“BUTOIUL CU PULBERE” E PRAF

Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Marius Bodochi, Mihai Călin, Crina Semciuc…, regia Felix Alexa. Aceasta a fost distribuţia cu care – în ciuda angajamentelor mele, inclusiv publice şi sâcâitor (pentru cititorul fidel) de repetate, că o să revin la selecţia pieselor de teatru la care mă duc în funcţie de numele autorului, ca pe vremea când vedeam, în cel mai rău caz, una slabă la cinci-şase bune, nu una din cel mult două, ca acum – am fost momit la Teatrul Naţional pentru spectacolul “Butoiul cu pulbere” scris de un oarecare Dejan Dukovski, de origine macedoneană şi care, înţeleg cu stupoare, se bucură de mare succes pe scenele internaţionale chiar cu acest text.

Din fericire, pentru că a trecut deja mai bine de o săptămână de când am văzut-o, am izbutit să şi uit aproape cu desăvârşire amănuntele, intriga propriu-zisă a fiecăreia din scenetele fără cine ştie ce mare legătură între ele (ca să nu spun deloc, că poate mi-a scăpat mie ceva în afară de faptul că unii actori interpretează mai multe roluri şi că toate au ca temă violenţa exacerbată) care o alcătuiesc şi care presupun se vor de un umor negru, dar mie mi-au amintit de scheciurile din programele de Revelion de altădată (care însă aveau infinit mai mult umor şi, desigur, mult mai puţin negru), în schimb mi-a rămas bine întipărită impresia din timpul vizionării, şi anume că asist la o piesă-manea.

Amatorii de gen, care gustă, de pildă, şi puzderia de pelicule româneşti contemporane “realiste”, având ca (unic) subiect “mizeria vieţii de zi cu zi din vremea tranziţiei” (citat ipotetic) sunt invitaţii mei la această piesă. Pe toţi ceilalţi, însă, îi avertizez că nici măcar actorii nu se prea ridică la propria lor înălţime. Exemplul cel mai trist este Răzvan Vasilescu, pe care altminteri îl apreciez nespus, dar care a găsit parcă o cale facilă de a intra în rol(uri), inspirându-se masiv şi nepermis de vădit din alte personaje similare pe care le-a interpretat, mai ales în film, de-a lungul carierei. Practic se copiază (ca să nu spun pastişează) pe sine însuşi, lucru care mi se pare dezolant. 

Pentru 40 de lei, cât am dat pe-un bilet, şi o oră şi-un sfert pierdută din viaţă, preferam să stau acasă şi să mă uit la vreun talk-show. Baremi rămâneam cu cei 40 de lei.

“NOUL LOCATAR” PLICTISITOR

Atunci când te duci la o piesă de teatru de Eugen Ionescu – aşa cum am făcut eu în urmă cu deja vreo trei săptămâni, numai că m-am luat cu altele şi am uitat să consemnez – nu te aştepţi la cine ştie ce relaxare şi voie bună, dar parcă nici nu-ţi închipui că poţi să te plictiseşti de moarte şi să ieşi cu dureri de cap. Guturaiul contractat de la cucoana de-alături, care pe toată durata spectacolului a tuşit, a strănutat şi şi-a tras mârlăneşte nasul, nu-l mai pun la socoteală, că aici chiar n-au nicio vină autorul, rezigorul sau actorii.

“Noul locatar”, pus în scenă de Gabor Tompa la teatrul Nottara, debutează promiţător, cu un monolog-dialog spumos (în măsura în care te acomodezi rapid cu dicţia protagonistei) al personajului interpretat de Ada Navrot, după care, tot restul de o oră şi vreun sfert al reprezentaţiei (pe lângă cele cinci minute absolut exagerate de aplauze politicoase) nu se mai rostesc decât vreo trei-patru replici propriu-zise, plus o duzină de mormăieli poliglote prin care “noul locatar”, întruchipat de spaniolul Francisco Alfonsin, îi ghidează, adesea mai degrabă derutându-i şi încurcându-i, pe cei doi hamali, interpretaţi, altminteri cu haz mut, aproape pantomimic, de Ion Grosu şi Gabriel Răduţă, care aduc şi aranjează deranjând mormanele de piese de mobilier mai mult disparate decât asortate, pe care proprietarul le-a adunat, desigur, într-o viaţă întreagă de om din cale-afară de strângător.

Sincer, din integrala dramaturgiei lui Ionescu, pe care o am în bibliotecă, se pare că-mi lipseşte fix volumul care cuprinde şi această piesă, aşa încât nu-mi pot decât imagina că ea este una de maximum două pagini (din care și-așa cea mai mare parte indicații regizorale) şi îmi place să cred că autorul însuşi n-a conceput-o pentru a fi jucată efectiv decât, cel mult (sau puţin), într-o versiune prescurtată şi rapidă, în care întreaga tevatură a mutării personajului central se încadrează într-o limită de timp scenic rezonabilă, de până într-o jumătate de oră, caz în care nu s-ar pierde, cu siguranţă, nimic din sensurile, inclusiv cele profunde, ale textului, ce poate fi citit, presupun, şi ca o parabolă a unei existenţe ancorate în trecut, copleşită de prea multe amintiri dureroase şi experienţe de viaţă inutile şi sufocante, asemenea catrafuselor care sfârşesc prin a umple până la refuz scena, într-o dezordine cu vagi şi paradoxale valenţe estetice, în schimb s-ar ţine cont şi de răbdarea şi capacitatea de rezistenţă la efortul de a sta ţepeni în scaune, aşteptând să se întâmple şi (alt)ceva, a spectatorilor. Elemente “comerciale” ignorate cu totul de regizor.

GATA CU NELIMITATU’! sau SĂ REVENIM LA OILE (ŞI VACILE) NOASTRE DE ZI CU ZI. PLUS BOII, SĂ NU UITĂM BOII!

Ca să fie treaba oablă:

Coincidenţă sau nu, după o lungă convorbire (se prea poate să fi bătut spre şase ore, ceea ce nu înseamnă, totuşi, decât vreo 360 de minute) cu prietenul meu din Spania, am primit pe telefonul mobil de la Digi un SMS cu următorul conţinut: 

“Stimate Client (aşadar, cu majusculă – nota mea), îţi mulţumim pentru alegerea serviciului Digi Mobil Optim Nelimitat. Acest serviciu este destinat satisfacerii nevoilor obişnuite de comunicare. Astfel, înregistrarea pe o cartelă SIM a unui consum mai mare de 3000 de minute către reţelele mobile internaţionale va atrage pentru cartela SIM respectivă suspendarea serviciului, până la finalul lunii în care s-a înregistrat acest consum. În cazul neacceptării, puteţi renunţa la serviciul de telefonie mobilă în 30 de zile de la această notificare, fără plata de despăgubiri. Vă mulţumim”.

Acum aştept cu înfrigurată scârbă primele abuzuri, când îmi va fi suspendat serviciul şi după o convorbire de două-trei ore, astfel încât, atunci când o să mai am nevoie să sun, să trebuiască să mă ţigănesc cu retardaţii de la relaţii cu clienţii care, până la remedierea situaţiei, o să mă aburească şi o să mă mintă cu neruşinare, aşa cum, în paranteză fie spus, a încercat să facă nu mai departe de zilele trecute o tâmpiţică de vreo 12 ani, care mi-a răspuns, cu mare întârziere, la sesizarea aceea despre care oricum vă promiteam c-o să vă ţin la curent, când a părut că nu mi s-a resetat contorul de date mobile pe data de 15 a lunii, cum era prevăzut în contract (vorba vine, era o dată stabilită aleatoriu), dar eu realizasem între timp că, de fapt, ceasurile companieie RCS&RDS sunt potrivite după fusul orar al Belgravistanului (acelaşi cu al Islamabadului, Tashkentului, Kabulului...) şi contorul fusese resetat încă de pe 14 seara.) Puteţi (re)citi aici. De altfel, fenomenul s-a repetat şi luna următoare, respectiv aceasta, când mi s-a confirmat pe deplin teoria, pentru că inclusiv un SMS la serviciul cost control, datat 14 noiembrie, dovedea resetarea timpurie. Fireşte însă că fătuca nu înţelesese nimic (aşa cum pun pariu că n-a înţeles nimeni din companie!) şi, după ce-am făcut-o în fel şi chip, i-am explicat tot eu, să nu moară proastă (cel puţin în privința asta).

