"THE LORD OF WOLVES"

IMPOSIBILA ALEGERE: SCUMP ŞI PROST SAU GRATIS ŞI BUN?

Iată că povestea se repetă: a doua oară, a treia, a patra… Tot n-aş putea spune cu certitudine dacă – în condiţiile în care TVR are “prima opţiune” în privinţa drepturilor de difuzare a meciurilor din Liga Campionilor la fotbal – factorii de decizie de-acolo sunt pur şi simplu cretini sau primesc sume importante de bani necuveniţi de la “concurentul” Dolce Sport, care are “opţiunea a doua”, pentru a alege de fapt meciurile mai slabe, dar, după ce în faza precedentă au preferat să transmită returul dintre Bayern şi Basel în locul celui dintre Inter şi Marseille (în ambele meciuri-tur fusese 0-1), marţi au dat previzibilul APOEL - Real Madrid (0-3) în loc de aprioric mult mai echilibratul Benfica - Chelsea (0-1). Măcar anul trecut mai puteau pretexta că vrea lumea să vadă Şahtiorul românului Mircea Lucescu, dar acum nu mai au nici scuza asta, de vreme ce au lăsat pe dinafară Interul lui Chivu. Sau poate se orientează şi ei ca florăresele şi copiii de grădiniţă spre meciul unde sunt aşteptate mai multe goluri, fiind acum chiar încântaţi de inspiraţia pe care au avut-o transmiţând unul în care s-au marcat şapte (Bayern-Basel 7-0), în loc să-l dea pe ăla unde s-au înscris numai trei, din care două – halal! – după minutul 90 (Inter-Marseille 2-1, cu eliminarea dramatică a italienilor). Mă şi mir că aseară au dat totuşi Milan-Barcelona! Probabil că acum, după un amărât de 0-0, îşi dau cu pumnii în cap.

În ciuda aparenţelor însă, nu (doar) despre asta voiam să scriu. Altceva m-a scos pe mine din pepeni marţi. Fiindcă nu mă interesa nici cât negru sub unghie acel APOEL-Real propus de TVR, dar nici Dolce Sport, unde se transmitea Benfica-Chelsea, nu am pe cablu, am apelat la aceeaşi metodă folosită şi la sfârşitul anului trecut, când am urmărit CM de handbal feminin: m-am îndreptat spre platforma online, oficială, a postului, unde am un cont şi pentru o sumă de bani mă pot abona pe diferite perioade. Acum, de pildă, pentru un euro plus TVA puteam urmări transmisiunile timp de 24 de ore. Suficient, numai că…

Aşa cum scriam şi anul trecut, transmisia online e oricum mizerabilă, amintind de felul cum se prindeau bulgarii înainte de ’89, dar acum au meşterit ei ceva încât atunci când activezi opţiunea “full screen” se umple de fapt numai vreo jumătate de monitor, într-un fel de format 16:9 ÎN 16:9, mult mai întinse fiind spaţiile negre. E ceva nou, cum spuneam, anul trecut văzându-se într-adevăr la fel de prost – neclar, cu umbre, sacadat – dar măcar pe tot ecranul.

Fără vreun gând anume, mai mult ca să mă liniştesc fiindcă eram un pachet de nervi, m-am apucat să dau o căutare pe Google şi, ce să vezi?, nu pe a nu ştiu câta mia pagină, ci chiar în capul listei, pe prima, am dat peste un site care preia transmisia Dolce Sport gratuit. Probabil şi ilegal, numai că surpriza maximă e alta: imaginea este (aproape) perfectă, pe tot ecranul, adică în formatul 16:9 standard şi fără nicio întrerupere. Vreau să spun că doar aşa am reuşit să văd şi eu meciul în condiţii civilizate. Banii i-am dat pe site-ul oficial, dar m-am uitat pe cel piratat, infinit mai bun. Chestie care presupun că se poate întâmpla numai în România, unde – după cum m-a asigurat un prieten căruia i-am relatat întreaga tărăşenie – se pare că eu am rămas cam ultimul… nu, nu mohican, ci gogoman, care mai plătesc inclusiv închirierea de filme online ca să le văd cu întreruperi şi subtitrarea intrând cam o dată la trei replici. Asta în loc să le descarc gratuit, cu tot cu subtitrarea oricum mai bună, de pe tot soiul de site-uri… neoficiale, aşa cum nemernicii care cer bani, dar nu sunt în stare să asigure şi condiţiile tehnice corespunzătoare, măcar la nivelul “piraţilor”, chiar merită, ca o formă de boicot, pentru a le diminua profiturile nemeritate indiferent cât ar fi de mici.

