DUPĂ NĂSTASE

1. Absolut fascinantă mizerabila ipocrizie a unor jurnalişti care săptămâna trecută, după pronunţarea sentinţei împotriva lui Năstase, deplângeau halul în care ar fi decăzut poporul român dacă a ajuns să se bucure că un (biet) om va putrezi în puşcărie timp de doi ani, deşi aceiaşi jurnalişti nu lăsau până atunci (şi cu atât mai puţin de atunci înainte) să treacă o zi fără să le ureze lui Băsescu, Boc, Udrea şi celorlalţi ca ei să intre cât de curând şi pe termen cât mai lung la… brutărie.

2. Pedeliştii sunt o specie de lighioane pe cale de dispariţie, dar care, spre deosebire de tigrul siberian şi ursul panda uriaş, nici măcar nu merită să fie ocrotite prin lege (cea electorală, de pildă). Creierul lor este atât de slab dezvoltat şi incapabil să asigure adaptarea indivizilor la schimbările de mediu (politic), încât nici în al doisprezecelea ceas nu au înţeles că toate porcăriile pe care (i) le fac ei acum (lui Năstase) li se vor întoarce însutit de îndată ce va fi consfinţită victoria zdrobitoare a USL, care pe actualul sistem de vot va obţine în toamnă binişor peste 60% din locurile în Parlament şi îi va mătura lejer de peste tot. Situaţia de la TVR, de pildă, unde pedeliştii deja au fost excluşi complet din Consiliul de Administraţie, e un indiciu pe care până şi o amibă l-ar fi desluşit. Pedeliştii nu.

3. Animalica satisfacţie a multora de a-l vedea pe Adrian Năstase mort (sau mai precis dezamăgirea de a-l vedea încă viu!), însă în urma unui… act unilateral de voinţă al fostului premier, dovedeşte fără putinţă de îndoială un lucru: faptul că, în ciuda patimilor iscate de tumultoasa viaţă politică dâmboviţeană, în România (ultimilor ani) nu s-a ajuns (din fericire) la asasinate politice nu ţine nicidecum de nivelul înalt de civilizaţie sau de vreo legendară toleranţă a românilor, ci numai şi numai de laşitatea lor.