Oricum, cam atât cu (ne)limitatul de la Digi Mobil. Asta ca să ştiţi şi voi de ce mă… aia (şi) pe ei. Că de nemernicii de la Vodafone, de pildă, nici nu mai merită să pomenesc (dar abia aştept să ies de sub contract ca să le spun adio; AMR: 3 luni), după ce au tăiat complet (după cum reiese din ofertele de pe site) minutele internaţionale către mobil chiar şi din abonamentele RED de zeci de euro! În schimb, au nesimţirea – sancţionabilă inclusiv din punct de vedere legal, sunt convins, dacă ar fi vigilente instituţiile de profil din ţara asta – de a face reclamă la “internetul nelimitat”, când de fapt este vorba de o extraopţiune gratuită la care ai dreptul timp de două luni (patru, pentru utilizatorii 4 G) din cei doi ani de contract la care eşti obligat.

ANALIZA FINALĂ (DEOCAMDATĂ)

“Errare humanum est, perseverare diabolicum”.

Să spui în chiar seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale, la cald, că Victor Ponta a pierdut 2,4 milioane de alegători din cei 7,4 pe care cică i-ar fi avut în 2012, la referendumul de demitere a lui Băsescu, aşa cum a făcut un cunoscut antenanalist (actualmente) politic şi (fost) militar, e o gogomănie poate întrucâtva pardonabilă în vâltoarea evenimentelor şi emoţia momentului cum ar veni istoric şi mai cu seamă zăpăcitor de trist pentru cel în cauză, dar să o repeţi câteva zile mai târziu, la rece, şi încă în scris, mi se pare o dovadă incontestabilă de stupiditate rară.

Concluzia aceasta absurdă porneşte, desigur, de la câteva premise încă şi mai inepte, printre care aceea că absolut toţi cei care au votat la referendum împotriva laşului preşedinte al morţilor ar fi fost pesedişti în cuget şi-n simţiri, sau că la scrutinul prezidenţial din 2014 s-au confruntat un vajnic anti-băsit, în persoana liderului PSD, şi o marionetă, dacă nu chiar un alter ego al lui Băsescu, în persoana lui Klaus Iohannis.

De altfel, o altă cauză a eşecului înregistrat de Victor Ponta este considerată de către autorul elucubraţiilor amintite faptul că perdantul ar fi avut o atitudine “complice şi ezitantă faţă de Băsescu şi abuzurile acestuia”. Cum ar veni, electoratul sătul până în gât de Băsescu, şi care văzuse în Ponta un adevărat arhanghel al izbăvirii de cel viclean, a fost profund dezamăgit de atitudinea ezitantă a acestuia din urmă, astfel încât a dat fuga şi… a votat cu Iohannis, acest “Băsescu in Disguise”, conform aceloraşi surse. Poate aşa, de-al dracu’, să-i dea o lecţie trădătorului Ponta, vinovat că, pesemne, nu i-a tras şi la propriu câte o flegmă din când în când în ochi inamicului, fiindcă altfel (i-)a cam făcut de toate.

Sigur, un scenariu cât de cât mai plauzibil ar fi fost că ăia 2,4 milioane de dezamăgiţi au stat acasă, numai că aici ne cam încurcă socotelile aritmetica, pentru că la un procent de participare la vot de peste 64%, record pentru ultimii 14 ani, în condiţiile în care nu se ştie precis câte milioane de români sunt în pribegie (că în “diaspora” se pare că sunt doar cei vreo 400.000 care au votat pe la ambasade) şi, cu atât mai puţin, câţi morţi de pe la Războiul de Independenţă încoace figurează în continuare pe listele electorale, dacă ar mai fi ieşit şi cei 2,4 milioane, chipurile pierduţi, ca batistele, din buzunarul de la spate al blugilor săi tinereşti de Ponta, am fi ajuns la o rată de participare de vreo 104%. Să moară Occidentul decadent de invidie!

Dacă am ţine morţiş să găsim o explicaţie bazată pe cei 2,4 milioane de alegători, odinioară situaţi, poate, strict conjunctural, mai aproape de poziţiile lui Ponta decât de ale lui Băsescu, ea ar fi că, probabil, în aceşti ultimi doi ani de guvernare, ei au descoperit în liderul PSD doar un soi de Băsescu pe invers, de stânga, (recte un Ion Iliescu), cu nimic mai bun decât originalul, oarecum “de dreapta”, pe care în cele din urmă au ajuns să-l prefere (iarăşi), mai ales într-o versiune uşor (sau mai greu) edulcorată cum este, conform aceloraşi surse amintite mai sus în repetate rânduri, Iohannis.

Pe de altă parte, dacă eu însumi îmi exprimam, în urmă cu numai o săptămână, speranţa că noul preşedinte ales s-ar putea dovedi nu un alt Băsescu, fie şi cu faţă mai umană, ci mai degrabă un Emil Constantinescu, aproximativ decent şi relativ echidistant în relaţiile cu partidele şi instituţiile interne, iată că, într-o oarecare măsură, văzând mai puţin atitudinea protagonistului însuşi şi mai mult a unora dintre cei mai vocali alegători ai săi, care, de pildă, s-au grăbit să salute cu entuziasm primele demonstraţii, încă timide şi oricum premature, de autoritarism, cum a fost răţoiala “neamţului” către Parlament, prin care îi cerea să voteze, într-un anumit sens, o lege, m-am cam sucit, temându-mă că, dus de val şi îmbătat de dorinţa de a se (men)ţine cu orice preţ două mandate la rând cu ghearele şi dinţii de jilţul de la Cotroceni, Iohannis – chiar şi presupunând că structural e un cetăţean cumsecade şi de un bun-simţ puţin caracteristic unui politician, fie şi de altă etnie – s-ar putea transforma, dacă nu peste noapte, de-a lungul următorilor cinci ani de… campanie electorală, inspirându-se din modelele de mare succes la public ale predecesorilor Băsescu şi Iliescu, victorioşi, fiecare, în (mai) toate rundele de alegeri la care au participat în mod direct, dar şi – când ne referim la Băsescu – în cea de-acum, când candidatul susţinut făţiş de el, măcar prin virulenţa atacurilor la oponent, a ieşit biruitor.

Din nefericire, într-o ţară ca România, unde s-a creat deja o perversă şi perfidă tradiţie a preşedintelui-ju(de)cător, Emil Constaninescu a devenit mai degrabă sinonim pentru preşedintele-papă-lapte.

PROPAGANDĂ ȘI MANIPULARE. PE FACEBOOK

Atunci când am scris, alaltăieri, că decizia mea fermă de a nu mă prezenta la urne pentru a opta între Iohannis şi Ponta (sau între oricine altcineva din actuala ofertă politică) seamănă, pe undeva, cu aceea din 2000, când n-am fost să aleg între Iliescu şi Vadim, chiar nu făceam o comparaţie între personaje, fiindcă, de bine, de rău, cele de-acum sunt infinit mai frecventabile decât cele din urmă cu 14 ani. Exprimam doar o stare… să-i spunem sufletească personală.

Pe de altă parte, dincolo de faptul că, din câte am văzut, unii analişti au mers ceva mai departe cu similitudinile, asemuindu-l, dacă am dedus bine, în special după aflarea rezultatelor, pe Iohannis cu Iliescu, iar pe Ponta cu Vadim, ceea ce mi se pare destul de hazliu, îmi amintesc, apropo de o altă idee vehiculată intens zilele astea, că şi atunci, în 2000, scorul obţinut de Vadim Tudor, inclusiv la nivel de partid (pe-atunci “parlamentarele” şi “prezidenţialele” erau cuplate), ceva în jurul a (coincidenţă?) 30% în primul tur, era explicat prin ieşirea masivă la urne a… tinerilor din noua generaţie de alegători, care însă au votat pe jumătate în bătaie de joc şi pe jumătate în scârbă, pentru “a da o palmă actualei clase politice” (recte cea de-atunci, altminteri nu cu mult diferită de asta de-acum). De unde ar cam reieşi că, în aceste comparaţii, Iohannis e mai degrabă (ca) Vadim! În fine.