FRUNZĂ PORTOCALIE

Tot ce am reţinut eu din conferinţa de presă în care vajnicul (fost?) pedelist Frunzăverde şi-a explicat trecerea la PNL este că domnia sa crede cu tărie în necesitatea dialogului dintre Putere şi Opoziţie. Prin urmare, convins că după alegeri liberalii vor ajunge la Putere, s-a gândit că vor avea mare nevoie de cineva care să se înţeleagă bine cu pedeliştii rămaşi în Opoziţie. Logic, nu? Rămâne cum am stabilit.

O LOVITURĂ GREA

Cu riscul ca, după ce am votat (deja aş putea adăuga “ca prostul”) întruna cu liberalii încă de la primele alegeri chipurile democratice din 1990, să fiu catalogat drept un postac portocaliu de tot felul de ciutaci care s-au convertit de vreo doi ani jumate din pupincurişti ai lui Năstase şi Iliescu în fervenţi susţinători ai lui Crin Antonescu, şi din considerente pe care de-a lungul timpului le-am explicat pe larg în nenumărate rânduri (de pildă, aici, aici sau aici ), astfel încât n-am să o mai fac şi acum, schimbarea bruscă de macaz şi corabie politică a lui Sorin Frunzăverde mi se pare o lovitură grea, dacă nu cumva de-a dreptul fatală, pentru… PNL. O lovitură pentru PD-L ar fi fost dacă trecea la UNPR. Slavă Domnului că alde Elena Udrea, Sulfina Barbu, Vasile Blaga, Ioan Oltean sau Mircea Toader s-au grăbit să-şi reafirme ataşamentul faţă de cauza băsismului şi să dezmintă zvonurile că l-ar urma pe Frunzăverde ca vicepreşedinţi liberali, chiar dacă nici pe ei nu-i încântă poz(iţi)a premierului Ungureanu, care tocmai le-a dat de înţeles că va trebui să fie şantajat mai insistent decât se aşteptau, ca să se lase convins să le acorde bani de la Buget pentru pomeni electorale, fără de care n-ar mai avea şanse la alegeri decât candidând din partea Opoziţiei!

BOLDEA

Deşi au trecut deja mai bine de… multe zile de la izbucnirea scandalului, până acum eu încă n-am scris absolut deloc nu doar despre, ci nici măcar pur şi simplu “Boldea”. Ei bine, iată că tocmai am făcut-o!

PE APE

Oricât de spectaculoase ar putea părea, eu unul nu m-am dat niciodată în vânt după cursele de Formula 1 desfăşurate pe ploaie, iar pentru piloţii şi echipele care profită de ele pentru a obţine rezultate surprinzătoare, de care în condiţii normale nu sunt în stare, nutresc dacă nu chiar un mare dispreţ, oricum o profundă antipatie. Sigur, unii spun că abia pe o pistă umedă sau chiar băltindă, cu o vizibilitate redusă până spre zero, un pilot îşi arată adevărata măiestrie, însă eu am fost întotdeauna de părere că pentru aceşti aşi ai mânuirii unor bolizi pe apă există tot felul de compeţii de bărci cu motor. Că doar nici la fotbal marile calităţi ale unei echipe de talia Barcelonei nu sunt scoase în evidenţă pe un teren mocirlos. Dimpotrivă, abia aşa se nivelează valorile.

Cam atât aş avea de comentat despre victoria ferraristului Fernando Alonso de ieri, din Malaysia, şi mai ales despre locul doi obţinut de mexicanul Sergio Perez, care poate că dacă n-ar fi condus un Sauber motorizat de acelaşi Ferrari (!) ar fi fost lăsat să facă o surpriză şi mai mare. Pe de altă parte, prezenţa lui Lewis Hamilton pe ultima treaptă a podiumului este aproape miraculoasă, în condiţiile în care mecanicii de la McLaren continuă să fie de o incompetenţă fabuloasă, dacă nu cumva s-a stabilit deja ca strategie în sânul echipei favorizarea lui Jenson Button, chemat, de pildă, primul la schimburile de pneuri, chiar şi când ajunsese să se bată pentru locul douăzeci. Cert este că toate opririle la boxe ale lui Hamilton au durat de trei ori mai mult decât ar fi trebuit, iar cel puţin la una, când Button încă se lupta cu coechipierul său pentru prima poziţie (şi era s-o şi obţină astfel!), comportamentul idiotului care mânuia cricul cu care se ridică spatele maşinii mi s-a părut cel puţin bizar, dacă nu de-a dreptul suspect (nişte imagini ar fi elocvente, dar din păcate n-am de unde să le mai iau).

"THE LOSERS"

DOPURILE

Imposibil să fie doar o coincidenţă! Am cel puţin trei exemple diferite, cu tot atâtea produse nici măcar similare şi realizate de firme prestigioase la nivel mondial.

