ASIGURĂRI DE LA IOHANNIS: VA FI MAI RĂU!

    Am renunţat de multă vreme să mai urmăresc posturile (sau măcar jurnalele) de ştiri, şi cu atât mai puţin talk-show-urile pe teme politice, cu excepţia buletinului de la ora 13.00, cel cu datele privitoare la epidemie, prilej cu care, ieri, când în România s-a atins un nou record de infectări, apropiindu-ne vertiginos de 5000 pe zi, am aflat că, pe seară, la ora deja obişnuită, 18.00, preşedintele Iohannis avea să susţină o ceva declaraţie sau conferinţă de presă, la – din câte am înţeles – doar vreo două zile după ce mai făcuse una, semn că lucrurile sunt cu adevărat grave, aşa că mi-am, efectiv, pus agenda din telefon să sune, pentru a nu rata importantele anunţuri către ţară ale primului om în stat.

    Mesajul său a fost unul cât se poate de tranşant, şi anume că nu e cazul ca vreun politician sau simplu cetăţean al ţării să-şi facă griji sau, respectiv, iluzii că alegerile generale din decembrie vor fi amânate, indiferent câte (zeci/sute de) mii de noi îmbolnăviri de covid şi câţi morţi pe zi vor mai apărea până atunci, domnia sa asigurându-ne, totodată, voalat, că, în (in)competenţa lui desăvârşită, actualul şi/sau, funcţie de rezultatul sperat al scrutinului, viitorul practic acelaşi guvern se va ocupa în mod activ ca nici după alte trei luni, respectiv prin, cum ar veni, martie, situaţia epidemiologică din ţară să nu se îmbunătăţească, ba chiar dimpotivă, astfel încât o amânare n-ar avea niciun rost.

    Dat fiind că după mai puţin de cinci minute mă lămurisem inclusiv că tocmai asistasem la startul campaniei electorale şi că preşedintele ar putea să-şi facă obiceiul de a ieşi chiar şi zilnic, fără să însemne că are ceva nou de spus, doar să-şi mai beştelească adversarii, n-am mai avut răbdare să ajungă şi la tema propriu-zisă a pandemiei, măcar pentru a-şi exprima eterna îngrijorare mecanică, lipsită de orice urmă de reală empatie, şi am comutat înapoi pe canalele mele de sport, întrebându-mă, doar, pe de-o parte dacă printre consilierii săi nu există măcar unul cu jumătate de creier funcţional, care să-l fi sfătuit să inverseze cumva temele discursului, ÎNCEPÂND cu semnalarea noului record negativ de cazuri de covid, îndemnarea la respectarea regulilor etc., şi abia mai târziu, subtil, ca dintr-una-ntr-alta, să ajungă la subiectul alegerilor şi la marota lui personală cu PSD-ul ticăloşit care ar trebui aruncat la coşul de gunoi al istoriei, iar pe de alta, presupunând că vreun astfel de consilier totuşi există, dacă nu cumva au ajuns, de fapt, împreună la concluzia că, în schimb, susţinătorii preşedintelui şi ai actualului P(D)NL sunt EI pe de-a-ntregul decerebraţi, astfel încât, dacă domnia sa nu ar fi început cu alegerile şi cu PSD-ul, şi-ar fi pierdut o bună parte din electorat, care, scârbit de, vezi Doamne, „moliciunea” dreptei, ar fi dat buzna în decembrie să voteze cu ciuma roşie sau măcar ar fi stat (din nou, ca şi acum patru ani) acasă.

    Cum între timp, după decenii întregi de frământări şi preocupări lăuntrice, la o chestiune oarecum perfect similară mi-am dat răspunsul că NU, nu realizatorii de reclame comerciale (TV, radio etc.) sunt idioţi, ci doar ştiu foarte bine că se adresează unora, muuulţi, ceea ce face ca spoturile lor să se bucure de un real succes, presupun că şi aici e vorba de cea de-a doua variantă, şi deci consilierii l-au sfătuit de bine.

IMUNIZAȚI ÎN TURME

Trecând peste părerea-mi subiectivă pe care am început (mai demult) să mi-o fac despre toţi cei care gestionează epidemia de covid din România zilele astea (deci nu în urmă cu câteva luni, când, din cauze mai mult sau mai puţin misterioase – de-alea gen o tulpină mai blândă a virusului aciuată pe-aici, faptul că eram noi vaccinați de TBC, aveam organisme mai robuste decât cei din vestul continentului… – pe care oamenii de ştiinţă poate le vor dezlega mai târziu sau, mai degrabă, poate nu, ea practic nici nu izbucnise în partea noastră de lume), în frunte cu ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, Arafat şi aşa mai departe, că ar fi de o incompetenţă deja de-a dreptul aproape criminală, mi-ar fi plăcut să existe măcar nişte jurnalişti care, pe domeniul lor, să fie o idee mai pricepuţi, pentru a pune doar câteva întrebări:

1. În condiţiile în care suntem asaltaţi de ştiri cu spitalele care nu mai au locuri pentru pacienţii cu covid, ce se mai aude cu – la un moment dat – celebrele spitale de campanie, alea cu paturi din rogojini şi ferestre de carton, dar echipate inclusiv cu roboţei (mă rog, la drept vorbind cred că era unul singur, căzut de pe vreun vapor venit din China) care se prezentau şi te întrebau (adică îl întrebau pe Iohannis, la inaugurare) de sănătate. Sunt şi alea pline? Sau, ca să reformulez, mai sunt (în sensul de există), sau au fost demontate de îndată ce au ieşit televiziunile şi oficialităţile din ele?

2. Presupunând că alde Tătaru și Vela ne-au şi s-au lămurit între ei/unul pe altul (buştean) câte paturi de terapie intensivă există în România în total şi câte alocate pacienţilor cu covid, adică dacă nu chiar vreo 4800 (total), măcar în jur de jumătate din ele, 2.400, sau jumătate din jumătate (că unele n-au nu ştiu ce), adică 1200, ori baremi jumătate din câte erau şi prin martie (cu întrebarea suplimentară: „ce mama dracului şi ale voastre aţi făcut de atunci şi până acum?; că au trecut deja luni bune de când s-au reluat export-importurile etc. şi puteaţi să cumpăraţi cu miile), adică vreo 800, dat fiind că, în conformitate cu cifrele oficiale, sunt ocupate 350, ceea ce înseamnă sub jumătate, respectiv cam cum ar fi într-o ţară civilizată care are 50.000, iar ocupate sunt numai vreo 20.000, sau dacă aveau 8000 erau ocupate 3000, deci departe de imaginile şi ştirile alea apocaliptice din martie-aprilie de prin Italia, Spania şi SUA, cu pacienţi lăsaţi să moară ca să fie ventilaţi alţii, cu – cică – „şanse mai mari de supravieţuire” (pe scurt, mai tineri şi viguroşi), de ce apar DEJA ştiri cu pacienţi duşi din Bucureşti cu elicopterul cine știe unde pentru că nu mai sunt paturi de terapie intensivă în Capitală?!?! Pentru că aţi fost atât de imbecili încât i-aţi adus pe toţi la Balș, la Streinu-Cercel (pe care vreţi să-l mătrăşiţi acum, că mai aveţi vreun şef de sală de şaormerie pedelist să-l puneţi în locul lui), ştiind că e cam singurul care ştie ce are de făcut ca să nu moară oamenii cu zile? Sau ne minţiţi cu numărul de paturi sau cu numărul de pacienţi la ATI? La urma urmelor, deocamdată cel puţin, sunt doar vreo sută de paturi ocupate în plus faţă de situaţia din starea de urgenţă. Or, la 1000-1200 de teste pozitive pe zi, puteam să avem, Doamne fereşte, şi mă tem că vom avea, cu sutele.

De altfel, cumva, poate nu exclusiv din vina autorităţilor (noastre) de data asta, noi ne arătăm din nou defazaţi faţă de ţările din vest. După ce am stat în carantină mai degrabă preventiv, ascunzându-ne de virusul care încă nu prea ne căuta, ne-am relaxat de tot fix când ar trebui să ne îngrijorăm mai tare. Italia şi Spania au intrat în carantină când aveau mii de cazuri pe zi, relaxându-se când cifrele au scăzut, pe când la noi e invers. Cinstit vorbind, abia acum ar fi un moment bun ca România să intre în stare de urgenţă, ceea ce, însă, din considerente (ale politicienilor) mai obiective sau mai subiective, probabil că nu se va întâmpla.