În altă ordine de idei, citeam ieri un articol semnat de CTP, în care jurnalistul găsea drept una dintre explicaţiile victoriei relativ zdrobitoare a lui Iohannis faptul că “tehnologia Facebook cuplată cu telefonul mobil produce uzura morală a televiziunii, depăşită ca mijloc de propagandă şi manipulare. Relaţiile instituite de reţelele sociale, bazate pe feedback şi comunicare instant între mase mari de oameni fac ineficientă propaganda neagră, alcătuită din minciuni şi dezinformări sfruntate practicată de televiziunile-ciomag ale lui Ponta”.

Dacă prima aserţiune mi se pare foarte corectă, în sensul că, da, televiziunea s-ar putea să fie depăşită ca mijloc de propagandă şi manipulare, aşa cum, în urmă cu vreo zece ani, tocmai fusese depăşită presa scrisă (nu că acum n-aş fi primit în poştă o fiţuică mizerabilă, de care-l suspectez, ca de multe alte rele, pe Onţanu, primarul sectorului meu şi în care Iohannis, poreclit “suflet mort” era acuzat, printre altele, că “face case pe spinarea copiilor”?!), cea de-a doua mi se pare în cel mai bun caz o naivitate, pentru că, din punctul meu de vedere, reţelele de socializare, în frunte cu Facebook-ul, n-au făcut decât să preia acest rol de propagandă şi manipulare de la televiziuni. Doar dacă nu cumva termenul “depăşit(ă)”, din articol, avea chiar celălalt sens, “întrecut(ă)”, și nu “învechit(ă), “perimat(ă)”! Da’ din context nu reiese.

La fel cum, odată cu explozia televiziunilor, în special de ştiri, se spunea (mai precis, învingătorii o făceau) că oamenii nu mai pot fi prostiţi de mizerabilele campanii de presă din ziare, pentru că informaţia circula mult mai rapid, punctele de vedere opuse puteau fi redate practic concomitent şi aşa mai departe, acum minunăţia de mijloace de comunicare “imaculate”, “imparţiale” şi “infailibile” sunt reţelele sociale. Ei aş!

Poate că CTP urmăreşte Facebook-ul pe sărite sau o fi având “prieteni” selectaţi cu mare grijă, dar pe “wall-ul”, “peretele” sau cum s-o numi ăla al meu s-au perindat şi încă se perindă nişte filmuleţe şi nişte poze, în special trucate, de mai mare scârba. Despre texte, inclusiv, sau mai ales, comentarii ale utilizatorilor, printre care se numără, firește, și politicieni sau “intelectuali de-ai lui Băsescu” (ăia despre care spuneam ieri că erau să mă facă să votez cu Ponta!), ce să mai vorbim? De altfel, după cum tocmai am descoperit, CTP însuşi scrie chiar în editorialul de azi despre aşa ceva. Atunci cum poate susţine o asemenea enormitate, că reţelele de socializare sunt imune la propagandă şi manipulare? La fel ca şi odată cu “revoluţia” televiziunilor, problema se pune doar în termeni de cine se prinde primul de adevăratul lor impact şi începe să le folosească eficient în favoarea lui înaintea altora. Asta ca să nu mai spun că, spre deosebire de audio-vizual, mediul online nici măcar nu este (cel puţin încă, iar eu sper că niciodată) reglementat atât de strict. 

Fără să pretind că am o imaginaţie prodigioasă, pentru a putea anticipa ce mijloace de comunicare vor mai apărea în viitor, inclusiv în cel îndepărtat, sunt sigur că manipularea va dăinui odată cu ele. (Se prea poate să mai fi spus lucrul ăsta şi oameni mult mai celebri şi înţelepţi decât mine, dar nu le prea am cu citatele din memorie, tocmai pentru că n-am deloc memorie.) Nici măcar o formă de telepatie generalizată, în care membrii unui popor întreg ar comunica instantaneu, cu “feedback” cu tot, în campaniile electorale, n-ar fi scutită de “propaganda neagră”, practicată, probabil şi atunci, tot de urmaşii lui Iliescu, Năstase şi Ponta, dornici să reinstaureze, după câteva milenii de libertate şi prosperitate aduse de “dreapta” pedelistă, totalitarismul comunist. Să fim vigilenţi!

ALEGERILE S-AU TERMINAT, GOGOMĂNIILE CONTINUĂ

Poate şi pentru că, după ce în seara turului doi al alegerilor prezidenţiale, duminică, n-am rezistat tentaţiei de a comuta ambele televizoare din dormitor, plus laptopul, de la meciurile neinteresante din preliminariile EURO 2016, la emisiunile de ştiri, unde am şi rămas, chiar câteva ore, ca pe vremuri, pentru a urmări comentariile pe marginea victoriei lui Iohannis, delectându-mă cu figurile plouate ale perdanţilor şi, mai ales, ale jurnaliştilor care i-au susţinut cu înflăcărare, dar încă de a doua zi dimineaţă, ieri, n-am mai putut suporta figurile mult prea radioase şi zâmbetele prea largi şi tâmpe ale învingătorilor şi, desigur, ale jurnaliştilor şi intelectualilor, cu sau fără ghilimele, care i-au susţinut cu atâta deşănţare încât, privind acum, retrospectiv (pentru că în campania electorală n-am făcut-o), aproape că îmi pare rău că n-am ieşit să-l votez pe muţunachele celorlalţi, constatând între timp, în plus, la o mai atentă examinare a postărilor de pe Facebook ale “prietenilor” selectaţi, cândva, pe criterii de afinităţi mai cu seamă politice, că societatea noastră a ajuns, ca de obicei, divizată, numai că nu ca până acum, pe undeva firesc, în două, ci arătând ca un aluat de plăcintă întins, împăturit şi tăiat la mijloc, apoi adunat ghem, întins, împăturit şi tăiat din nou la mijloc, aşa încât nu mai înțelegi care parte e unde şi cine cu cine, sau de ce dreapta votează cu stânga, iar cu dreapta votează mai mult derutaţii, după toate astea aşadar, mi-am reîntors atenţia către lucruri mai logice, raţionale şi de bun-simţ, cum sunt discuţiile pe tema campionatului intern de fotbal, la care de fapt nici nu mă uit, dar am aflat şi eu, tangenţial, printre altele, despre grosolanul fault făcut de un jucător de la nu ştiu ce echipă care s-a întâlnit cu Steaua şi în urma căruia bietul Raul Rusescu, care mi-e chiar simpatic, deşi evoluează la cea mai nesuferită formaţie, s-a ales cu faţa făcută praf, ceva operaţii complicate şi o absenţă de pe teren de câteva luni bune (că tot se întorsese de curând în ţărişoara-mumă, inclusiv a pădurilor, din pribegie, unde dacă s-ar mai fi aflat şi azi, sau măcar până duminică, ar fi stat la ditamai coada la vreun consulat să voteze pentru binele celor rămaşi să mănânce şi-acum salam cu soia, doar că mai scump) cea mai mare gogomănie pe care am auzit-o în ultima vreme vine totuşi din partea asta de societate civilă fotbalistică. Iată despre ce-i vorba:

Cu toate că, la prima judecată, făcută de Comisia de Disciplină după meci, huliganul agresor se alesese cu şi-aşa o prea blândă pedeapsă de 16 etape suspendare, când eu l-aş fi scos definitiv din viaţa chipurile sportivă, ca şi pe animalul celălalt, de arbitru, care nici măcar nu l-a eliminat, ci i-a dat un amărât de cartonaş galben, ieri, la rejudecarea cazului de către Comisia de Recurs, criminalul a fost iertat cu totul, având drept de joc începând cu etapa următoare.

Partea şi mai absurdă este însă că, aseară, domnul Ion Crăciunescu, reputat arbitru şi comentator sportiv la un post de televiziune specializat, susţinea că, pe undeva, abia cea de-a doua instanţă a dat verdictul corect, deoarece – auziţi minunăţie! – conform regulamentelor, inclusiv internaţionale, Comisia de Disciplină, sau orice alt organism de tip “masa verde”, care se pronunţă post-factum, după joc, are dreptul să aplice sancţiuni, inclusiv pe baza probelor video, dar numai şi numai pentru delicte NEobservate (recte NEsancţionate) de arbitri (adică toţi cinci) în timpul partidei. Cu alte cuvinte, cotonogarul putea fi pedepsit de Comisie, fie şi cu cele 16 etape suspendare, numai dacă arbitrul nu vedea nimic şi, prin urmare, nu-i arăta (nici măcar) cartonaşul acela galben, care de fapt l-a salvat.