Mai întâi, sticluţa de ketchup ultrapicant. Până la precedenta, pe care se prea poate s-o fi achiziţionat prin vara anului trecut, fiindcă nici pizza nu mai mănânc aşa des ca-n tinereţe, iar în omletă sau pe sendvişul cu brânză n-am ajuns încă să-mi pun, dopul interior alcătuia un sistem relativ complex, în genul pipetei de la flacoanele cu picături de nas, fiind necesare câteva mişcări ample şi viguroase de sus în jos pentru a stoarce, sau mai precis a împroşca pe produsul culinar dorit (în cazul meu delicioasa felie de pizza) câte o picătură. De obicei două sau trei pentru o îmbucătură… vorba vine sănătoasă, că ar avea de obiectat “profesorul” Mencinicopschi, dar cât să-ţi umple toată gura, erau de-ajuns, că-i iute rău. Acum, aproape că s-a renunţat la dopul interior, el fiind numai o meschină excrescenţă a celui de-afară şi având o deschidere largă, aproape cât întregul diametru al gâtului sticluţei, astfel încât, cu oricâtă grijă ai turna, abia înclinând recipientul, tot curge mult mai mult decât ţi-ai dori. Singura soluţie e să torni undeva pe marginea farfuriei o cantitate oarecare, minimul pe care-l poţi obţine, şi să înmoi acolo succesiv dumicaţii de pizza, înainte de a-i introduce, cu o satisfacţie deja înjumătăţită faţă de vremurile de altădată, în gură.

Al doilea exemplu este sticla de after shave. Aici chiar s-a renunţat cu totul la dopul interior, cândva prevăzut şi el cu un orificiu-dozator foarte eficient. Aceeaşi poveste. În loc să-mi torn în palmă cât vreau, curge cât se nimereşte, în ciuda eforturilor mele disperate de a înlocui fostul dop cu propriul deget, iar o sticlă care mă ţinea, fără exagerare, mai bine de-un an, acum s-a golit pe jumătate după vreo trei luni.

În fine, ultima dovadă o constituie flaconul de gel de bărbierit. Acesta, ce-i drept, păstrează în linii mari acelaşi sistem – unul dintr-acelea care oricum îţi “scuipă” la fiecare acţionare o doză fixă, dar aleatorie, de produs – numai că acum pur şi simplu doza respectivă s-a dublat. Poate celor care înainte aveau nevoie de două acţionări nu le pasă, fiindcă acum le e numai bună una singură, mie însă, care-mi era perfectă una – de mă şi gândeam ce calcule precise, bazate probabil pe minuţioase studii asupra comportamentului consumatorilor realizase fabricantul înainte de a ieşi pe piaţă –, fireşte că-mi prisoseşte, neavând cum să mă bărbieresc la o singură şedinţă de două ori şi nici cum să pun surplusul deoparte, pe vreo farfuriuţă, până data viitoare, sau la loc, aşa că jumătate arunc.

În încheiere, nu-mi rămâne decât să repet ce-am spus şi în deschidere: imposibil să fie doar o coincidenţă! Am convingerea că este o strategie de criză, asumată ca atare de diferiţii producători pentru a te face să risipeşti cât se poate de mult din produsele lor, obligându-te să le termini mai repede şi, în consecinţă, să cumperi mai des.

INVERS

Fără să fie cea mai mare tâmpenie pe care chiar am auzit-o ieşind din gura ei, şi cu atât mai puţin de care o cred în stare, zilele trecute, oarecum tangenţial, dacă nu de-a dreptul paralel cu subiectul abordat în momentul acela, Andreea Pora îşi exprima într-o emisiune de pe (ca să nu spun “de la”) B1 TV un fel de dorinţă lăuntrică, până atunci refulată, şi anume ca politicienii să-şi petreacă mai mult timp la serviciu, având grijă de treburile ţării, şi mai puţin în studiourile de televiziune, la tot felul de talk-show-uri unde, în locul lor, ar trebui să apară veritabilii specialişti, experţi pe temele aflate în dezbatere.

Ei bine, nu doar dintr-un acut spirit de contradicţie – care, la drept vorbind, chiar în paranteza asta fie spus, mă cam caracterizează –, părerea mea este una radical diferită şi diametral opusă, în sensul (invers) că eu prefer să-i ştiu pe politicieni la televizor, în talk-show-uri, bătând câmpii aşa cum se pricep ei ca nimeni alţii (în afară de unii ziarişti) şi, cum ar veni, efectiv în locul lor, la serviciu, pe veritabilii specialişti care să aibă grijă de treburile ţării.

UN RECORD MONDIAL

O altă replică memorabilă din filmul “Capcana mercenarilor” este aceea rostită tot de personajul interpretat de Amza Pellea atunci când află despre moartea unui camarad de arme: “Păcat. Era singurul individ în stare să-njure o oră-ntreagă fără să se repete”.