Mai de neînţeles este de ce, în locul unui nedorit şi păgubos (în special din punct de vedere economic, fireşte) lockdown, autorităţile noastre ezită să ia măcar alte măsuri, cum ar fi (re)închiderea teraselor, renunţarea la prostia cu concertele cu 500 de oameni sau, de ce nu?, cum se discuta în urmă cu câteva luni (când şi eu mă număram printre cei sceptici că s-ar putea întâmpla aşa ceva) și aproape că procedează grecii (cu noi), o baremi triere a celor care se duc, weekend de weekend, pe litoral, gen obligativitatea de a face un test în prealabil (în felul acesta ar fi stimulate economic clinicile private, în locul teraselor!), dacă nu chiar, cum mi-a trăsnit mie prin minte la un moment dat, să se instituie o regulă ca pe vremea lui Ceauşescu, în care un weekend să poată ajunge cei cu anumite numere de înmatriculare (sau din anumite zone ale ţării), iar în weekendul următor ceilalţi. Asta şi pentru că, pe de altă parte, mi se pare uşor schizoidă văicăreala televiziunilor că oamenii nu respectă distanţarea socială… pe plajă (de parcă ar avea încotro), când imbecilii adevăraţi sunt ăia care se înghesuie la terase şi nunţi.

Cert este că, din punctul meu de vedere, dacă nu se vor lua urgent măsuri, România va intra (de fapt a cam şi făcut-o) în faza imunizării de turmă, cea testată cu maxim INsucces de Brazilia şi chiar, pe ici, pe acolo, SUA (Suedia e un caz mai aparte), şi la care a renunţat la timp Marea Britanie. Ceea ce, pe undeva, e cât se poate de nimerit într-o țară de... ființe gregare.



ACTUALIZARE: Nu cred să fie ca urmare a postării mele (intervalul e cam mic), dar iată că niște jurnaliști (de la o publicație după care altfel nu prea mă dau în vânt) au făcut măcar o parte din ce trebuia: „Când autoritățile spun că nu mai sunt paturi la terapie intensivă în București, ele uită să spună că în toată Capitala avem doar 64 de paturi ATI pentru COVID-19!”

99, 100...

99. Absolut de nepreţuit imaginea ochilor mari şi goi, a sinceră stupoare bovină, făcuţi pe deasupra măştii de ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, atunci când, în sfârşit, după luni de zile de pandemie, o jurnalistă i-a pus în mod relativ direct, pe treptele unei instituţii, întrebarea pe care mi-o pun şi eu cam din prima săptămână, şi anume cum trebuie să procedeze, în aşteptarea rezultatului, un cetăţean care tocmai s-a testat pentru covid, mai nou poate pentru a putea pleca în Grecia: să rămână pe holul spitalului sau cabinetului privat toate cele enşpe ore până la câteva zile, eventual solicitând şi o izoletă (apropo, mai ştie cineva ceva de ele?) în care să se vâre?; să se autoizoleze în sânul familiei poate sănătoase, poate nu, la care se întoarce cu un metrou supraaglomerat?; sau are voie să meargă liniştit să-şi cumpere proviziile pentru drum în orice supermarket?

După care, dacă rezultatul e pozitiv, cel puţin conform vechilor proceduri trebuia de îndată internat cu forţa în spital, ca să nu mai infecteze, desigur, şi alte sute de oameni pe lângă sutele deja infectate, care la rândul lor… De unde şi toate articolele mele despre ipocrizia autorităţilor (noastre, în primul rând, dar nu numai) din pandemie, ale cărei rezultate se văd acum în „explozia” de cazuri.

100. Exact în această lumină încercam, în urmă cu ceva luni, să-l fac pe un reputat epidemiolog să-mi explice cât de eficientă poate fi izolarea celor întorşi din străinătate sau care au avut contact cu persoane confirmate pozitiv, în condiţiile în care, după cele 14 zile obligatorii, nu erau testaţi decât cei deveniţi între timp simptomatici. Asta deoarece – amănunt uitat de multă lume, inclusiv de cei care au dat verdictul „nevinovat” în cazul Virgil Chiţac – cele 14 zile sunt pentru a fi acoperită perioada de incubaţie a virusului, nu de vindecare a bolii. Cu alte cuvinte, un asimptomatic nu e testat fiindcă… nu dă semne de boală, dar el poate fi infectat (şi contagios) mult peste cele 14 zile, chiar spre două luni, după unele mărturii.

În consecinţă, dată fiind proporţia (mare) de asimptomatici, chestia cu izolarea este şi, mai ales, a fost dintotdeauna un soi de ascundere struţească a capului în nisip, pentru că, în loc să-i testeze şi pe toţi cei ieşiţi din izolare, autorităţile se lăsau în seama hazardului, cu nădejdea că lipsa simptomelor e semn incontestabil de sănătate. Cu atât mai absurdă era internarea forţată a celor care, cum-necum, erau depistaţi, în timp ce… asimptomaticii neprinşi (recte nedepistaţi) erau, chipurile, cetăţeni sănătoşi.

101. Nu ştiu dacă – la fel ca în cazul măştilor, care la început erau de-a dreptul contraindicate, în opinia specialiştilor, iar acum sunt indispensabile – şi în cazul evoluţiei „imprevizibile” a bolii, când, cică, un asimptomatic poate deodată să se simtă rău, iar în decurs de ore sau cel mult zile să se cureţe de tot, neştiința oamenilor de ştiinţă e cauzată de noutatea virusului, dar mă gândesc că, dacă e o boală ca mai toate bolile (virale), o posibilă explicaţie ar putea fi starea de moment a (imunităţii) pacientului. În sensul că omul e asimptomatic cât e asimptomatic, iar dacă, să zicem, într-un weekend îşi face de cap, pierde două nopţi la rând, bea şi fumează la greu etc., hop şi simptomele, poate chiar alea naşpa, cu terapie intensivă și aşa mai departe. Ceea ce n-ar fi deloc misterios, cum lasă doctorii să se înţeleagă, atunci când nu repetă la nesfârşit nişte clişee, gen ăla cu spălatul pe mâini, ajutaţi, ce-i drept, în acest sens şi de întrebările stupide şi repetitive ale jurnaliştilor.

102. Fascinant cum, imediat după decizia CCR privitoare la izolare şi carantină, toţi cei prea proşti să înţeleagă sensul ei şi cei prea ticăloşi să-l enunţe corect chiar şi dacă l-au înţeles urlau ca din gură de şarpe că instituţia – controlată, fireşte, de ciuma roşie pesedistă – vrea să ne omoare pe toţi cu zile prin contaminare cu virusul ucigaş, după care, atunci când, de bine, de rău, s-a scos o lege pe această temă, iar altă serie de proşti, de pe cealaltă parte a baricadei politice, au început să ameninţe iarăşi cu CCR, primii parcă s-au înţelepţit deodată, invocând în mod corect poziţia iniţială a Curţii, şi anume că îngrădirea libertăţilor individuale este, la urma urmelor, posibilă în cazuri de forţă majoră (gen pandemii), doar că, în conformitate cu Constituţia, numai şi numai prin lege, nu prin alte fiţuici emise de te miri cine. Aşa încât noul act normativ nu ar avea de ce să fie invalidat (cel puţin pe aceste considerente) de o altă decizie a judecătorilor. Aşa se schimbă optica, sau de-a dreptul „filosofia” politicienilor (dar, din păcate, şi a multora dintre alegătorii de rând, spălaţi pe creiere de discursurile lor) în funcţie de interesul de moment.

103. În loc să se aolească atâta la imaginile cu tineri înghesuindu-se fără măşti prin cluburi şi terase (de pe litoral), jurnaliştii şi experţii medicali ar face mai bine să reamintească (aş spune „mai des”, dar de la o vreme nu-i mai văd făcând-o deloc) faptul că persoanele cele mai vulnerabile sunt cele în vârstă şi/sau cu alte afecţiuni, aşa încât măcar ele ar trebui să se ferească de aglomeraţie şi să poarte în permanenţă măştile, care în principiu le pot apăra, cel puţin într-o oarecare măsură, şi de cei iresponsabili. Că eu văd şi destui bătrânei cu măştile cel mult pe bărbie.

104. Ce nu ştiu grecii, care cer teste (negative) covid pentru intrarea străinilor în ţară, e cum se obţin în România chiar şi fişele medicale pentru permisele de conducere…

ALTE CÂTEVA (POATE ULTIME) PUNCTE

Cum pandemia în România s-a relansat, mă văd nevoit să revin şi eu cu observaţiile pe puncte, de care credeam/speram că n-o să mai fie nevoie.

93. În contextul discuţiilor despre câţi oameni în carne şi oase, cu CNP-uri distincte, au fost de fapt testaţi cu cele deja spre sau chiar peste 850.000 de teste efectuate de când… se efectuează ele şi la noi sau de când le numără cine le numără, vineri echipa de fotbal Viitorul, a lui Gică Hagi, a fost nevoită să-și amâne meciul de campionat cu Academica Clinceni deoarece şapte dintre testele făcute jucătorilor şi personalului au fost… „neconcludente” şi au trebuit repetate, ocazie cu care au ieşit negative, iar partida s-a desfăşurat doar cu o zi întârziere.