Nu mă îndoiesc că domnul Crăciunescu ştie la perfecţie regulamentele, deşi în lungul său monolog de-aseară mi s-a părut că face anumite confuzii, remarcate şi de ceilalţi invitaţi în emisiune, cum ar fi între sancţiunile tehnice şi cele disciplinare, printre altele ţinând-o ca gaia maţu’ că la “masa verde” nu se poate acorda, de pildă, un penalty pe care arbitrul nu l-a văzut, exemplu întru totul corect şi aproape logic, dar care n-avea nici cea mai mică legătură cu speţa în cauză. Ba, dimpotrivă, demonstrează tocmai contrariul, şi anume că o comisie NU poate sancţiona exact ce NU a văzut arbitrul, dar asta tocmai pentru că e vorba de o sancţiune strict tehnică şi nu una disciplinară.

Ce nu înţeleg nici eu, laolaltă cu ceilalţi invitaţi, şi mă tem că ţine inclusiv de (in)capacitatea de interpretare a regulamentelor de către domnul Crăciunescu (că de la troglodiţii oficiali oricum n-aveam nicio nădejde) e de ce comisiile alea de disciplină, recurs şi scoatere basma curată a mardeiaşului, nu puteau socoti că arbitrul a văzut un fault uşurel, mai de joc, pentru care a dat, firesc, un cartonaş galben, în schimb pur şi simplu n-a băgat de seamă ceea ce a văzut tot stadionul şi zecile de mii de telespectatori, în direct sau înregistrat, respectiv jumătatea mai gravă a agresiunii, cea care se putea solda şi cu o tragedie. Cum ar veni, arbitrul o fi văzut prima parte a traiectoriei cotului (sau cu ce l-o fi lovit) agresorului, aia în care abia a atins ochiul lui Rusescu, făcându-i poate o mică vânătaie, în schimb n-a observat şi restul ei (traiectoriei), cea în care cotul a continuat să înainteze în carnea şi osatura stelistului până i-a fracturat orbita. Înţelegeţi?

Scuza că toate sancţiunile acelea record, cu luni întregi de suspendare, acordate în special prin campionatul Angliei câte unui jucător care nu fusese nici măcar eliminat au fost posibile tocmai pentru că arbitrul NU a văzut infracţiunea mi se pare puerilă. De altfel, paradoxul este că oricum un arbitru nu are decât un număr limitat de sancţiuni pe care le poate aplica, datoria de a judeca adevărata gravitate a unui gest revenind altor foruri. Aşa, de exemplu, arbitrul acordă cartonaş roşu atât pentru un fault dur, sau nici măcar, ci doar făcut ca ultim apărător, dar şi dacă, prin absurd, un jucător îl strânge mortal de gât pe un altul. Sunt însă mai mult ca sigur că, în al doilea caz, o comisie de disciplină şi/sau recurs cu scaun la cap, dintr-o ţară normală, nu va aplica tot o singură etapă de suspendare ca în primul. Nici măcar dacă arbitrul a acordat pentru respectiva efectiv crimă doar cartonaş galben, cum ar face ăştia de pe la noi.

SCHIZOFRENIA ELECTORALĂ sau VICTORIA LUI TRAIAN BĂSESCU ASUPRA LUI ION ILIESCU, DOUĂ CADAVRE POLITICE AMBULANTE

Pentru început, două precizări:

1. La fel ca în primul tur, şi, în mare parte, din aceleaşi motive, plus încă vreo două asupra cărora mă voi apleca mai târziu (cu atât mai mult cu cât de la ele am pornit de fapt întregul articol), nici în al doilea n-am votat, pentru că n-am avut cu cine.

2. Cu toate că mă bucur pentru înfrângerea lui Ponta, victoria lui Iohannis mă lasă rece. Cu alte cuvinte, doar dacă aş fi fost constrâns cu ameninţări de tortură fizică mergând până la risc vital m-aş fi dus la vot, unde, în aceste condiţii şi doar în ele, aş fi optat pentru candidatul susţinut, printre mulţi alţi jegoşi pe care îi voi aminti mai încolo, de partidul cu care am simpatizat două decenii şi mai bine, PNL. Aproape ca în 2000, cu diferenţa că atunci probabil n-aş fi ales între Iliescu şi Vadim nici sub ameninţare.

În sine, rezultatul scrutinului de ieri poate fi citit în mai multe chei. Mai întâi, având în vedere imbecilitatea ambelor părţi, care, chiar dacă nu simultan, ci de-a lungul unui interval de vreo șapte ani, au susţinut, unii – de pildă, în timpul celor două referendumuri pentru demitere – că toţi adversarii lui Băsescu sunt manevraţi, manipulaţi şi direct călăuziţi de către Ion Iliescu, iar ceilalţi, mult mai recent, că Iohannis însuşi este marioneta lui Băsescu, el reprezintă o victorie, până la urmă oarecum firească, a lui Traian Băsescu asupra lui Ion Iliescu.

În ceea ce mă priveşte, cele două “teorii” amintite mi se par la fel de stupide, pentru că, aşa cum Ion Iliescu, după încheiere nenumăratelor şi mult prea lungilor sale mandate de preşedinte, a devenit un neica nimeni, băgat în seamă doar de ochii lumii, în timp ce polul ticăloşiei de stânga s-a deplasat către personaje mult mai viguroase, influente şi active, începând cu Adrian Năstase şi încheind chiar cu Victor Ponta, Traian Băsescu va deveni şi el, cât de curând, un simplu personaj istoric de tristă amintire, chiar şi dacă va avea lipsa de simţ al măsurii şi al ridicolului să coboare până şi sub propriile standarde de josnicie (şi cu atât mai mult ale predecesorului, care şi-a mânjit, și el, statutul de – totuşi – fost preşedinte, cu un amărât de mandat senatorial) pretinzând vreo funcţie de premier sau chiar numai simplu ministru, eventual al transporturilor, în cabinetul cine ştie cărui Predoiu. Începând cu nu ştiu cât decembrie, când acest zombi politic care este Traian Băsescu, aflat în funcţie deşi a fost practic demis de popor în două rânduri prin referendum, îşi va înceta în sfârşit mandatul, şi principalii ticăloşi ai “dreptei” vor fi cu totul şi cu totul alţii. Părerea mea, chiar dacă unii o vor socoti naivă.

O altă cheie de interpretare a votului de ieri este că poporul, în nemărginita lui înţelepciune, a dus până la capăt, chiar şi împotriva protagoniştilor, mandatul încredinţat defunctului USL în 2012. Astfel, Victor Ponta rămâne în continuare premier (cât o mai rămâne), în timp ce liderul PNL, Klaus Iohannis (succesor al lui Crin Antonescu, dar în protocolul formaţiunii oricum mi se pare că nu erau specificate nume) a devenit preşedinte.

De altfel, domnul Ponta chiar se poate consola cu acest rezultat, spunându-şi că electoratul l-a socotit un atât de bun prim-ministru, încât nu a vrut să-i curme prematur cariera în fruntea Executivului alegându-l preşedinte.

Re(de)venind serios şi la motivele pentru care m-am abţinut de la vot, trebuie să spun că tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă şi a culminat cu cele două tururi de scrutin mi se pare o dovadă de schizofrenie electorală. N-am să ascund faptul că, nu mai departe de ieri, spre seară, când încă aş mai fi avut timp să ajung la urne, cu atât mai mult cu cât părea să se prefigureze un rezultat foarte strâns, uitându-mă pe Facebook am descoperit nenumărate îndemnuri mobilizatoare din partea susţinătorilor lui Iohannis, al căror mesaj, în linii mari, era că o victorie a lui Ponta ar duce ţara de râpă, cu zeci de ani înapoi, în negurile comunismului şi aşa mai departe.