Ei bine, într-o lume, şi în orice caz într-o ţară în care am ferma convingere că nu există politician care să nu mintă, chiar cu neruşinare, Traian Băsescu este singurul în stare ca timp de o oră-ntreagă, cât durează un interviu la TVR, s-o facă mai des decât respiră. Aseară, de pildă, pe socotite, a tras aer în piept de mai puţine ori decât numărul de gogoşi turnate. A te apuca să le analizezi pe larg, bob cu bob, mi se pare un demers la fel de zadarnic şi chiar prostesc precum acela de a le explica unor adulţi că Pământul e rotund, sarea e sărată, apa este udă, cerul e albastru, focul e fierbinte sau doi plus doi fac patru. Lucruri limpezi ca lumina zilei pentru orice om de bun-simţ, dar în veci de neînţeles pentru alde Pora, Cristoiu, Turcescu, Tăpălagă, Turturică…


P.S. Cititorii care la ultima parte a prezentului articol au avut de adus obiecţii de genul: Pământul nu-i rotund că-i mai turtit la poli, sarea este acră dacă-i de lămâie, apa nu e udă atunci când e îngheţată, cerul este gri dacă e înnorat, focul nu-i fierbinte dacă e departe sau doi plus doi fac şase în anumite circumstanţe... n-au decât să se ia de mână cu cei enumeraţi.

ÎN DIRECT

Pentru că a fost un weekend plin de transmisiuni sportive, cu finalele Cupei Mondiale de schi alpin, unde Lindsey Vonn a câştigat ce era de câştigat, inclusiv marele glob de cristal, dar din păcate fără să depăşească recordul de puncte al lui Herman Maier; cu reluarea curselor de Formula 1, unde vestea bună e că McLaren pare – cel puţin pentru două-trei etape, până se dumireşte Adrian Newey de la Red Bull ce a greşit la noul model – într-o postură mai favorabilă decât în anii trecuţi pentru atacarea titlului mondial, dar vestea... nu neapărat foarte rea, ci mai aşa şi-aşa, e că într-o mai bună formă se arată Jenson Button (care a şi câştigat, fără drept de apel, în Australia) şi nu Lewis Hamilton (ieşit doar al treilea, după Vettel); cu mult snooker, puţin fotbal interesant şi ceva tenis, inclusiv un nou Federer-Nadal, am aflat şi eu abia azi-dimineaţă şi cam tangenţial despre elucubraţiile lui Băsescu privitoare la faptul că i-ar fi propus, chipurile, lui Ponta să devină premier după demisia lui Emil Boc.

Din toată nebunia declaraţiilor contradictorii, în care, fireşte, personal tind să-i cred mai degrabă pe cei din USL, decât pe un mincinos patologic de teapa lui Traian Băsescu, mi se pare că se desprinde cât se poate de limpede o singură concluzie: pentru a evita astfel de situaţii, domnii Ponta şi Antonescu ar trebui să nu mai accepte absolut niciun fel de invitaţie la Palatul Cotroceni (sau oriunde în altă parte), pe indiferent ce teme de interes naţional, european, mondial sau (inter)galactic, decât, eventual, cu condiţia – inspirată din vremurile de tristă amintire, dar atât de actuale ale CPUN-ului – ca evenimentul să fie transmis ÎN DIRECT şi la o oră de vârf de cel puţin trei-patru televiziuni, pentru ca telespectatorii să poată judeca singuri ce e serios, ce e glumă şi ce e pură bazaconie în astfel de întâlniri.

"CHILD OF ROCK'N'ROLL"

SUAVUL DOMN CARTIANU

Până la urmă, fără să ratez, de pildă, superba calificare de aseară a lui Chelsea, din Champions League, care a dovedit din nou că măcar pe teren propriu echipele din Anglia sunt în stare să le bată la scor pe cele italiene, dar m-a făcut, fireşte, să regret o dată în plus că asta n-a fost de-ajuns şi pentru Arsenal, am reuşit cumva să văd şi eu integral ediţia de Sinteza Zilei cu actualul premier drept invitat şi m-am convins că a fost plictisitoare de la un cap la altul. În schimb, aşa cum se întâmpla odinioară cu interviurile lui Traian Băsescu de la TVR, am impresia că oleacă mai interesante au fost emisiunile celorlalte posturi în care au analizat-o pe cea originală.

E drept, la OTV n-am avut răbdare să mă uit decât cel mult douăzeci de secunde, aşa că n-am apucat să-mi dau seama ce voia să sugereze Dan Diaconescu buchisind şcolăreşte, pe litere (presupun că de tipar) şi cu mari pauze, un SMS primit de la telespectatorul fidel, dar la B1 (pardon de expresie) am stat vreo două minute întregi, suficient cât să asist la o scenă care m-a făcut să mă tăvălesc de râs încă o dată pe-atât, auzindu-l pe Grigore Cartianu (foto “Adevărul”, în cea mai avantajoasă postură din viaţa lui; da’ să-l vedeţi când vorbeşte!) aflat, e adevărat, într-un studio fără oglinzi, dar avându-i totuşi de-a stânga pe Andreea Pora şi parcă undeva în faţă pe Florian Bichir, ironizând-o pe biata Dana Grecu de la Antena 3, căreia i s-a adresat cu apelativul “suava”. Scumpul de el! Altfel, am mai remarcat chipul scofâlcit de invidie profesională al lui Turcescu, care, mai degrabă de pe fundul, că de la înălţimea ar fi impropriu spus, ratingurilor sale subunitare, se forţa să-şi râdă în fosta barbă de aproape milionul de telespectatori ai lui Gâdea.