Ideea e că la toate socotelile de până acum, cu câte cine ştie câte teste făcute unei singure persoane pozitive [respectiv unul când e depistată, plus cel puţin două care să iasă ulterior negative pentru ca persoana să fie declarată vindecată, dar putându-se ajunge la (mult) mai multe dacă boala se lungeşte], sau câte celor (altminteri sănătoşi) din categoriile de risc (medici sau, iată, fotbalişti, testați şi retestați, şi iar testaţi şi retestați, la fiecare etapă ori aşa ceva) etc., le mai adăugăm şi pe acestea neconcludente şi repetate. Iar dacă vineri au fost şapte din câteva zeci, în total, la Viitorul (în sensul că s-au testat şi magazionerii – vezi cazul de la Dinamo, parcă, nu doar cei din lot), aplicând un astfel de procentaj la cele 13-14 mii efectuate la nivel naţional (procent de teste ce se repetă, să zicem, a doua zi, şi iarăşi se contabilizează printre cele 13-14 mii „noi”, şi tot aşa), iarăşi ne dă cu virgulă. Tare mă tem că e cineva, undeva, care ştie foarte bine că n-au fost testate decât câteva zeci de mii de români.

94. Pe de altă parte, (tot) apropo de socoteli, una dintre (pseudo)/ex-jurnalistele de (pe) Facebook se revolta cu repetiţie, în câteva postări stupide şi redundante, făcându-şi tolomaci şi „adevărate ruşini” colegii de, cum ar veni, breaslă care spuneau la televizor că ne confruntăm cu „săptămâna cea mai neagră” de la debutul pandemiei, deoarece, vezi Doamne, nu aveau de unde să ştie, câtă vreme la începutul pandemiei nici nu se (prea) testa.

Dincolo de invocarea de către duduie a unei reguli de trei simplă care n-am înţeles ce rost avea în context, ar fi trebuit să o ducă şi pe ea capul că socoteala era făcută pe baza cifrelor oferite… de când s-a început testarea şi furnizarea datelor de către oficialităţi. La fel cum, atunci când se vorbeşte, de pildă, despre cel mai călduros an din istorie, nimeni nu-i ia în calcul pe cei din timpul lui Burebista, ci se referă la cei de când se fac măsurători meteo.

95. Şi ca o dovadă că puseul de gogomănie al cucoanei amintite nu era un incident izolat, se mai indigna, într-o altă postare, şi din cauza unui ceva epidemiolog care spunea că, pe de-o parte, această creştere a numărului de cazuri este determinată de ceea ce s-a întâmplat în urmă cu o săptămână (în cluburile de) pe litoral, dar, pe de alta, dacă s-ar lua măsuri concrete, situaţia s-ar ameliora peste alte câteva săptămâni, acuzându-l că stă prost tot cu matematica, fiindcă, nu-i aşa?, proba adunării este scăderea, adică ce s-a stricat într-o săptămână, logic, s-ar repara în fix acelaşi interval.

Acum, chiar şi fără să ne gândim că domnul epidemiolog, spre deosebire de duduie, are atâta minte cât să realizeze că nicio astfel de măsură „concretă” nu se poate măcar implementa instantaneu (d-apăi să mai aibă şi efectele scontate), şi de aceea a vorbit de „câteva” săptămâni, presupunând că tanti în cauză e mai bună măcar ca gospodină, aş vrea să ne demonstreze – conform unei butade apărute pe la începutul anilor '90, apropo de căderea comunismului şi revenirea la democraţie – cum reuşeşte ca, în acelaşi timp în care a preparat o ciorbă de zarzavaturi, să transforme ciorba înapoi în legume proaspete. Că tot despre matematică şi regula de trei simplă e vorba.

96. Trecând peste chestiunile de amănunt ale deciziilor CCR, nesesizate de cei cu adevărat proşti şi doar ocolite, în dezbateri şi polemici, de cei cu diverse interese politice, cum ar fi că ele – aproape că aş zice „din păcate” – se referă doar la o problemă de principiu, aproape tehnică, stipulată în Constituţie (una care, oricât aş fi socotit la un moment dat că e de proastă, se dovedeşte şi-aşa prea bună pentru ce specii de zombi sălăşluiesc pe aceste meleaguri!), şi anume că libertăţile individuale nu pot fi îngrădite prin tot felul de hârtiuţe semnate de orice funcţionăraş ministerial, ci trebuie stipulate în nişte legi votate de Parlament (care, ca şi Constituţia…), pe logica celor care ar vrea ca oamenii bolnavi (acum de Covid-19, în urmă cu 30 de ani de HIV, iar prin evul mediu de alte alea) să fie internaţi cu forţa prin spitale sau „zone-tampon” (de unde – ce să vezi?, că s-a mai şi întâmplat – pot fugi şi atenta la sănătatea celor… sănătoşi prin definiţie), şi mai bine ar fi ca ei să fie adunaţi în sanatorii izolate, poate prin munţi, sau în ghetouri, iar dacă tot nu e de ajuns, să fie pur şi simplu gazaţi şi să li se ardă cadavrele ce ar putea deveni surse de răspândire a infecţiei. A.D. 2020.

97. Ca să înţeleg şi eu, un aproape bătrânel decreţel rupt de realitatea socială şi politică autohtonă: tinerii din ziua de azi sunt tefeliştii #rezist responsabili, care pun mai presus de orice nobilele idealuri democratice, preocuparea pentru „legile justiţiei”, alea-alea, fac (recte făceau, înainte de pandemie) mitinguri de sute de mii de oameni împotriva corupţiei şi a „ciumei roşii” care aşa şi pe dincolo, naşpa, pute, revoltaţi că Avocatul Poporului şi judecătorii CCR sunt aserviţi PSD şi dau decizii criminale, punându-ne vieţile în pericol în plină pandemie; sau cei care se înghesuie cu maximă i-responsabilitate la terase, în cluburile de pe litoral (unde n-am văzut să predomine bătrâneii ramoliţi şi spălaţi, chipurile, pe creier de acoliţii hidrei pesediste), pe plaje etc., fără să poarte măşti şi să respecte distanţarea socială?

98. Fără o altă legătură cu pandemia decât că se petrece (inclusiv) în timpul ei, tare aş vrea să aflu şi eu, o dată pentru totdeauna, care e logica celor de la – acum (dar se petrece şi la alţii) – Look Sport (3), care, având în program o transmisiune directă amânată, pe motive de ploaie, cu un număr neprecizat de minute, dar poate puţine, 10-15, survenită sau anunţată, practic, la începutul intervalului, deci când comentatorii se pregăteau, probabil, să intre în studio, decid să nu dea legătura, măcar pentru a-şi anunţa telespectatorii ce se petrece, dacă nu – cum fac cei de la Digi, de pildă, în cazul exact acelorași transmisiuni (e vorba de antrenamentele şi calificările din F1) – să comenteze (mai ales că au specialişti) întâmplarea şi să ofere diverse informaţii de la faţa locului, şi difuzează în buclă nişte căcaturi de clipuri promoţionale sau reiau vreun fragment de emisiune difuzată deja de enşpe ori? Îi plătesc pe comentatori cu ora şi preferă să nu le achite suma aferentă acelor minute „pierdute”? Sau o fi o chestie de tarif pentru satelit? Oricum, mie mi se pare o lipsă de profesionalism strigătoare la cer.

(POATE) ULTIMELE PUNCTE

Pentru a marca, într-un fel, tranziţia de la faza acută a pandemiei, cu stări de urgenţă şi alertă, la cea de aproape normalitate, voi consemna, chiar cu o uşoară nostalgie stranie, tot pe puncte, ca în ultimele luni, câteva (cred că mai precis vreo patru, dacă nu-mi vin şi altele pe parcurs) dintre aspectele sesizate (relativ) recent.

89. În mare(e)a de analişti, critici ai guvernului, covidosceptici şi aşa mai departe, nu s-a găsit încă nimeni care, măcar dintr-o banală curiozitate (jurnalistică), să-l întrebe pe domnul Arafat, de pildă, sau pe ministrul Sănătăţii, de unde apar, concret, sutele de cazuri zilnice de oameni testaţi pozitiv la coronavirus în ultimele săptămâni, din cauza cărora am ajuns acum pe lista măcar gri, dacă nu de-a dreptul neagră, a ţărilor europene. Fiindcă una e să fie depistaţi, să spunem, (tot) dintre persoanele aflate în diferite forme de carantină, gen cei veniţi din străinătate, sau din rândul categoriilor „de risc” – medici, în primul rând –, şi alta dacă sunt oameni obişnuiţi, de pe stradă, care după ce au fost la cumpărături sau pe o terasă de pe litoral s-au simţit rău, au sunat la 112 şi au fost diagnosticaţi cu COVID.

90. Tot la capitolul curiozităţi, însă la care probabil că nu voi avea niciodată un răspuns precis (care, la drept vorbind, mai degrabă să-mi confirme o convingere de-a mea lăuntrică), mă întreb – aşadar mai mult retoric – dacă nu cumva exact indivizii aceia care pe la începutul pandemiei voiau să le dea afară din case pe vecinele lor asistente medicale, despre care aflaseră că lucrează cu pacienţi COVID, sunt cei care acum neagă cu vehemenţă faptul că virusul există sau a existat vreodată. Că par exact specimenele predispuse la ambele tipuri de atitudini.