Ei bine, dincolo de văditele exagerări panicoase de tip electoral, partea cu adevărat penibilă era că pe lângă texte apăreau şi o mulţime de fotografii având în primplan personaje la fel de sinistre ca lașul preşedinte al morţilor, de genul Monica Macovei, Nuştiucum Neamţu (caraghiosul ăla care s-a făcut remarcat în zilele referendumurilor de demitere a lui Băsescu ţopăind de fericire că 7,5 milioane de conaţionali au votat degeaba) sau Grigore Cartianu, băsişti pupincurişti de cea mai joasă speţă, cu care mi-e ruşine că împărtăşesc apartenenţa la acelaşi regn, ca să nu mai spun acelaşi popor, aşa încât chiar nu m-aş înfrăţi în ruptul capului (meu, deşi aş prefera al lor!) şi întru vot.

Culmea este că, atunci când vorbesc despre schizofrenie (sau, mai curând, un soi de tulburare bipolară), nu mă refer la cei de teapa celor amintiţi, care au măcar atâta merit (pe care îl apreciez sincer, aşa cum, de pildă, apreciez fidelitatea faţă de partener a pinguinilor, deşi nu şi inteligenţa lor) că au fost consecvenţi, votând mereu împotriva social-democraţilor (alții decât pediștii lor!), la fel cum, pe efectiv de altă parte, ceilalţi au votat constant cu ei, poate încă de la Ion Iliescu, trecând sigur prin Adrian Năstase (în confruntarea cu Băsescu) şi Mircea Geoană (idem) şi ajungând acum la Victor Ponta, ci la partea “curată” a liberalilor, cei la îndemnul cărora, în urmă cu numai doi ani (deci nu patru, opt sau cinşpe!), în 2012, am votat, practic, pentru înscăunarea ciorii de pe gard, Ponta, la Palatul Victoria, în speranţa că şi vrabia din mână, Antonescu, va ajunge peste doi ani, în 2014, la Cotroceni, cu toate că mă numărasem printre cei mai mult decât sceptici cu privire la formarea USL, anticipând fix ce avea să se întâmple, şi anume tragerea pe sfoară a naivilor (ca să nu spun nătăfleţilor) liberali de către versaţii şi veroşii socialişti.

Motivele pentru care atunci, în 2012, am preferat, în ciuda marilor mele reticenţe, să merg totuşi la vot pentru a contribui la o înfrângere de proporţii cât mai catastrofale a pedeliştilor, le-am explicat pe larg la vremea aceea. Cum, însă, nu sunt (încă) nici atât de sclerozat încât să uit de la mână până la gură, şi nici schizoid, mi-a fost şi îmi este imposibil să trec peste această mascaradă a “reunificării dreptei” prin alierea liberalilor (cu care, repet pentru a mia oară, am simpatizat din 1990) cu cei pe care în urmă cu aceiaşi numai doi ani ei înşişi îi prezentau, pe bună dreptate, drept cea mai mare calamitate care lovise România în ultima vreme. Asta în timp ce Victor Ponta, odiosul de-acum, era prezentat drept unul dintre mântuitorii neamului!

Dincolo de faptul că, la vremea lor, Ion Iliescu şi Traian Băsescu au dus, în calitate de preşedinţi, odioșenia pe culmi greu de imaginat şi încă şi mai greu de imaginat că vor putea fi depăşite fie şi de un Victor Ponta, aşa încât, ca unul care, după 25 de ani de democraţie (ca să nu-i mai socotesc şi pe cei cam tot atâţia dinainte) deja m-am obişnuit cu astfel de “şefi ai statului”, perspectiva ca (încă un) Mickey Mouse să ajungă preşedinte nu mă putea înspăimânta din cale-afară, iată că am ajuns şi eu, după aceşti 25 de ani (minus vreo doi, la drept vorbind) la concluzia că nu există forţă politică sau politician cu care să merite să votez. Eu, cel care ani şi ani de zile am combătut această teză, dovedind, poate, naivitate în raport cu concetăţeni mai… precoce, consider că tot ceea ce s-a întâmplat în aceşti ultimi doi au confirmat-o cu vârf şi îndesat.

Sigur, ca simpatizant de partid (PNL) la urma urmelor întotdeauna mic (chiar şi când prezenta cifre umflate, de 20%), niciodată în stare să stea pe propriile picioare, chiar şi atunci când, în opinia mea, ar fi trebuit să încerce s-o facă, am asistat de-a lungul timpului la tot soiul de alianţe, în general contra-naturii, în care s-a băgat, începând cu CDR şi continuând cu ADA, ACD, USL… Această ACL însă – care, la o adică, aşa cum pentru USL s-a găsit o “tradiţie” a colaborării PNL cu stânga încă de pe vremea când câţiva liberali de doi bani s-au băgat în guvernul “de uniune naţională” al lui Stolojan, poate fi justificată lejer, în faţa credulilor, ca la fel de “tradiţională”, o continuare, vezi Doamne, a colaborării “istorice” CDR-USD din anii 1997-2000 şi o reluare a ADA din perioada 2003-2007 – mi se pare cea mai mârşavă mişcare politică din acest sfert de veac, cu atât mai mult cu cât, aşa cum spuneam, are loc la numai doi ani de când PD-L era zugrăvit (pe bună dreptate, repet şi asta) drept o nenorocire fără precedent pentru neam şi ţară.

Schizofrenia despre care vorbeam o reprezintă faptul că, în timp ce, în urmă cu doi ani, 70% din cei, e drept, doar 42% care s-au prezentat la urne au votat cu alianţa dintre PNL şi PSD, respectiv Antonescu (recte Iohannis) şi Ponta, acum o mare parte dintre ei s-au “polarizat”, adulându-l pe unul şi, mai ales, detestându-l pe celălalt. Sigur, poate că un studiu sociologic temeinic făcut (nu de genul celor care au greşit, iarăşi, rezultatele exit-poll-urilor sau a celui care, între cele două tururi de scrutin, constata că 82% din alegătorii lui Kelemen Hunor nu vor respecta recomandarea făcută de candidat în privinţa opţiunii pentru turul doi, în condiţiile în care această recomandare fusese ca… fiecare alegător să-şi urmeze propria conştiinţă!), un astfel de studiu aşadar ar demonstra că, dintre cei 70% din 2012, mai bine de trei sferturi (că toţi parcă nu se poate, aritmetic vorbind) au rămas în 2014 acasă, profund dezamăgiţi, ca mine, în timp ce procentele electorale de-acum (la o prezență-record, de peste 62%) s-au construit în principal pe baza altor alegători, adunaţi din cei 58% care, la rândul lor, stătuseră acasă în 2012, dezamăgiţi, poate, de pedelişti şi Traian Băsescu. Într-o asemenea eventualitate – altminteri destul de probabilă, în special prin prisma milionului şi jumătate de votanți în plus apăruţi din senin între cele două tururi de scrutin de-acum – îmi voi retrage şi eu cuvintele.

Revenind (şi încheind) la (respectiv, cu) noul preşedinte Iohannis, speranţa mea este să (mi) se întâmple ce (mi) s-a întâmplat în 1996, când, aşa cum am mai scris, la fel ca acum nu votasem în turul doi (nici) cu Constantinescu, preferând să-mi păstrez neutralitatea, aşa încât, printre altele, n-am avut de ce să particip la manifestaţiile de bucurie din Piaţa Universităţii, dar până la urmă, tot din punctul meu de vedere, învingătorul s-a dovedit a fi un preşedinte relativ OK (deşi, paradoxal, i-a dezamăgit pe majoritatea celor care l-au votat!). Primele dovezi într-un astfel de sens pe care le poate da Iohannis sunt, pe de-o parte, să nu facă nicio concesie (sau măcar cât mai puţine şi mai mici) “aripii” Băsescu-Macovei-Udrea-Boc etc., din fostul şi actualul PD(L), iar, pe de alta, să nu facă manevre de tip băsist prin care să determine schimbarea actualei majorităţi parlamentare alese în urmă cu doar doi ani, poate de fix acelaşi electorat care l-a ales şi pe el. Victor Ponta merită măcar şansa de a se compromite până la capăt, dacă guvernarea lui este atât de proastă pe cât consideră unii (personal nu mă pot pronunţa, pentru că de doi ani sunt rupt de realităţile politice curente). Asta, desigur, dacă nu va fi sfâşiat înainte de propria haită.

