine, de comportamentul huliganic al fostului fundaș al naționalei din vremurile ei (dar și ale lui) de glorie, ci și de pasivitatea victimei, care a preferat să se facă, struțește, că nu aude, în loc să-i arate agresorului cartonașul roșu, atitudine care, dincolo de prevederile regulamentare practic ignorate de arbitru, are și marele neajuns că, pe undeva, îi încurajează pe toți antrenorii recalcitranți să se comporte în continuare așa, pentru că scapă nepedepsiți, și îi expune pe mai departe pe colegii de breaslă ai lui Bîrsan, astfel încât, fără să se poată vorbi de o „vină” a victimei în ceea ce privește agresiunea propriu-zisă, unde firește că este cu totul inocentă chiar și dacă unii sau alții ar putea invoca, eventual, greșelile de arbitraj care, în această speță, l-au făcut pe Dan Petrescu să-și iasă din fire, ea este, totuși, cumva, responsabilă pentru riscul ca astfel de scene să se perpetueze, când ar fi putut contribui la eradicarea (sau, în fine, măcar împuținarea) lor, situație care, oricât de scandalos sunt sigur că o să le pară feministelor și apologeților corectitudinii politice sau ceva, m-a dus cu gândul la parcă tot mai numeroasele cazuri de abuzuri și/sau agresiuni sexuale petrecute în mediul universitar care au apărut (sau doar au fost descoperite și, în orice caz, sunt intens mediatizate) în ultima vreme, când personajele odioase de teapa lui Bulai și Pieleanu (sigur, dincolo de prezumția de nevinovăție, care e o chestiune mai degrabă strict juridică) și-au putut face mendrele chiar și ani de zile fără să pățească nimic doar cu un soi de complicitate a unui lung șir de victime, care, iată, nu în niște vremuri sinistre precum cele pe care le-am apucat și eu, în comunism, când practic oricare cetățean de rând era pus în imposibilitatea de a lua atitudine împotriva autorității de orice tip, riscându-și poate și viața, ci într-o epocă a libertății, democrației și chiar valorizării absolute a drepturilor minorităților și categoriilor defavorizate (printre care, în anumite situații, fără să-mi fie foarte clar de ce, sunt plasate și femeile, care altminteri își clamează, pe bună dreptate, egalitățile de toate felurile cu bărbații), pe de-o parte, și, pe de alta, a înfloririi mijloacelor tehnice și mediatice cu care astfel de indivizi ar putea fi dați în vileag fără putință de tăgadă, cu probe solide, preferă sau se simt obligate/constrânse/etc. să înghită în deplină tăcere afronturi inacceptabile, invocând... nu mi-e foarte clar ce – în afară, desigur, de o foarte de înțeles jenă și o mult mai puțin justificabilă „vârstă fragedă” avută la momentul incidentului, când e vorba, totuși, de niște persoane majore (altminteri, după cum mai spuneam undeva, poate ar trebui să reevaluăm limita legală de la care să fie instituit acest majorat, urcându-l poate spre 25 sau chiar 30 de ani, în special la fete/femei) –, pentru că altfel, ca unul care, fără să mă laud, cel puțin după căderea comunismului (că altfel aș fi fost vreun disident faimos, ceea ce nu e cazul, mai ales că nici vârsta nu prea mă recomanda), n-am avut nici cea mai mică reținere să-mi exprim, indiferent de consecințe (care chiar și în democrația noastră șchioapă nu au cum să fie dramatice, și cu atât mai puțin tragice), nemulțumirile, revolta etc. față de oricine și orice m-a deranjat vreodată, nu pot să accept ideea că o astfel de victimă a unui nenorocit de Bulai sau Pieleanu a preferat să treacă sub tăcere toate umilințele și așa mai departe de teamă ca nu cumva... să fie picată la un examen sau să i se scadă nota la vreo activitate curriculară, astfel încât, în loc să facă un scandal teribil, mergând de la superiorii ierarhici ai respectivului până la apelarea la presă (cum s-a și întâmplat acum) și/sau să pună la cale devoalarea nenorocitului înregistrându-l cu vreun telefon mobil sau aranjând un flagrant împreună cu colegii sau colegele de facultate etc., a mușamalizat totul ani de zile, cu atât mai mult cu cât o astfel de NONatitudine chiar lasă loc de speculații și interpretări, în sensul că poate măcar unele dintre acele victime (termen care în acest context ar reclama și ghilimele) au preferat, de fapt... calea mai ușoară pentru a promova respectivele examene sau a obține note mai mari la respectivele activități curriculare și abia după toți acei ani de zile, când, vezi Doamne, s-au maturizat cu adevărat, „au conștentizat” prin ce adevărate traume au trecut de fapt, dar poate că tot răul e spre bine, iar acum pot profita cumva de faima mediatică obținută, cum se întâmplă, premeditat sau nu, cu unele actrițe și scriitoare.

Evident că, la câtă imbecilitate există pe lume, nu am cum să repet îndeajuns că toate astea nu reprezintă, câtuși de puțin, scuze pentru agresori, care sunt pe deplin răspunzători pentru faptele lor, iar singurul exemplu care-mi vine acum în minte e cel al unui șofer beat sau drogat care provoacă un accident mortal, iar vina îi aparține, bineînțeles, în exclusivitate, dar pot exista și persoane care să se simtă... cumva pentru că l-au lăsat să se urce la volan, deși erau la curent cu starea în care se afla: nu e vorba cu adevărat despre o vină, ci eventual despre responsabilitate, și oricum nu pentru accident în sine.