91. Ca un mare pasionat de sport ce sunt, nedezlipit de posturile de profil (practic singurele pe care le mai urmăream/urmăresc) de dimineaţă, de la trezire, până mai devreme sau mai târziu în noapte, în funcţie de transmisiuni, la culcare, chiar voiam la un moment dat, prin martie-aprilie, să spun cât de greu mă acomodam cu lipsa competiţiilor de toate felurile, de la fotbal şi tenis până la cele auto şi moto, başca turneele de snooker şi cursele de schi, când din zece în zece minute tresăream de spaimă că am uitat de vreun meci sau de vreun slalom, doar ca să realizez dureros că nu mai e cazul să-mi fac astfel de plăcute griji pentru cine ştie câtă vreme de atunci înainte.

Acum, că lucrurile au revenit la un fel de normalitate şi din punctul acesta de vedere, mă gândeam, zilele trecute, cum ar fi fost ca, după meciul de fotbal de la Cluj, dintre CFR şi Universitatea (oricare ar fi ea) Craiova, câştigată de oaspeţi cu 3-2, când Dan Petrescu, antrenorul ardelenilor, explica înfrângerea prin existenţa regulii cu cei doi jucători sub 21 de ani, din cauza căreia, chipurile, a fost nevoit să ţină doi titulari de bază, maturi, pe tuşă, Cristiano Bergodi, antrenorul oltenilor, să fi invocat aceeaşi povară, susţinând că din cauza aceleiaşi nenorocite de reguli „U21” nu a putut obţine o victorie cu mult mai concludentă, vreun 4 sau 5-2, fiindcă şi el are nişte „bătrâni” plini de un real talent. (A, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu regulamentul şi care doar se uită ca proştii în gura lui Dan Petrescu, fac precizarea că TOATE echipele sunt obligate să introducă pe teren cei doi jucători tineri. Aşadar NU doar CFR Cluj).

92. Urmărind nesfârşitele zbateri de la Dinamo, cu tot felul de (im)probabili sau cel mult posibili investitori arabi, spanioli, alţi arabi, din galerie şi aşa mai departe, îmi imaginez cum există pe undeva un fel de Talpan al Stelei, poate însuşi fostul ce-a fost el chiar la Dinamo, Badea, care, cu sufletul la gură, mai emoţionat decât oricare dintre fani, stă şi el cu ochii ca pe butelie la toate negocierile sau măcar zvonurile despre ele, frecându-şi cu anticipaţie mâinile, în speranţa că se vor soluţiona cât mai curând favorabil, lucrurile vor merge acolo din ce în ce mai bine, clubul îşi va reveni atât pe plan sportiv cât şi, mai ales, financiar, va lua din nou titluri, va merge în cupele europene etc., astfel încât, la momentul oportun, în plină refăcută glorie, să scoată şi el hârtiuţa magică şi mototolită din care să rezulte că palmaresul, emblema, culorile, aia-aia sunt de fapt ale lui, şi nu ale oricui îşi imaginase că le-a cumpărat, sau ceva, de la Negoiţă. Becali ştie de ce.

E LIMPEDE: VIN ALEGERILE!

Se prea poate să mă înşel, mai ales că, aşa cum cititorul meu ştie deja, nu stau deloc bine cu memoria, iar chestiunea nu m-a pasionat cu adevărat vreodată, dar cam tot ce înseamnă astăzi „pensie specială”, pe de-o parte, dar şi tot felul de „sporuri salariale”, pe de alta, au reprezentat, la vremea lor, forme de a recompensa diverse categorii sociale care fie fuseseră, într-un fel sau altul, nedreptăţite, dacă nu de-a dreptul încă de pe vremea lui Ceauşescu, oricum în primii ani postrevoluţionari, fie prestau nişte activităţi importante, de o pronunţată responsabilitate socială – magistrați, polițişti, militari... –, dar mult subremunerate şi cu perspectiva unor pensii „bazate pe contributivitate” derizorii, astfel încât exista, printre altele, pericolul ca reprezentanţii lor să fie ispitiţi de tot felul de şpăgi şi alte asemenea câştiguri ilicite, care, de pildă, să deformeze sensul unei decizii judecătoreşti. Dat fiind că nu s-au găsit forme mai eficiente, mai „echitabile”, dar şi cu efecte suficient de rapide ca întregul demers să nu cadă în ridicol şi desuetudine (gen o reformare care să-şi vadă roadele peste 30-40 de ani, după ce contemporanii se vor fi săvârşit de mult din vieţi), conducătorii de atunci, în înţelepciunea lor, dar şi cu o pronunţată tentă populist-electorală, cum se face totul cel puţin la noi, dacă nu pretutindeni, au aplicat aceste măsuri, alocând pur şi simplu bani direct de la buget, ceea ce e mai puţin absurd şi „profund antieconomic” decât sună, într-o ţară în care şi bugetul obişnuit de pensii e suţinut de acelaşi buget de stat, din cauza insolubilelor dezechilibre structurale.

Ca să fiu (la fel de) sincer, fără o minimă cercetare (măcar pe Google), de care n-am niciun chef acum, n-aş putea să spun cu precizie ce forţe politice au fost principalele promotoare ale acestor tipuri de venituri – dincolo de văditul aproximativ consens care a existat la un moment dat, măcar cât au fost adoptate în parlament –, cert e că, în diverse alte momente ulterioare, din considerente şi mai pronunţat populist-electorale, alte sau fix aceleaşi forţe le-au pus gând rău, cu argumente, chipurile, strict „economice” (deşi impactul bugetar nu e nici pe departe de proporţiile pretinse de legendă, gen suficient ca renunţând la ele România să fie propulsată subit printre marile puteri ale lumii) sau „morale” (chestia cu „contributivitatea”, stabilită însă, cel puţin pentru o bună bucată de vreme, pe criteriile aberante din timpul comunismului), promiţând, prin campaniile electorale, eliminarea, supraimpozitarea şi aşa mai departe, mai ales că, de-a lungul timpului, au apărut şi dezvăluiri conform cărora printre beneficiarii lor se strecuraseră şi securişti (nu mai monstruoşi decât cel ales în două rânduri ca preşedinte, ori cel din fruntea BNR!) sau de-a dreptul torţionari. Iar zilele astea parlamentarii chiar au trecut la treabă, semn clar că alegerile bat la ușă.

Din punctul meu de vedere, problema este că şi dacă s-ar ajunge la concluzia că s-a greşit din capul locului când s-au acordat, sau dacă între timp veniturile categoriilor vizate au fost reglate pe criterii corecte şi morale (ceea ce nu prea cred să se fi făcut), o schimbare bruscă a regulilor, practic în timpul jocului (respectiv al vieţilor celor care ar fi trebuit să beneficieze de ele), mi se pare absolut inadecvată şi cu previzibile consecinţe nefaste. Fiindcă, de pildă, la ce ne-am putea aştepta din partea unui magistrat sau a unui poliţist care credea că o să aibă o bătrâneţe relativ liniştită, cu o pensie, presupun, îndestulătoare pentru o ţară ca România, iar de mâine află că, hodoronc-tronc, ea va fi impozitată cu 85%, ajungând, poate, la un nivel care, dacă ar fi ştiut din timp, l-ar fi făcut să-şi schimbe meseria, dar nici pentru asta nu mai are timp, aşa că va căuta surse… alternative de a o rotunji, aducându-ne (ca societate) acolo de unde am plecat.

Iar faptul că printre cei mai aprigi contestatari ai pensiilor speciale sunt exact aceleaşi mase largi de simpli cetăţeni de bine care consideră că şi salariile parlamentarilor ar trebui desfiinţate, eventual cu instituţie cu tot, că și-așa nu e bună de nimic, ci doar împovărează grav bugetul ţării, nu e absolut deloc de natură să mă convingă.


P.S. Sigur, după cum se aud deja unele voci, e foarte posibil ca actualul aparent consens între partide pentru supraimpozitarea lor să fie doar o manevră electorală, prin care să fie amăgiți alegătorii, urmând ca problema să fie tranșată de către CCR, în sensul... anulării (altminteri cam pe bună dreptate, după cum am arătat) noii (viitoare?) legi, astfel încât toți politicienii să poată spune: „vedeți, noi am vrut, dar ticăloasa aia de Curte nu ne-a lăsat”.