Spre deosebire de Mugur Ciuvică, care spunea aseară că Iohannis va fi un preşedinte uşor de manevrat (de către Băsescu), deoarece este, cumva, al nimănui, fără un partid puternic în spate, uitând că aşa părea a fi, la vremea lui, şi Emil Constantinescu, al cărui “yesman” şi şef de cabinet a fost chiar actualul comentator politic bine hrănit între timp la sânul lui Voiculescu, eu sper ca tocmai această relativă echidistanţă a “neamţului” să-l facă un preşedinte mai bun decât predecesorii. Nu mă amăgesc însă prea tare şi nu exclud deloc posibilitate ca, într-un final, să se declare şi el, precum Constantinescu, învins “de sistem”, indiferent dacă acesta e unul securist, comunist sau băsist.

VECHEA POVESTE DE GROAZĂ

În mod oarecum straniu şi absolut surprinzător numai pentru cine n-a văzut aproape toate meciurile lui Arsenal Londra din ultimii 4-5 ani, ca mine, sau măcar n-a urmărit rezultatele şi evoluţia scorurilor, adică inclusiv sau mai ales pentru toţi marii comentatori de fotbal cu pretenţii de specialişti în domeniu care-şi câştigă nemeritat pâinea pe la posturile de sport din România, aseară, la 3-0 pentru “tunari” prin minutul 60 al partidei de Liga Campionilor cu Anderlecht Bruxelles, desfăşurată pe teren propriu, la un moment dat, într-un cadru foarte inspirat al televiunii care se ocupa de transmisiune, pe chipul lui Arsène Wenger, surprins în prim-plan, se putea vedea întipărită exact aceeaşi expresie pe care cu câteva zile în urmă o afişa Flavius Stoican, antrenorul lui Dinamo, la scorul de 3-0… pentru Steaua, şi care poate fi asemănată cu grimasa concentrată şi foarte serioasă, dar, pe undeva – mai cu seamă pentru oamenii mai puţin sensibili – teribil de hazlie a unui adolescent cu deficienţe intelectuale grave, atunci când e întrebat cât fac 1 şi cu 1: n-are nici cel mai mic habar, dar, parcă-parcă, i se pare că, undeva, cândva, s-a mai confruntat cu ceva similar.

Revenind la Wenger, faptul că pe moment nu pricepea în ruptul capului ce se petrece cu echipa sa, dar simţea vag că e ceva profund în neregulă, având totodată un persistent şi sâcâitor sentiment de déjà vu, era din pricină că la ultimele evoluţii din competiţiile interne şi internaţionale, cam prin acelaşi minut 60 (iar uneori şi 80), scorul era cel mult egal, 0-0, dar mai adesea defavorabil, 0-1 sau chiar 0-2, după care începea furibunda cursă, de cele mai multe ori încununată de succes, de recuperare a handicapului şi, nu o dată, răsturnare a scorului, în schimb, în urmă cu câteva sezoane, exista un alt obicei, la fel de prost, al londonezilor, și anume să conducă prin acel moment al meciului chiar şi cu 4-0, dar să scape printre degete victoria. 

Coroborând toate acestea cu faptul că în urmă cu numai două zile, duminică, trecusem prin emoţii mari cu o altă favorită de-a mea, Lazio, care după 3-0 prin minutul 25 al partidei de campionat cu Cagliari – când am şi pus televizorul să se stingă singur, eu pregătindu-mă de somn, convins că lucrurile sunt tranşate (la Lazio n-am sesizat o tradiţie a datului cu mucii-n fasole la fel de grandioasă ca la Arsenal, dar asta poate pentru că nu sunt atât de atent la evoluţiile romanilor) – era să se vadă egalată spre final, chiar şi cu un om în plus pe teren, atunci când l-am văzut pe Wenger în prim-planul amintit am şi pus mâna pe telecomandă, pregătit să schimb canalul, pentru a-mi proteja, cât de cât, inima greu încercată şi din ce în ce mai puţin tânără şi sănătoasă. Aşa se face că, după ce am rezistat, totuşi, cu stoicism, la primul gol al belgienilor, venit şi el îngrijorător de repede după cel de 3-0 al englezilor, în clipa când au obţinut penalty-ul ce avea să ducă la 3-2 (dar eu deja nu mă mai uitam), am trecut televizorul mare pe Real-Liverpool, cel mic pe Juventus-Olympiacos şi am închis laptopul, revenind la transmisiunea de pe Emirates Stadium doar la sfârşit, cât să constat că nici vechea mea metodă, altă dată de succes, de a prezerva un scor încă favorabil prin a nu mă mai uita la meci, sau chiar de a răsturna unul defavorabil prin acelaşi (non)procedeu, nu împiedicase dezastrul: 3-3.

Ce aş mai fi fost curios să aflu, eventual de la un cititor rămas pe recepţie şi în acele ultime 20-25 de minute, e dacă în continuare absolut fiecare atac al lui Anderlecht s-a soldat, pe lângă cele trei goluri, cu o ocazie uriaşă, aşa cum se întâmplase şi până atunci, semn al neputinţei şi al (dez)organizării de tip haos, marca Wenger, din apărarea “tunarilor”, în frunte cu penibilul campion mondial Mertesacker.

Pe de altă parte, de ce să nu recunosc, chiar şi aşa Arsenal a obţinut mai mult decât merita din dubla cu belgienii, după ce în tur întorsese rezultatul în minutele suplimentare ale partidei, şi păstrează o şansă bizar de mare de a se califica, tot de pe locul doi, ca de obicei, în optimile de finală ale competiţiei, acolo unde, dacă va ajunge (că sigur-sigur nu e, cu asemenea prestaţii), se va şi opri, conform tradiţiei, eliminată onorabil (sau nu) de Bayern München ori Barcelona, deşi anul ăsta aş prefera şi eu, naibii, un Real Madrid sau Atletico, echipe oricum mai simpatice.

CA LA EI

Sincer, dacă nu absolut de fiecare dată, şi poate nici neapărat de cele mai, în orice caz de suficient de multe ori, atunci când spun că nu înţeleg câte ceva şi mă întreb, aparent retoric, cum se poate aşa ceva, de principiu chiar aştept un răspuns, fie şi obraznic sau dispreţuitor, dar măcar argumentat, de genul “de-aia, bă, prostule, fiindcă…”, deşi, pe de altă parte (că de-aia ziceam “de principiu”), sunt perfect conştient că e puţin probabil, respectiv foarte improbabil ca printre cititorii mei numărabili pe jumătate din degetele de la o mână coincidenţa să facă să se afle mereu cineva competent taman în domeniul cu pricina. Dacă, totuşi, de data asta… insist să nu se sfiască! 

Aşadar, după ce mi-am exprimat cu nenumărate prilejuri nedumerirea (pe lângă revolta) despre felul cum înţeleg cei de la canalele româneşti de sport (în special Dolce) să efectueze transmisiunile în direct, văduvindu-le, printre altele, de componente importante, cum ar fi declaraţiile învingătorului de la finalul meciurilor de tenis, ori festivităţile de premiere după încheierea unei competiţii, când realizatorii preferă să comute legătura în studio, nici măcar pentru vreun calup publicitar, ceea ce ar fi de înţeles din considerente financiare legitime, ci pentru unul de promo sau pentru un grupaj de ştiri pe care l-ai putut vedea şi cu o oră în urmă şi-l poţi vedea şi peste încă una, singura explicaţie aproape logică, dar profund absurdă pe care o găseam fiind că n-au fost achiziţionate şi drepturile de transmisie pentru cele două-trei minute în plus, ori că se zgârcesc să mai dea câţiva cenţi pentru folosirea satelitului, iată că tocmai m-am izbit (la drept vorbind, din nou) de o situaţie încă şi mai stupidă la marele canal paneuropean, doar că din păcate mai mult francez – după cum se şi vede, pe undeva explicându-se… orice – Eurosport.