Apropo însă de rating, am văzut că un influent coleg de trust al realizatorului Sintezei Zilei, Victor Ciutacu, încerca oarecum să-i scuze prestaţia, criticată de multă lume, printr-un soi de mică lecţie de jurnalism, spunând că acesta nu i-a sărit la beregată premierului Ungureanu fiindcă aşa e deontologic, să-ţi pui în valoare invitatul, iar ratingul mare a demonstrat că opţiunea pentru o astfel de abordare a fost cea corectă.

Ei bine, mai întâi că, din câte se tot laudă Antena 3 de la o vreme încoace, ratingul din seara cu pricina nu a fost unul chiar ieşit din comun, cifre similare înregistrându-se oarecum constant, chiar şi când prin studio s-au perindat ciudaţii ăia pescuiţi din Piaţa Universităţii, despre care am mai scris, ca să nu mai spun când cu problema lipsei de morfină. Prin urmare, adevăratul beneficiar al acestui rating mare a fost Ungureanu, care – şi aici vine partea mai tristă – a fost adesea “pus în valoare”, în faţa sutelor de mii de telespectatori, dar nu fiindcă Gâdea nu s-ar fi străduit din răsputeri în multe momente să pară mai subtil, mai dibace şi chiar mai cult decât el, ci pentru că pur şi simplu nu i-a reuşit. Din păcate.

LA CONCURENŢĂ

Nu ştiu dacă până la urmă aseară, la Sinteza Zilei, Mihai Gâdea o fi reuşit să scoată şi ceva cu adevărat important sau măcar cât de cât interesant de la premierul în funcţie, Mihai Răzvan Ungureanu, fiindcă după ce în prima jumătate de oră de emisiune efectiv am aţipit de două ori în timpul unor dispute mai degrabă semantice decât de substanţă, am trecut definitiv pe Digi Sport să mă uit la meciul de fotbal din Premier League dintre Liverpool şi Everton, de pe Anfield, care, fără să mă intereseze în mod special, decât poate prin prisma faptului că gazdele se luptă pentru acelaşi cam ultim loc de Champions League cu Arsenal, mi-a dat cel puţin ocazia să asist la încă unul din momentele acelea superbe pentru care – dincolo de considerentele de ordin strict subiectiv – sunt un mare admirator al fotbalului (şi nu doar) din insulă: la 0-0, în urma unei faze ofensive a lui Everton, unul dintre atacanţi s-a dezechilibrat, a părăsit spaţiul de joc trecând dincolo de linia de fund a terenului şi a dispărut într-un soi de fosă ca de orchestră, alcătuită din nişte panouri publicitare şi destinată de fapt fotoreporterilor sau oamenilor de ordine, de unde abia după câteva secunde îngrijorătoare a reuşit să se extragă cu dificultate şi doar ajutat de câţiva suporteri de la peluză ai echipei… adverse, care s-au grăbit să-i întindă mâinile. La noi probabil că l-ar fi linşat.

O GUVERNARE CA-N BANCURI

Vorba unui bun prieten de-al meu: dacă regimul lui Ceauşescu avea măcar meritul că genera tot felul de bancuri originale, cel al lui Băsescu nu e în stare nici de atât, ghidându-se el însuşi după unele vechi, pe care le aplică sub formă de program de guvernare, ca în cazul tăierilor de salarii urmate de “reîntregirea lor parţială” în an electoral, inspirate din cel cu evreul sfătuit de rabin să-şi bage în casă şi vaca, şi capra, şi ce mai avea el prin curte, pentru ca atunci când le va scoate să aibă impresia că trăieşte în ditamai palatul, nu în aceeaşi cocioabă înghesuită în care se sufoca şi înainte să le bage.

De altfel, pedeliştii se află pe punctul de a breveta mandatul perfect: după trei ani de furat ca-n codru, cu un Buget bazat pe “investiţii” dirijate fără scrupule doar către firmele clientelare, în cel de-al patrulea se limitează la a fura şi ei aşa, mai cu măsură, ca toţi cei dinaintea lor, pentru a rămâne câte ceva şi pentru pomenile electorale. În fapt, tot un fel de investiţie, menită să-i menţină la putere şi să le aducă iarăşi profit în primii trei ani ai mandatului următor, după care, în al patrulea… Şi tot aşa. Strategie care, într-o ţară ca a noastră, cu alegători… ca evreul din banc, e foarte probabil să şi reuşească.