IUNIEMBRIE 2020, O PRIMĂTOAMNĂ AUTENTICĂ

RETARDATUL ÎN PANDEMIE

Dincolo de orice comentariu pe tema mineriadei din 13-15 iunie 1990, nu ştiu dacă se (mai) întreabă cineva ce s-a întâmplat între timp, de atunci şi până în zilele noastre, nu atât cu înşişi minerii şi/sau „minerii” care au participat, ci cu… masele largi populare de bucureşteni care îi aplaudau; şi cu cele şi mai largi care doar îi simpatizau, fără să aibă măcar curajul să şi iasă pe stradă să-i susţină activ; şi cu jurnaliştii şi „liderii de opinie” care nu doar că rezonau cu ei, ci chiar îi încurajau şi le dădeau indicaţii pe unde să mai caute „droguri” şi „banii falşi” cu care era, chipurile, finanţată „lovitura de stat” a ţărăniştilor şi liberalilor; şi, în fine, cu cei peste 12 milioane de români care abia ce votaseră cu Iliescu, Roman şi compania, adevăraţii autori, cel puţin morali, ai acelor evenimente.

Ei bine, probabil că unii au murit (carevasăzică de bătrâneţe, că deh, treij’ de ani sunt o viaţă de om); alţii or fi îngroşat rândurile diasporei (tot ei!), poate scârbiţi de direcţia – greşită din punctul lor de vedere – pe care părea uneori să o ia ţara, atunci când mai ratau (de puţin) câte o rundă de alegeri Iliescu, feseniştii şi toţi urmaşii lor; alţii – în special din rândul jurnaliştilor şi „liderilor de opinie”, gen CTP – s-au dat de trei ori peste cap şi s-au făcut „de dreapta”, odată cu mulţi dintre idolii lor politici de atunci, pe care de fapt au continuat şi continuă, cu un soi de stranie consecvenţă, să-i pupe în cur, păstrând totodată o adâncă tăcere la momentele solemne de genul acesta şi rumegându-şi în forurile lăuntrice convingerea că şi atunci tot ei au avut dreptate; alţii pur şi simplu au îmbătrânit şi au făcut copii cărora le-au trecut drept moştenire şi genele, dar mai ales educaţia, iar roadele nu încetează să se tot vadă.

De fapt, despre un astfel de specimen voiam să vorbesc: retardatul perfect, aparţinând (sub)speciei larg majoritare în România, care mi-a futut, practic, întreaga viaţă, şi din cauza căruia o să-mi dau, probabil, mai devreme sau mai târziu, obștescul sfârşit, dacă nu ca o consecinţă directă a interacţiunii cu el, poate prin propria-mi voinţă, odată ce voi ajunge la capătul răbdării să-l tot întâlnesc.

Întâmplarea pilduitoare a avut loc zilele trecute şi – poate uşor straniu, având în vedere lunga introducere – n-are nicio legătură vădită cu politica, dar este cel mai elocvent exemplu despre comportamentul dihaniei în orice împrejurare, deci, la o adică, nu doar în pandemie, ci și la mineriade, la alegeri...

Mă aflam, aşadar, pe holul blocului meu, din aproximativ semicentrul buricului ţării, aşteptând liftul, care, în paranteză fie spus, întotdeauna se află la parter când vreau să cobor şi la etajul zece când trebuie să urc. Numai ce pun mâna pe uşă s-o deschid, când unul dintre vecini, un personaj absolut insignifiant şi reprezentativ pentru grupa de vârstă 8-88, nici prea-prea, nici foarte-foarte, apare dând colţul dinspre intrarea imobilului (e un hol în L) şi începe să grăbească pasul, devenit alergător, strigându-mi, aproape cu disperare, să-l aştept, de parcă risca să piardă ultima cursă pe ziua aceea, ca la metrou, sau chiar din săptămână, ca la zborurile internaţionale spre Antananarivo, şi ar fi fost nevoit să înnopteze pe hol sau să tragă la un hotel, altfel nejustificându-se, câtuşi de puţin, gestul de a te înghesui cu un străin într-o cuşcă de fier de nici un metru pătrat în plină pandemie de coronavirus.

În timp ce acţionez, chiar o idee mai zorit decât în mod natural, uşa în ambele sensuri şi mă străduiesc, din răsputeri, să-mi păstrez un ton cât mai civilizat, însoţit, eventual (nu sunt sigur că mi-a ieşit), de un zâmbet oarecum şugubăţ când îi spun să-l aştepte, totuşi, pe următorul, mai apuc să văd cu ce faţă stupefiat-revoltată mă priveşte, nevenindu-i să-şi creadă ochilor că nu-l iau şi pe el.

Din păcate, cu imaginaţia mea prea vie pentru binele meu, mai ales când e vorba de chestii nasoale, cu potenţial deprimant-suicidar, în timp ce-i povesteam nevesti-mii întâmplarea şi ne minunam amândoi ce oameni cretini populează planeta şi mai cu seamă colţul acesta de rai al ei din păcate locuit, întrebându-ne ce coeficient (negativ) de (non)inteligenţă poate să aibă unul care nu face legătura dintre pandemie, distanţarea socială şi un lift în care nici în condiţii obişnuite şi singur în el nu eşti sigur că supravieţuieşti unei călătorii de câteva etaje fără să contractezi vreo boală infecţioasă, mă gândeam că o scenă perfect similară se petrece şi în apartamentul idiotului, ajuns, în cele din urmă, cu doar câteva minute de întârziere, acasă, unde la fel de scandalizat îi povestea şi el consoartei (care, ca a mea pe mine, îl aproba întru totul) peste ce oameni aşa şi pe dincolo (idioţi, retardaţi, nesimţiţi, români…) e blestemat să dea la fiecare pas, făcând şi el o paralelă de paregzamplu peste ani, convins că doar nişte stupizi desăvârşiţi (ca mine, bunăoară) n-au fost de partea minerilor în 13-15 iunie; au votat cu altcineva decât cu Iliescu în ’90, ’92, ’96 şi 2000; n-au înţeles ce reformator genial al Justiţiei a fost Băsescu şi ce neînfricată luptătoare anticorupţie Kovesi şi aşa mai departe. După care, aşezându-se la televizor, continuă să se minuneze şi el cât de proşti sunt toţi cei care, în plină pandemie… se înghesuie la terase, în magazine, pe plajă, în autobuze, dau petreceri cu zeci de invitaţi etc. (cu lifturi nu se fac reportaje, ce-i drept, retardatul perfect fiind cel care uneori poate să înţeleagă foarte bine, când îi demonstrezi empiric, că un măr plus un măr egal două mere, dar nu îi e deloc clar, nici după aceea, cât înseamnă o pară plus o pară), deoarece – iar asta este cel mai înspăimântător – cu un astfel de personaj se poate întâmpla ca, în anumite condiţii, pe anumite chestiuni, preţ de câteva minute, să ai impresia că te afli pe aceeaşi lungime de undă, că împărtăşeşti aceleași valori… După care…

CUM ERA SĂ DEVIN RASIST

Valul de recrudescenţă a rasismului din SUA împotriva albilor, început, după cum semnalam la vremea respectivă, cu ultimele (multe) ediţii ale premiilor Oscar, unde, printre altele, actriţe blonde cu ochi albaştri, precum Amy Adams, erau discriminate cu nerușinare, preferându-li-se, doar pentru „diversitate”, ilustre necunoscute (atât până atunci, cât şi de-atunci încoace) cu prestaţii cel mult mediocre, dar corespunzătoare din punct de vedere coloristic, iar pelicule de-a dreptul slabe au ocupat locurile (ca nominalizate sau chiar laureate) altora, cu mult mai valoroase, doar pentru că aveau o distribuţie, un regizor sau măcar o tematică în concordanţă cu liniile directoare ale noii (in)corectitudini politice americane, a culminat, ieri, cu anunţul că filmul „Pe aripile vântului” – altminteri nici pe departe vreunul dintre favoritele mele, dar nu asta-i chestiunea –, bazat pe cartea omonimă a lui Margaret Mitchell, a fost retras din lista platformei HBO Max.

Acum, ca să fiu sincer, în ciuda înclinaţiei mele de a crede mai degrabă în atotputernicia distrugătoare şi înrobitoare a eternei pandemii, cu adevărat globală, de prostie, rezistentă la orice tratament încercat de-a lungul istoriei, decât în teoriile conspiraţiei universale, mă întreb dacă nu cumva, totuşi, de această dată este vorba despre o foarte subtilă cabală a organizaţiilor rasiste, de luptă pentru puritatea şi supremaţia rasei albe şi aşa mai departe (că habar n-am, mai mult decât din… filme, care e treaba cu ele), gen Ku Klux Klan, care, prin acţiuni de acest tip, realizate de membri bine camuflaţi infiltraţi la cele mai înalte niveluri ale instituţiilor aparent respectabile din State (gen Academia Americană de Fim), urmăresc (cu relativ succes în cazul meu, de pildă) să atragă de partea lor categorii întregi de oameni care până acum nu aveau nici cea mai mică înclinaţie rasistă, dar care chiar nu pot asista nepăsători la o asemenea nebunie şi, ca o firească revoltă, cel puţin interioară, simt cum se înfiripă în ei sentimente… amestecate, dar nicidecum de vie simpatie pentru cei în numele și pentru protejarea cărora se pretinde că sunt făcute.


P.S. Dracu să vă pună să vă atingeți de Faulkner!