Ăştia, carevasăzică, nu mai departe de săptămâna trecută au transmis un mare turneu de snooker, disciplină (că sport îmi vine şi mie greu să-i spun) care din motive încă neelucidate, deşi mă străduiesc din greu, chiar mă pasionează. Locul de desfăşurare fiind China, într-o oarecare măsură pot să înţeleg că orele nu prea se potriveau cu cele europeneşti, în sensul că partidele începeau la 8 dimineaţa, în timp ce “canalul principal” – după cum îl denumesc chiar cei care lucrează acolo – îşi începe emisia propriu-zisă la 9.30, peste noapte difuzând tot felul de clipuri de promovare (a sportului în general, nu doar a postului!), asta deşi – paradox pentru care, de asemenea, aş fi recunoscător oricui mi l-ar explica – Eurosport 2 are adesea transmisiuni normale, iar uneori chiar directe, nonstop!

Mult mai greu de înţeles (cel puţin pentru mine, cum spuneam) este, în schimb, de ce, chiar şi în condiţiile în care încă înainte de începerea turneului şi apoi pe tot parcursul lui, în calupurile promo se spunea clar, cu referire la orele de difuzare, “zilnic, începând cu ora 9.30”, aproape că nu a fost zi în care să nu se întârzie cel puţin jumătate de oră, dar nu din cauza altor transmisiuni în direct, eventual de la discipline de mai largă audienţă, ceea ce ar fi fost foarte legitim şi de înţeles, ci din pricina unor reluări aflate şi la a treia redifuzare.

Sigur, pentru împătimiţii ca mine, n-ar fi fost cine ştie ce problemă, pentru că am abonament şi la Eurosport Player, online, unde toate partidele au fost difuzate integral, ceea ce, printre altele, exclude explicaţiile de genul drepturilor limitate de transmisie sau al turbulenţelor atmosferice care să fi perturbat programul. Nici pomeneală, pe Player totul a decurs perfect. În plus, cum n-a fost niciodată vreo problemă ca pe canalele TV (Eurosport 2 având şi el dreptul să transmită, ceea ce la unele competiţii, cum ar fi Premier League, nu se întâmplă) o partidă să fie preluată “din mers”, de pildă la mijlocul unui joc, cade şi explicaţia că întârzierile s-ar fi datorat faptului că din regie se aştepta un moment mai adecvat pentru intrarea în emisie.

Culmea penibilului s-a atins însă vineri, la semifinale. Prima dintre ele a început, ca de obicei, la ora 8.00, când Eurosport (canalul principal) nu avea emisie, ci difuza clipuleţele acelea stupide, deci n-ai ce reproşa, în schimb Eurosport 2, care, de-a lungul săptămânii, de cele mai multe ori s-a întâmplat să aibă, la orele acelea, transmisiuni în direct de la alte competiţii, deci tot n-ai ce reproşa, acum difuza… reluări ale uneia din partidele desfăşurate cu o zi înainte, în sferturi. Adicătelea tot snooker, doar că nu “în direct”, ci “indirect”, cum apărea odinioară la OTV.

Colac peste pupăză, la ora 9.30, când semifinala trebuia, conform programului şi mesajelor promo, să fie preluată pe Eurosport, aici a început tot o reluare, dar de la o competiţie auto, numai că nici măcar o cursă propriu-zisă, ca să spui că avea un potenţial de rating superior, ci interviurile de după ea! Aşa, hodoronc-tronc. Pe Eurosport 2, continua reluarea partidei din ziua precedentă.

Când, în sfârşit, pe la 10.00, pe Eurosport a fost comutată legătura la partida de snooker aflată în plină desfăşurare, prima ei sesiune se apropia de fapt de final, aşa încât telespectatorii au apucat să vadă în direct fix un joc şi jumătate din cele nu mai puţin de opt! După care, dat fiind faptul că spaţiul alocat snookerului era până pe la ora 13.00, s-a continuat – ghiciţi cu ce! – cu reluarea partidei din ziua precedentă, fiindcă între timp se terminase pe Eurosport 2, unde începuse nu ştiu ce transmisiune de fotbal australian sau cricket. (Glumesc, cred că era una de fotbal feminin sub 17 ani.)

Concluzia? De-acum înainte o să fiu mai reţinut în a folosi expresia “ca la noi, la nimeni”.

CONCLUZII DUPĂ UN SOI DE BILANŢ ELECTORAL: NU MERITĂ!

Desigur, ştiam că în 2014 sunt alegerile pentru preşedinţie, şi chiar bănuiam, bazându-mă pe un soi de tradiţie, că primul tur trebuie să aibă loc prin luna noiembrie, doar că mai pe la mijloc, aşa încât n-am fost surprins decât pe trei sferturi atunci când, duminică dimineaţă, am remarcat pe prima pagină a blogului meu – acolo unde, din vremurile deja aproape imemoriale în care mai eram ancorat în actualitatea politică, a rămas un “feed” de la Mediafax – că absolut toate ştirile sunt de genul “avem atâţia candidaţi”, “în diaspora există nu ştiu câte secţii de votare” ş.a.m.d., fapt pentru care am dedus aproape instantaneu că ziua cea mare pentru alţii şi, dacă nu chiar mică, în orice caz perfect obişnuită, de weekend, cu nenumărate transmisiuni sportive de fotbal, snooker, motociclism, Formula 1, tenis şi chiar patinaj artistic pentru mine, sosise. Totuşi, la fel de firesc, nu acesta sau acestea e sau sunt motivul sau motivele pentru care, pe lângă că habar n-am ce se mai petrece pe “scena” noastră politică de mai bine de doi ani, şi abia mi-au ajuns la urechi numele principalilor doi sau chiar trei candidaţi (adică, auzisem şi că Tăriceanu s-a hotărât să se facă definitiv de râs), eram deja de multă vreme montat să NU îmi exercit dreptul sacrosant şi inalienabil de a vota iarăşi degeaba.

Nu mai departe de azi-noapte târziu, sau azi-dimineaţă foarte devreme, când m-am băgat în pat cu gândul de a mă culca (fiindcă tot din pat mă uit şi la televizor), dar nu, ca altă dată, din cauză că stătusem la talk-show-uri şi dezbateri sterile pe marginea “exit-poll-urilor”, ci pentru că urmărisem o gală de patinaj artistic ce începuse după cursa de Formula 1 care şi ea se încheiase pe la miezul nopţii, m-am apucat să fac – în măsura, deloc mare, în care mă ajută memoria niciodată prodigioasă şi care mă tem că nu se îmbunătăţeşte odată cu trecerea anilor, aşa că probabil pe alocuri voi (con)fabula – un soi de bilanţ al participărilor mele, în calitate de simplu alegător de rând, la scrutinele prezidenţiale de după 1989, mai cu seamă că momentul Revoluţiei m-a găsit deja major şi vaccinat, cu drept de vot pe care nici nu-mi amintesc dacă apucasem să-l exercit şi înainte (pe vremea când era şi obligatoriu) decât la un fel de referendum organizat de Ceauşescu pe tema dezarmării, unde ştampilasem cu însufleţire PENTRU, în speranţa că, printre altele, va fi redus stagiul militar obligatoriu, ceea ce pe undeva s-a şi întâmplat, în sensul că m-am liberat, împreună cu tot contingentul, cu vreo două săptămâni înainte de împlinirea celor 16 luni şi, mai ales, am scăpat de tradiţionalul supliment de “munci agricole” la care erau supuşi cei care terminau armata la începutul verii. În fine.

În 1990 l-am votat, alături de încă vreo… 7% din electorat (la un procent de participare de vreo 95% însă, ceea ce mi se pare că strict numeric reprezintă un record încă neegalat pentru PNL) pe liberalul Radu Câmpeanu. Aşadar, degeaba. Că după numai câteva luni sau, cel mult, foarte puţini ani, favoritul meu de-atunci a dat, în repetate rânduri, cu mucii-n fasole grav e o chestiune adiţională, deloc lipsită de relevanţă, care, de altfel, poate fi numită “povestea vieţii mele”. Ce vreau să spun e că, dintr-o perspectivă oarecum istorică, şi dacă votul meu de-atunci ar fi fost unul de succes, tot aş fi ajuns să-l regret, la fel ca pe toate celelalte, aşa cum se va vedea. Bun.