ÎNCĂ UN AN RATAT

Este a nu ştiu câta oară în ultimii ani când cea mai bună piesă din finala selecţiei naţionale pentru concursul Eurovision iese fix pe locul doi. Partea şi mai naşpa e că aproape de fiecare dată pe locul întâi a ieşit una dintre cele mai proaste, aşa cum s-a întâmplat acum cu Mandinga şi a lor “Zaleilah” (?!), un fel de “The Balkan Girls” a Elenei Gheorghe, din 2009, cu care şi-atunci ne-am făcut de râs.

Fără să fi fost mare lucru nici de capul lor, de departe cea mai bună prestaţie au avut-o sâmbătă “Electric Fence”, cu piesa “Şun-ta”, preferată de altfel şi de juriu, care însă n-a putut răsturna rezultatul bizarului televoting, unde prin regulament s-a permis ca de pe fiecare număr de telefon să se voteze nici mai mult, nici mai puţin decât de unsprezece ori! Celelalte două piese aproape rezonabile au fost falsate înfiorător de foarte tinerele ilustre necunoscute Ioana Anuţa şi Bianca Purcărea, selectate probabil după modelul Lena, din 2010, fără a se ţine însă cont că, spre deosebire de noi, nemţii, care se numără printre sponsorii competiţiei, îşi pot permite să vină şi chiar să câştige cu astfel de afone.

"STORYTIME"

0-4 (PARTEA A DOUA: RETURUL)

Marea mea supărare după meciul de marţi seară din Liga Campionilor nu e că Arsenal a ieşit din cursa pentru ultimul trofeu la care mai putea spera anul acesta, fiindcă după 0-4 în tur cu Milan eram resemnat şi absolut liniştit, dar ar fi putut măcar s-o facă naibii într-un mod mai puţin dramatic, fără să conducă la pauză cu 3-0, iar în repriza a doua să se stingă şi să dea senzaţia că joacă la conservarea rezultatului, de parcă în tur fusese doar 0-2!

Probabil că pentru un (tele)spectator neutru Arsenal e una din cele mai frumoase şi mai spectaculoase echipe ale momentului în fotbalul european, poate singura pentru care un scor de 4-0, fie în favoarea ei, fie în a adversarilor, nu reprezintă mare lucru, putând fi răsturnat, şi într-un sens şi în celălalt, uneori chiar şi pe parcursul unei jumătăţi de repriză, cum s-a întâmplat anul trecut la Newcastle, când gazdele au revenit de la 0-4 la 4-4. Pentru un fan ca mine însă, e un coşmar.

Nu mai departe de acum o săptămână şi jumătate, în Premier League, după ce la 0-2 acasă cu Tottenham, prin minutul 40, mă împăcasem cu gândul unei noi înfrângeri, eventual la scor, şi mă pregăteam să mă apuc de alte îndeletniciri, emoţiile mele au început să crească progresiv, la pauză fiind deja 2-2, şi au atins apogeul la 5-2 pentru Arsenal, în minutul 68, adică exact acelaşi din care pornise cursa de urmărire a lui Newcastle. De data aceasta, aproape miraculos, nu s-a mai întâmplat aşa, rămânând 5-2 până la final.

În etapa următoare, mai nimic dramatic: de la 1-0 pentru Liverpool, care a ratat, pe lângă un penalty, alte vreo sută de ocazii uriaşe – apărarea tunarilor evoluând penibil ca întotdeauna – meciul s-a încheiat firesc, cu 2-1 pentru Arsenal, golul victoriei fiind marcat în prelungiri de acelaşi unic Van Persie care-l dăduse şi pe cel al egalării.

Ce voiam de fapt să scriu încă de la meciul cu Tottenham, dar m-am luat cu altele, e că, în condiţiile în care încă de-atunci era clar că nici anul acesta echipa nu va pupa vreun trofeu, iar un eventual loc de Liga Campionilor, pentru care să alerge, chinuitor pentru fani, tot restul sezonului, mi se pare oricum o mult prea palidă consolare, ca român sadea ce sunt am ajuns să-mi doresc un final de campionat catastrofal, cu cât mai multe înfrângeri ruşinoase, la scoruri astronomice, inclusiv în faţa unor echipe din coada clasamentului, fiindcă numai aşa poate se vor mişca în sfârşit lucrurile, în sensul unei demisii/demiteri a – cum am mai spus-o – foarte simpaticului, dar deja prea eternului Arsène Wenger, care din păcate nu e nici pe departe Sir Alex Ferguson de la Manchester United şi cu care mi se pare evident că nu se va mai ieşi vreodată din tipul acesta de mediocritate în care s-a intrat, cu câte o jumătate de sezon (indiferent dacă prima, ca anul trecut, sau a doua, ca acum) dătătoare de speranţe şi alta profund dezamăgitoare. Or, rezultatele bune din ultima vreme nu fac decât să-i consolideze artificial poziţia.