A FOST SAU NU VA FI?

Ca să parafrazez o celebră vorbă de duh de pe vremea… tinereţii mele, nu înţeleg de ce, dacă (autorităţile se laudă că) în România criza coronavirusului a fost gestionată atât de bine, practic perfect, acum ne aflăm într-o situaţie atât de rea, încât, de pildă, ministrul Sănătăţii să ne ameninţe (din nou) cu prelungirea pe (cel puţin) încă o lună a stării de alertă, în condiţiile în care până şi ţările cele mai afectate, precum Italia, Spania şi Franţa, sunt cu mult înaintea noastră în privinţa relaxării măsurilor restrictive.

Treaba (mare) e că, la cum arată sau, mai degrabă, ne sunt oferite datele zilnice referitoare la epidemie, ele pot fi folosite la fel de bine în ambele sensuri. I-am auzit, astfel, inclusiv pe odinioară atotascultaţii cu sfinţenie specialişti epidemiologi explicându-ne ba că ne aflăm pe o pantă descendentă [oricum cu aspect de (alt) nesfârşit „platou”, acum aparent – dar numai aparent – aflat cu o treaptă mai jos decât în urmă cu două luni, „în plină pandemie”], cu circa 150-200 de cazuri noi pe zi, faţă de 250-300 prin aprilie, când eram cu toţii ferecaţi în case; ba că trebuie să ne îngrijorăm grav, pentru că, dacă socotim în procente din numărul de teste efectuate, situaţia e mai curând albastră.

Chiar dacă, într-un târziu, am înţeles (şi nu prea, în sensul că asta ar fi, cică, „metodologia sugerată /propusă/impusă de OMS”, dar tot nu se justifică diferenţele mari dintre ţări) şi eu că testele se fac doar celor simtomatici sau aflaţi în „categoriile de risc” (recte medicii, iar mai nou, presupun, şi… fotbaliştii, testaţi întruna prin cantonamente, înainte de antrenamente, după, înainte de meciuri, după…), astfel încât o oarecare variaţie a cifrelor (în speţă numărul de teste zilnice) are ceva logică, mi se pare bizar cum, nu mai departe de săptămâna trecută, joi s-au efectuat, conform raportării oficiale, 13.445 de teste, rezultând 238 de noi cazuri (1,77%), sâmbătă 11.626, cu 187 (1,60%), iar ieri… 2915 teste (deşi nu ştiu cine se afla în vacanţa de Rusalii: simptomaticii, medicii „din prima linie”, care „lucrează la foc continuu”, prelucrătorii… nu prin aşchiere, ci ai eşantioanelor…), cu 125 de cazuri, adică un procent de… 4,28%, mai mare decât în (cele mai) multe zile din aprilie, din preajma, să spunem, fantomaticului Paște ortodox (pe 20 aprilie, în a doua zi de Paște, aveam 4.880 de teste şi 190 de cazuri noi, 3,89%!). Un calcul foarte simplu, pe care n-am văzut să-l facă vreun jurnalist (se apucase la un moment dat unul pe Facebook, dar a trecut/revenit în tabăra politicienilor şi s-a lăsat păgubaş), ar duce la concluzia că dacă ieri s-ar fi testat cât joi, am fi descoperit 575 de cazuri noi, de departe „vârful pandemiei” în România; aşa însă, se raportează numai cele 125 de cazuri, cele mai puţine de prin martie, cred. Sau, dacă se supără pe noi Tătaru, Arafat şi/sau Iohannis, interpretează cifrele ca mai sus, fără să ne dea, însă, şi răspunsul la întrebarea mea din deschidere, de ce suntem unde suntem dacă totul s-a făcut ca la carte.

La toate astea aş mai adăuga suspect de constanta cifră a deceselor, care de câteva săptămâni este cuprinsă între fix 8 şi 11 pe zi, sau faptul că în Italia, unde prin aprilie cazurile noi se numărau cu miile, s-au raportat în unele zile ale săptămânii trecute chiar şi mai puţine decât în România (joi, pe 4 iunie, de pildă, 177 de cazuri, faţă de cele 238 de la noi, probabil dintr-un număr mult mai mic de teste), iar în Spania sunt şi zile cu zero decese!

În fine, până să ne lămurim cu toții dacă va mai fi un al doilea val al pandemiei, sau măcar dacă a trecut ori a fost primul, o altă (ultimă) observaţie care mă bulversează şi pe care mi-ar plăcea să o văd pusă sub formă de întrebare de către un jurnalist unui „reputat specialist”, gen Rafila, este că, în ciuda celor două luni de, măcar teoretic, carantină generală și totală, cu oamenii închişi în case, (nici) epidemia de rujeolă – despre care ni s-a spus că circulă în paralel cu coronavirusul, iar zilele trecute am citit noi cifre îngrijorătoare – nu a fost eradicată sau baremi încetinită semnificativ (altfel decât prin faptul că n-a mai interesat pe nimeni o vreme), cu toate că – m-am interesat în mod special – boala are multe din caracteristicile covidului (e virală, se transmite cam la fel), inclusiv o perioadă de incubaţie de 10-12 zile, deci o idee mai mult decât cele 6-7 ale noului coronavirus, dar tot sub cele 14 zile de carantină recomandate şi mult sub cele două luni de stare de urgenţă, cu şcoli închise şi copii (cei mai expuşi) ţinuţi sub obroc.

P.S. Sâmbătă mi s-a răspuns (sunt ironic) la o altă întrebare pe care mi-am tot pus-o, şi anume care ar fi logica măsurii de a se permite spectacolele, exclusiv în aer liber (deci nu teatre sau cinematografe), cu maximum 500 de persoane: ei bine, se pot organiza concerte (rock) electorale, plătite de primării, aşa cum a fost cel de la Timişoara, cu trupa Cargo, difuzat şi online, pentru că altfel niciun artist nu şi-ar scoate vreodată banii de la doar atâţia fani.

O FOTOGRAFIE CÂT 800 DE CUVINTE

Trebuie să recunosc că primul impuls după ce am văzut, parcă sâmbătă [mai ales zilele de weekend (prelungit) îmi intră una-n alta ceva de speriat!], deja faimoasa fotografie cu câţiva dintre membrii guvernului sugând, în biroul premierului, din ţigări şi pahare de băuturi spirtoase, fără vreo distanţare socială sau mască pe nas (e drept, Raluca Turcan o avea sub bărbie, ca toate precupețele, iar ministrul de Externe, cică respectabilul Bogdan Aurescu, îşi ţinea ditamai trabucul cu delicatețe şi, efectiv, mănuşi, umplându-se de cel mai mare ridicol!), a fost să aştept dezminţirile oficiale despre autenticitatea ei, pupincuriştii care să ne explice cum e cu pixelul albastru, şi aşa mai departe, după scenariul bine cunoscut de la povestea oarecum similară cu filmulețul în care Băsescu îl cârpea pe un puşti la un miting electoral, asta, pe de-o parte, presupun, din cauza sau datorită brumei de simpatie subiectivă remanentă şi golită de orice suport rațional pe care o mai am față de fostul autentic liberal Ludovic Orban – în continuare, parcă, o idee mai altfel decât colegii lui pedisto-pedelişti mai vechi sau chiar mai foarte noi, care au căpătat nu doar felul de a fi şi a vorbi, dar parcă şi trăsăturile fizice de ciobani neanderthalieni ale feseniştilor grobieni din anii ʼ90 sau pesediştilor de la începutul anilor 2000 –, iar pe de alta pentru că într-adevăr imaginea lui din poză părea ceva mai neclară, de parcă ar fi fost decupată (şi suprapusă, prin trucaj) din pozele mai vechi cu el de pe la diverse sindrofii – din vremuri normale, fără pandemie cu reguli de conduită stricte, impuse... de guvern (!), şi din cadre mai mult sau mai puțin private –, acelea în care mai şi dansează (cu mişcări caraghioase) sau cântă (jalnic) la chitară, plus că prea semăna cu scenele descrise de altminteri prea puțin credibila Gabriela Firea, conform cărora biroul lui Orban din primărie, de pe vremea când era ceva vice la Capitală, arăta „ca un bar de negri”, iar pupincuriştii de-acum, mult mai subtili decât cei de pe vremea lui Băsescu (deşi sunt cam aceiaşi, aşa că poate doar s-au specializat), au inundat internetul, preventiv, cu o serie de trucaje (şi mai) grosolane, în care ba apărea Ciprian Marica îmbrăcat doar într-un prosop, ba se mai desfăşura şi o scenă de sex oral în prim-plan, pentru a completa, chipurile, tabloul unei orgii cu de toate. Spre mica lui cinste din oceanul de mârşăvie, Orban a recunoscut autenticitatea fotografiei.