În 1992, dacă nu mă înşel, mai cu seamă că aici există un echivoc dublat de un paradox, sau invers, cred că am votat, la fel de zadarnic, şi, practic, cu acelaşi rezultat, respectiv victoria lui Ion Iliescu, cu Emil Constantinescu. Paradoxul, chiar dublu, dacă nu şi triplu este că, patru ani mai târziu, sigur n-am mai votat cu candidatul cu ţăcălie în primul tur, ci cu Nicolae Manolescu, cel care, pe lângă că n-a făcut atunci nicio brânză, şi cred că a luat pe undeva pe la 3% (curioşii pot cerceta analele, mie îmi e prea lene acum), a ajuns şi el să mă dezamăgească crunt mai târziu, nu numai în politică, de unde s-a şi retras curând, ci pe oriunde am mai avut de-a face cu el.

A doua componentă a paradoxului despre care vorbeam este că, în 1996, pe Constantinescu nu l-am votat nici măcar în al doilea tur, când am stat acasă, ba chiar – din nişte considerente profund subiective şi, recunosc, de-a dreptul meschine, asupra cărora voi păstra tăcerea, dar coroborate şi cu dispreţul pe care ajunsesem să-l nutresc faţă de el (motivele concrete aproape că le-am uitat cu desăvârşire, dar cred că în principal mi se păruse că s-a purtat incorect faţă de liberali, pe care îi marginalizase în cadrul CDR) – aproape că i-am dorit răul, respectiv o înfrângere ruşinoasă, chiar dacă asta însemna un catastrofal nou succes al lui Iliescu. Din fericire – şi aici apare şi a treia latură a paradoxului – nu doar că Emil Constantinescu a triumfat, dar în cele din urmă (vorba vine, de fapt chiar curând în mandat), s-a dovedit a fi, din punctul meu de vedere, un preşedinte relativ decent şi, de data asta fără nicio urmă de îndoială, de departe cel mai bun din cei de care am avut (eu) parte. Pe care, însă, aşa cum am subliniat, de fapt nu l-am votat, dovadă în plus a lipsei mele de inspiraţie în materie. Mai departe:

În 2000, am votat cu Stolojan, aşa că în turul doi au ajuns Iliescu şi Vadim, între care n-am avut nicio preferinţă manifestă. Sigur, lăuntric, am sperat să NU iasă cel din urmă, dar nu într-atât încât să votez efectiv cu cel dintâi. Am stat (şi atunci) acasă.

În ceea ce-l priveşte pe Stolojan, pe care l-am preferat, de pildă, lui Isărescu, cu care, în schimb, a votat nevastă-mea, fără ca asta să însemne vreun motiv de scandal în familie [dar dovedeşte limpede ce greşeală “strategică” a forţelor (mai) democratice a însemnat să candideze amândoi], trebuie totuşi să spun că n-am avut niciodată cine ştie ce mare simpatie pentru el. Ba, chiar, dimpotrivă, câtă vreme, ca prim-ministru “tehnocrat”, tot un pui de fesenist a fost şi el! Cele două scuze, ca să nu spun alibiuri, pe care mi le-am construit atunci când, oarecum forţat de împrejurarea că devenise preşedinte al PNL, am votat cu el, au fost, pe de-o parte, faptul că în mandatul lui, de bine de rău, s-a putut ca pentru prima oară Regele Mihai să vină în ţară nestingherit, având loc şi istorica manifestaţie, dacă nu neapărat de simpatie, în orice caz de vie curiozitate faţă de Majestatea Sa, la care sute de mii de bucureşteni au ieşit pe străzi să-l întâmpine, iar, pe de alta, relativa “ruptură” din biografia fostului premier, când timp de patru ani a fost nu ştiu ce delegat pe la Banca Mondială, unde, îmi ziceam, poate i-au venit minţile la cap şi a descoperit, sincer, virtuţile dreptei, ale liberalismului etc.

Insist cu Stolojan pentru a explica şi de ce, după alţi patru ani, în 2004, eram pregătit să merg încă o dată pe mâna lui, când… a făcut rocada aceea bizară (mai cu seamă având în vedere că şi la ora actuală, după zece ani, domnia-sa e bine-mersi în viaţă, sănătos şi voinic, nu răpus de o nemiloasă maladie incurabilă, aşa cum am fi crezut atunci văzând lacrimile de crocodil ale înlocuitorului) cu Traian Băsescu. Despre acesta din urmă ştiam foarte bine ce-i poate pielea nu doar după mandatul din 1990, cu vânzarea flotei, ci şi după cel din 1996-2000, din timpul coaliției USL (recte PD) - CDR, când fusese cel mai abject personaj sinistru pe care mi-a fost dat să-l văd în acei ani şi nu numai. Cu toate acestea, n-am avut încotro şi l-am votat, pentru că alternativa era un frate geamăn al lui întru ticăloşie, Adrian Năstase, dar care, fatalitate, se manifestase activ la vârf pe scena politică, dacă nu neapărat mai monstruos, în orice caz mai recent, în guvernarea pesed(er)istă de tristă amintire 2000-2004, care, după mintea mea, trebuia curmată fără întârziere, fiindcă altfel risca să se eternizeze.

Pe undeva, era ca şi cum aş fi avut de ales între, să zicem, un Hitler şi un Ion Antonescu. Acum, chiar şi dacă, dintr-o perspectivă fantezist-istorică, Antonescu s-a transformat într-un Ceauşescu sau chiar Stalin, parcă tot nu am cum să regret cu totul alegerea mea (şi a electoratului în ansamblu) de atunci, deşi, mai probabil, dacă ne-am întoarce în timp şi ar mai fi o finală Năstase-Băsescu, de data asta m-aş abţine.

Oricum, şi atunci, ca şi în 2000, sau 1996, 1992, 1990… principalul motiv “pozitiv” pentru care m-am dus la urne, dincolo de obişnuita componentă negativă, a alegerii răului mai mic, a fost simpatia mea pentru liberali. Victoria lui Băsescu avea să-i aducă la guvernare pe aceştia, lucru care s-a şi întâmplat. Ce a urmat însă, se ştie: sub pojghiţa de... aramă, dată, din punctul meu de vedere, de multă vreme pe faţă, Băsescu s-a dovedit a fi de tinichea curată, iar eu aveam deja să-mi regret votul după numai câteva luni. La fel cum l-aş fi regretat şi dacă ar fi fost dat lui Stolojan, rămas în… barca marinarului

De atunci, s-au mai consumat două referendumuri de demitere, la care am votat DA, în speranţa de a-mi îndrepta cumva greşeala din 2004, şi încă un scrutin prezidenţial, cel din 2009, când am votat (tot degeaba) cu Crin Antonescu, dar am refuzat s-o fac şi cu prostănacul pesedist Geoană, chiar cu riscul ca astfel, cumva, greşeala mea să se perpetueze. Cum spun însă americanii prin filme: nu repari un lucru rău făcând un alt lucru rău. Cert este că, atunci când nu s-a ocupat restul electoratului să-mi zădărnicească votul, au făcut-o cei de la Curtea Constituţională sau nişte dobitoci, la fel de mari, de prin Uniunea Europeană.

În 2014… Poate chiar până prin 2012, aş fi zis că anul acesta voi vota cu Crin Antonescu, deşi, oricum, mai degrabă simpatia decât încrederea, nicicând prea mare, cel puţin de la un moment dat încoace, mea pentru el cobora, şi pe-atunci, deja de multă vreme, într-un ritm vertiginos. În cele din urmă, mult după ce mă hotărâsem oricum să n-o fac, nici n-a mai fost cazul: fostul (preşedinte) (liberal) a reuşit să ducă de râpă nu doar partidul, ci şi propriile şanse de mărire personală, ceea ce reprezintă, totuşi, o (contra)performanţă aparte şi, într-un fel, în privinţa celei de-a doua componente, salutară.

În concluzie, absolut toate voturile mele pentru candidaţii la prezidenţiale, indiferent de rezultat, s-au dovedit, mai devreme sau mai târziu, nişte greşeli. Se prea poate ca vina să-mi aparţină, pentru că nu am ştiut să-i judec corect şi să anticipez evoluţia (ca să nu zic involuţia) lor, dar, cu un subiectivism care, pe de altă parte, îmi place să cred că, de fapt, nu mă caracterizează, prefer să spun că pur şi simplu ei nu mi-au meritat votul. Şi asta referindu-mă la cei despre care, la un moment dat, mi-am făcut oarece iluzii. Ăştia de-acum n-au ajuns nici măcar până acolo!

"KEEP YOUR DREAM ALIVE"