Spre deosebire de înţelepciunea populară fotbalistică românească ce spune că e de preferat o înfrângere cu 5-0 decât cinci înfrângeri cu 1-0, eu aş spune că în momentul ăsta prefer pentru Arsenal cinci înfrângeri cu 1-0 decât o victorie cu… 5-2, fie şi în faţa lui Tottenham. Să se spargă odată buba!

PEDEAPSA CU VIAŢA

În contextul emoţiei provocate de atacul criminal de zilele trecute din zona Perla-Dorobanţi, nu se putea să nu se găsească vreun Cristian Tudor Popescu care să (re)lanseze dezbaterea pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea în Codul penal.

Trebuie să spun din capul locului că, fără să fiu animat neapărat de cine ştie ce profunde sentimente creştineşti, ba chiar în ciuda unor puseuri de furie oarbă care mă încearcă şi pe mine de câte ori aflu de câte o asemenea faptă abominabilă, sunt un adversar înfocat al pedepsei capitale, principalul meu argument fiind unul catalogat de CTP drept o “marotă a celor care protejează asasinii” (?!), şi anume riscul unor erori judiciare ireparabile, mai ales într-o veselă şi frumoasă ţară ca a noastră, cu o Justiţie... cum o ştim cu toţii. Până şi într-un caz aparent limpede ca lumina zilei, precum cel din Dorobanţi, nu m-ar mira să asistăm la vreo năzdrăvănie de genul cercetării “principalului suspect” în stare de libertate (că în interminabile aresturi preventive sunt ţinuţi oamenii de afaceri şi politicienii din opoziţie) sau că, într-un final, printr-o lovitură de teatru, hodoronc-tronc e arestat, judecat şi condamnat… un vecin de bloc de-al lui Vlădan!

Pe de altă parte însă, sunt absolut de acord cu înăsprirea draconică a condiţiilor de detenţie pentru astfel de sceleraţi. N-o să merg până la a recunoaşte cu deplină sinceritate că m-ar unge pe suflet să-i ştiu schingiuiţi zilnic, după un program riguros stabilit eventual prin lege, şi poate că şi munca silnică pe viaţă, prin minele şi pe şantierele cu risc sporit ale patriei sau executarea întregii sentinţe în condiţii de izolare totală par nişte barbarii anacronice, dar măcar interzicerea unor privilegii pentru care pot fi invidiaţi şi de unii oameni cinstiţi şi liberi, cum ar fi televizorul în celulă, telefoanele (mobile) la discreţie, vizitele conjugale, orele de artă sau sport etc., cred că s-ar impune. Li se poate acorda în schimb un altul: acela de a nu li se mai confisca şireturile şi curelele, lăsând la latitudinea lor dacă şi cum să le utilizeze în caz că nu mai suportă regimul.

Marele avantaj faţă de pedeapsa cu moartea este acela că, dacă după, să zicem (că s-a mai întâmplat), 15 ani de încarcerare se constată o eroare judiciară, omul poate fi nu doar imediat eliberat şi reabilitat, dar şi substanţial despăgubit de stat, astfel încât să-şi petreacă restul zilelor în huzur.

DUPĂ MASACRU

În cele cam zece minute cât m-am uitat aseară la Mircea Badea nu l-am văzut decât repetând întruna, când în cuvinte diferite, când nici măcar, ideea fixă că incidentul de ieri din Dorobanţi, soldat cu doi morţi şi şase răniţi, demonstrează doar, fără putinţă de tăgadă, că, în timp ce oamenilor de rând, în principiu normali la cap, cum ar fi, de pildă, el, practic li se refuză dreptul natural la autoapărare şi implicit la viaţă (?!), punându-li-se tot felul de oprelişti, care mai de care mai absurde, atunci când vor şi ei, ca tot americanul, să aibă măcar un pistolaş cu bile prin buzunarele de la haină, descreieraţii ca Vlădan, autorul crimelor, obţin cu lejeritate permis pentru arme letale, cu gloanţe adevărate.

Sigur, la o analiză superficială, specifică amintitului realizator, concluzia pare logică, mai ales că, la drept vorbind – pe lângă faptul că incidentul de ieri nu e tocmai singular, cu adevărat şocante fiind doar proporţiile lui – chiar şi un singur dement din, până la urmă, relativ redusul număr al posesorilor de arme de la noi reprezintă un procent semnificativ spre înspăimântător, însă ar trebui să vedem şi reversul medaliei: cine ştie câţi astfel de monştri ar apărea dacă obţinerea permisului de portarmă ar deveni mai mult sau mai puţin o formalitate, aşa cum şi-ar dori Mircea Badea şi alţii ca el. (În paranteză fie spus, mă înnebunesc după indivizii ăştia care găsesc în capul americanilor toate bubele posibile, probabile şi doar imaginabile ale democraţiei, în schimb le adoră… excentricităţile, cum ar fi liberalismul în privinţa dreptului de portarmă!)