În schimb, culmea, spre deosebire de Băsescu, pe care, dincolo de negarea evidenției din partea sa (venită şi ea mai degrabă la sfatul unor consilieri chiar mai ticăloşi decât el, după ce în prima fază practic îşi recunoscuse vinovăția), chiar l-ai fi putut scuza pentru ceea ce putea fi înfățişat drept o scăpare, o scurtă izbucnire nervoasă, când, iritat de copilul care, vorba lui însuşi, „o fi spus ceva”, l-a luat drept propria-i progenitură obraznică și i-a aplicat tradiționala corecție românească (dat fiind că era prea departe să-l tragă doar de urechi), Orban se afundă până peste creştet în cel mai pestilențial rahat atunci când îşi cere scuze pretinzând că a fost o neglijență şi că „greşeala e umană; ni se întâmplă multora”. Ce hal de premier, al cărei hal de țară, e ăla care săvârşeşte patru-cinci greşeli într-una singură, fără să-şi dea seama: „o, vai, n-am realizat că e interzis fumatul în spațiile publice”; „o, vai, nu mi-am dat seama că e interzis să se consume băuturi alcoolice la locul de muncă”; „o, pardon, mi-a scăpat faptul că suntem în pandemie şi trebuie să păstrăm distanța socială”; „o, am uitat şi de măşti, pe care le-am aruncat pe masă, printre farfuriile cu gustări, deşi le cerem oamenilor să le manipuleze cu foarte mare grijă, ca să nu le transforme în bombe biologice”?!

Parcă am fi meritat ceva mai bun, nu mai rău, după ce (bine că) am scăpat de Viorica Dăncilă.

P.S. Cel puțin la fel de penibilă reacția unor jurnalişti, în frunte cu închipuitul lor deontolog-şef, Cătălin Tolontan, care prezentau povestea cu fotografia drept dovada indubitabilă şi supremă că toți cei care acuză presa de a se fi vândut guvernanților, punând botul la subvențiile de stat oferite pe motiv (sau, în cazul ăsta, sub pretext) de pandemie, se înşală amarnic şi vor doar să denigreze măreața mass-media românească.

Legătura dintre sulă şi subprefectură este, însă, că deocamdată nu se cunoaşte paternitatea fotografiei, ea fiind mai degrabă făcută de cineva din anturajul guvernului, nicidecum de vreun jurnalist, iar popularizarea ei s-a făcut aproape exclusiv pe Facebook, presa având doar meschinul „mare” merit de a o fi preluat după ce devenise deja „virală”, grăbindu-se apoi să publice (deontologic, ce e drept)… scuzele şi explicațiile premierului, şi să promoveze apoi până la saturație gestul acestuia de a se, chipurile, autodenunța şi a plăti niscai amenzi.

MICILE MARI IPOCRIZII DIN PANDEMIE

… 87. Având în vedere că nu s-a inventat încă, după ştiinţa mea, termometrul (de tip) digital care să-mi arate o temperatură „normală” mai mare de 35.2, astfel încât, în rarele momente când m-am simţit rău şi am văzut pe micuţul ecran ceva cu 36 (nu mai mult, însă, vreodată, de .4) chiar m-am speriat şi m-am repezit în dulăpiorul de medicamente la etajul întreg cu nurofenuri, adagine și adviluri – Express, Forte, Plus, Ultra, de Răceală şi Gripă… (în paranteză fie spus, nu m-am lepădat de credinţa nestrămutată în ibuprofen nici când, pe la începuturile pandemiei, „experţii” îl dădeau drept aproape letal, după care oricum le-a trecut şi lor) –, nu am o problemă personală cu „termoscanarea” (luarea temperaturii) de la intrările în (unele!) magazine (cu toate că ştiu oameni a căror temperatură obişnuită măsurată cu astfel de divaisuri bate spre 37, aşa că sunt cam la limită cu legiferatul 37.3), însă nu pot să nu remarc faptul că în cele două luni de stare de URGENȚĂ, când virusul făcea (cel puțin la alții) ravagii, nu era obligatoriu nici acest procedeu şi nici măcar purtarea măştilor (medicale, chirurgicale sau de cârpă).

Sigur, un sofism perfect, de tip politicianist, şi-aşa folosit doar de cei mai isteţi dintre guvernanţi şi pupincuriştii lor, spune că nu era nevoie de aşa ceva de vreme ce, în starea de urgenţă, eram (sau ar fi trebuit să fim) cu toţii închişi cu cheile în case, doar că orice om care a trăit în realitatea intrinsecă ştie şi înţelege că simpla obligaţie de a completa o declaraţie la ieşire nu ţinea de foame (şi nici de zăvor sau lacăt), aşa că oamenii tot erau nevoiţi să ajungă (măcar) în farmacii şi în magazinele alimentare, ca să nu le mai punem la socoteală – pe lângă metrou şi celelalte mijloace de transport ÎN COMUN – şi pe cele de bricolaj, cu flori, ziare şi tot ce nu se închisese în mod expres (deşi ar fi trebuit!), genul acela de activităţi care le dau acum apă la moară lui Cîţu să spună că economia nu stă chiar aşa rău cum s-a/ne-am temut, iar lui Iohannis să pretindă că ea trebuie doar revigorată, nu repornită, câtă vreme n-a fost niciodată oprită cu adevărat. (Tare bine e când poţi să şi mănânci prăjitura, şi să o şi pui deoparte pentru mai târziu!)

Prin urmare, toată povestea asta cu „termoscanarea” (despre care nu m-am lămurit dacă există şi în alte ţări la nivel de supermarket, comparaţia unora cu aeroporturile fiind pur şi simplu imbecilă, că una-i una şi alta-i alta, dhăăă!) e doar o mică mare ipocrizie (a autorităţilor), de tip „ne facem că facem”, ca multe altele din timpul pandemiei, chiar şi dincolo de contestările concrete (mă refer la cele raţionale), cum ar fi utilitatea ei îndoielnică în condiţiile în care ameninţarea cea mare o reprezintă purtătorii de Covid-19… A-simptomatici (deci inclusiv fără febră). În plus, teoretic, conform acelorași specialişti (inclusiv de la OMS, cu tot cu reprezentantul local) care la începuturile pandemiei nu doar că minimalizau importanţa măştilor, dar îi mai și luau peste picior pe cei care le purtau din proprie iniţiativă, ele sunt acum panaceul mult aşteptat pentru stoparea răspândirii virusului, o mulţime de grafice şi planşe arătând că e practic imposibilă molipsirea dacă e purtată de toată lumea, aşa că obligativitatea ei la intrarea în spaţiile publice ar trebui să fie suficientă. Asta, desigur, dacă – aşa cum circulă pe internet un banc bazat, pesemne, pe întâmplări reale, la fel cum sunt majoritatea filmelor de la Hollywood din ultimii ani, de când creativitatea scenariştilor s-a dus de râpă – ai apucat să-ţi cumperi una în timpul stării de urgenţă, când nu era obligatorie şi deci puteai să intri într-o farmacie şi fără ea, pentru că acum, în starea de (doar!) alertă, nu mai poţi să-ţi iei decât riscând să plăteşti o amendă grasă.

88. Apropo însă de micile mari ipocrizii (ale autorităţilor) din timpul pandemiei, eu tot nu m-am lămurit, după atâta amar de vreme, care este procedura „autoizolării la domiciliu” cu românii întorşi din străinătate. Practic, adică. Fiindcă mie tot îmi dă cu virgulă; şi nu mă refer numai la cifrele comunicate de GCS, care nu se pupă de nicio culoare cu cele din teritoriu, când intră în ţară (conform declaraţiilor oficiale) zeci de mii de oameni pe zi, iar numărul izolaţilor creşte cel mult cu sute. 

Aşadar… După ce stă omul la vamă, în autoturismul propriu (subliniez), ore în şir, ajunge la ghişeu, completează ce are de completat, după care… Ce? Porneşte (aşadar cu autoturismul propriu, subliniez) către locaţia desemnată (pe proprie răspundere, înţeleg) pentru a se autoizola… OK, doar că locaţia asta se află, în general, la sute de kilometri depărtare, în Bucureşti, Constanţa sau chiar, să zicem, Suceava. Unde ajunge… cum? Carevasăzică cu autoturismul propriu (subliniez). Că n-am auzit să fie la Nădlac o megaparcare unde sunt lăsate maşinile şi de unde sunt cu toţii transportaţi cu autocarele (alea unde se înghesuiau unii în alţii fără măşti etc.), aşa cum poate se petrecea când erau duşi în carantină instituţionalizată.

Acum, marea mea întrebare este, de fapt: când pleacă de la Nădlac spre, de pildă, Bucureşti, li se umple (de către autorităţi) portbagajul cu apă şi mâncare să le ajungă pentru tot drumul? Daʼ cu benzina cum fac?; că, de-o altă pildă, rezervorul alei mele nu ţine dintr-un capăt în altul (pe lăţime) al ţării şi e musai să fac cel puţin o alimentare.

Ce tot vreau să spun e că nu înţeleg cum ar putea oamenii ăştia să nu trebuiască să mai oprească pe drum, ba la un chioşc sau magazin cu mâncare, ba la o benzinărie, ba chiar să înnopteze undeva. Şi atunci, izolarea (strictă, supravegheată, alea-alea…) se pune doar de a doua sau a treia zi (nu doar ca numărătoare, ci efectiv), de când ajunge diasporeanul acasă?!