Asta ca să nu mai spun că şi teoria conform căreia posesia unei arme e o mare şansă în plus să scapi cu bine dintr-o asemenea întâmplare mi se pare uşor idioată, câtă vreme n-am auzit venind nici din SUA prea multe ştiri conform cărora un individ înarmat a intrat în vreo şcoală sau într-un restaurant cu gândul de a-i masacra pe cei de-acolo, dar a fost răpus de către una din potenţialele victime, un cetăţean obişnuit, înarmat şi el, înainte de a-şi duce la îndeplinire planul diabolic.

DIGI 24. ŞI GATA!

După ce, la sfârşitul săptămânii trecute, am pomenit (că “salutat” în niciun caz nu se poate spune!) apariţia noului post de ştiri Digi 24, la mai puţin de tot atâtea ore de la lansare am ajuns deja pe punctul de a-l scoate din grila mea personalizată de programe, cu tot cu societatea de cablu căreia îi aparţine, RCS & RDS, pe care şi-aşa mi-am instalat-o, în paralel cu cea veche, doar pentru transmisiunile de Formula 1 şi Premier League de pe Digi Sport, dar s-ar putea să mă lipsesc şi de ele decât să sponsorizez, fie şi cu, ce-i drept, modica sumă dată pe abonament, un canal care îşi face un titlu de glorie din a nu difuza publicitate, plătindu-şi aşadar vedetele eşuate şi adunate de pe la toate Realităţile şi B1/10 TV-urile cu bani fără miros, dar de o culoare ambiguă spre întunecată, şi care n-a găsit alte subiecte cu care să debuteze, chipurile “echidistant”, în forţă decât două spălări de cadavre politice, un interviu cu şeful CNAS, Lucian Duţă – socotit de mai tot restul presei drept unul dintre principalii responsabili pentru criza din sistemul asigurărilor de sănătate –, interviu din care însă, după cum trâmbiţa chiar imparţialul jurnalist Prelipceanu în prezentare (doar la atât m-am uitat, ca să fiu sincer), reieşea că de fapt vinovaţii ar fi, desigur, medicii, şi un de-a dreptul amplu reportaj făcut în Valea Timocului pentru a demonstra ce mare om de stat s-a dovedit a fi ministrul de Externe Cristian Diaconescu atunci când a refuzat să recunoască Serbiei statutul de candidat la intrarea în UE până când ţara vecină şi în general prietenă nu semnează un acord privitor la drepturile minorităţii nici măcar tocmai limpede cât de româneşti de-acolo. Păi, dacă o fi să mă tâmpesc de tot, mai bine mă uit dracului direct la TVR (Info), că la abonamentul ăla tot n-am cum să renunţ nici dacă-mi arunc televizoarele pe fereastră!

"ARCTICA"

“RĂUTĂCISME”

În principiu, astăzi, mai pe seară, se lansează canalul de ştiri Digi 24, un fel de succesor al defunctului 10 TV. Lucrul cel mai cutezător în această întreprindere mi se pare nu acela – frizând nesăbuinţa, dacă am discuta pe criterii de concurenţă cinstită, fără finanţări dubioase – de a intra pe o piaţă în care posturile de ştiri tind să le întreacă numeric pe cele generaliste, ci faptul că va emite (şi) în format HD. Ce vreau să spun cu asta? Păi, uitaţi-vă, de pildă, la eterna şi fascinanta Andreea Esca, pe un televizor compatibil, la ProTV HD. În ciuda şedinţelor de machiaj prelungite presupun cu zeci de minute faţă de acum doar câţiva ani şi a faptului că obiectivul camerei de filmat am senzaţia că s-a dat înapoi cu vreo jumătate de metru şi nici nu mai abuzează de prim-planuri, arată sărmana cam ca bunică-mea – Dumnezeu s-o ierte, că între timp s-a prăpădit – la împlinirea frumoasei vârste de optzeci şi cinci de ani. Sunt convins că în adâncul sufletelor, şi nu numai, foarte mulţi “oameni de televiziune” afurisesc cu frenezie noua eră a transmisiunilor de înaltă definiţie.

În altă ordine de idei şi redevenind ceva mai serios, personal nu întrevăd nicio şansă de a deveni un telespectator (fidel) al Digi 24, chiar şi dacă s-ar rezuma la a rămâne obiectiv (lucru oricum puţin probabil, având în vedere originile), realizând, de exemplu, talk-show-uri în care partidele să fie reprezentate “în mod echitabil”. Fiindcă, dincolo de glume şi ironii, eu chiar văd o legătură directă şi, sper, trainică, între explozia audienţelor de la Antena 3 şi boicotul la care e supus postul din partea insuportabililor reprezentanţi ai PDL.