Poate că şi de-asta, înţelegând că nu prea are rost să ne (mai) ascundem după deget, alte ţări, chiar şi cu mult mai afectate de pandemie decât a noastră, au purces la nişte măsuri de relaxare incomparabil mai ample decât se milostivesc să ne dea nouă, cu ţârâita, parcă de la ei din buzunare, tătuca Iohannis şi mămuca Orban.

WEEKENDUL JUDECĂȚII

... 86. Între cetăţenii aceia uşor (sau mai greu) derutaţi din Piaţa Victoriei, convinşi că pandemia de COVID-19 nu există, Bill Gates vrea să-i cipuiască, vaccinurile sunt uneltele diavolului, antenele 5G le prăjesc ce au ei în loc de creiere şi Dragnea conduce din umbră (şi puşcărie) (şi) cabinetul Orban, dar care, la urma urmelor – pe logica strâmbă, împănată cu minciuni gogonate, crezute numai de alegătorii lor la fel de inteligenţi ca şi ei, a guvernanţilor pedelisto-penelişti – îşi exercitau fundamentalul drept constituţional la protest şi liberă exprimare fix aşa cum, tot în plină pandemie, muncitorii plecaţi în Germania să culeagă sparanghel cică şi-l exercitau pe cel la liberă circulaţie în UE, şi petrecăreţii cam de aceeaşi teapă din Parcul Herăstrău (aka „Regele Mihai I”, că văd că nu ştie nimeni din presă ori de la primărie că a fost rebotezat), mai cu glagore îmi par, totuşi, cei dintâi, care – după minţile puţine şi proaste ale idioţilor convinşi, pesemne din proprie experienţă, de când manifestau (tot) împotriva lui Dragnea şi a guvernelor pesediste, că nu au cum să se afle acolo din proprie iniţiativă, ci doar dacă sunt plătiţi regeşte de cineva, în speţă, acum, de forţele oculte ruse – măcar or fi câştigat un bănuţ (ne)cinstit ca să-şi exprime revolta faţă de conspiraţiile universale, spre deosebire de ceilalţi, care şi-au exprimat-o, dimpotrivă, cheltuind de la ei (sau, mai degrabă, dată fiind media de vârstă, de la babacii nababi, profitori ai sfertodemocraţiei noastre ultracorupte), altminteri şi aceştia din urmă fiind, în mod vădit, la fel de convinşi că toată treaba asta cu coronavirusul e un megafake news de proporţii biblice, de vreme ce nesocoteau cu la fel de multă îndârjire orice regulă de distanţare socială şi aşa mai departe. Asta dacă n-or fi fost de fapt aceiaşi, dând pe merele din Herăstrău ce-au luat pe perele din Piaţa Victoriei. Oricum, şi unii, şi ceilalţi semănau ca două picături de bere „la pachet” nu doar între ei, ci şi cu cei aflaţi în aceeaşi Piaţă a Victoriei pe 10 august 2018, vitejii aceia care dintre sutele de jandarmi pe care să-şi verse cu paşnică sălbăticie năduful au ales-o ca din întâmplare poate pe singura femeie în uniformă.

Pe de altă parte, oricât de idioţi şi iresponsabili ar fi fost şi unii şi ceilalţi dintre cei de mai sus, vinovăţia lor pentru o eventuală recrudescenţă a epidemiei n-are cum să o egaleze pe cea a autorităţilor, din cauza cărora s-a petrecut (şi încă se petrece, că evenimentele sunt în desfăşurare la ora la care scriu) îmbulzeala cu mult mai mare din Nădlac, de unde, în urma recentei decizii guvernamentale de a înlocui carantinarea instituţionalizată a celor veniţi din străinătate, inclusiv din zonele roşii (adică din ţările în care, printre altele, o astfel de carantină… abia se instituie) cu izolarea la domiciliu, după ce s-au călcat în picioare pentru formalitățile vamale, zecile de mii de diasporeni se vor izola direct în supermarketurile din țară, după cum, intervievat de un post de televiziune, aproape şi recunoştea unul dintre ei, întors, cică, fiindcă avea un eveniment urgent în familie, cu siguranță unul dintr-acelea care presupune cumpărarea de daruri (de nuntă) sau, Doamne fereşte, măcar lumânări, şi care, de vreme ce e urgent, categoric nu se va desfăşura după cele 14 zile de pretinsă autoizolare.

Toate astea (şi multe altele, gen focarele de COVID din spitale) din cauza incompetenţei unui guvern care n-a fost în stare (nici măcar) să emită la timp un act normativ pentru „starea de alertă”, oferindu-le amatorilor de teribilisme un răgaz de trei zile, transformat iute într-un soi de „The Purge Weekend” (după numele unei celebre serii de filme de groază), în care să-şi facă de cap. Aşa cum se întâmplă, însă, întotdeauna, pentru toate prostiile liderilor politici şi ale unei mâini de (alţi) descreieraţi plăteşte o ţară întreagă.


P.S. Ar avea şi Ludovic Orban dreptatea lui să susţină că reproşurile care i se aduc guvernului – ba că s-au dat amenzi (abuzive), ba că nu s-au dat (când trebuia) – sunt de genul „de ce ai bască?, de ce n-ai bască?”, dacă în cazul acesta n-ar fi o situaţie în care basca (guvernului) a fost şi este pusă… în picioare (și cu picioarele), pe post de ciorapi. Sau cum îşi poartă premierul masca chirurgicală, adică oricum numai nu corect.

UN FLEAC, NE-AM IMUNIZAT

Câteva chestii chiar mai tâmpite decât autoinfectarea lui Cataramă (sau, în fine, pe-aproape):

81. Nu ştiu cum e la noi cu „zonele metropolitane”, că nu sunt prea bine definite, dar ştiu că eu ca să ajung din Colentina în Băneasa pe drumul cel mai scurt şi mai liber, pretabil la o „distanţare socială” adecvată, trec prin oraşul (?) Voluntari. Şi tot aşa, mi-e mai la-ndemână să ies cu bicicleta printr-o comună suburbană, aflată la doi paşi, decât să mă plimb prin cartier (şi cu atât mai puţin prin centru), unde traficul e de zece ori mai aglomerat. Prin urmare, chiar mi s-ar părea una dintre cele mai mari imbecilităţi făcute de un guvern şi-aşa renumit pentru asta dacă n-ar găsi o soluţie să nu fiu nevoit să mai consum un top de hârtie (nu m-am riscat decât de vreo două ori să-mi pun declaraţia doar pe telefon, ca să mi-l manevreze/infecteze cine ştie ce tab-major sau să-mi dea una din amenzile alea abuzive, că n-o am în format fizic) ca să completez vreun astfel de document. Asta ca să nu mai spun de cealaltă idee creaţă, vehiculată de ministrul Sănătăţii, ca declaraţia să fie verbală, dar însoţită de un vraf de alte documente care să ateste că mergem unde pretindem, cum ar fi actele de proprietate ale bunicii de la țară (de-alea cu moşteniri şi succesiuni pe şapte generaţii, de nu le descifrează nici notarii, d-apăi tab-majorii!) sau, mai ştii, în cazul meu de mai sus, bonul de la Carrefour-Băneasa (deşi aş avea probleme la dus, de genul celor întâmpinate de unii amendaţi pentru că – vezi Doamne – nu aveau sacoşele pline de cumpărături deşi bifaseră că acolo merg, organul socotind, însă, cu ambii lui neuroni încinşi la maximum, că de-acolo se întorceau!)

82. Am văzut în ultimele două-trei zile un fel de întrecere socialisto-populistă între politicienii de toate culorile politice, care declarau cu emfază că, la urma urmelor, nu e aşa mare nenorocire dacă „starea de alertă” nu va fi definită la timp, vineri, când ieşim din cea „de urgenţă”, deoarece poporul român e civilizat şi responsabil şi aşa mai departe, astfel încât poate sta trei zile cuminte şi disciplinat, păstrând „distanța socială” şi măştile pe figură, chiar şi fără acte normative constrângătoare. Ce n-am înţeles eu în treaba asta cu iz schizoid e de ce dacă poate să stea liniştit şi disciplinat trei zile – de weekend, şi primele de libertate după două luni de confinare (am promis că adopt termenul, echivalent oarecum cu „izolare” şi „carantinare”)! – mai e nevoie de lege… începând de luni. S-au făcut aprofundate studii sociologice conform cărora limita maximă de comportament civilizat al românilor e de trei zile.

83. Apropo de ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru (dar şi de schizoidie), l-am văzut declarând, în repetate rânduri, că studiul de seroprevalență preconizat a începe la sfârşitul acestei luni (cel pe care voia Streinu-Cercel să-l facă de prin martie) ne va spune care e proporţia românilor care au trecut prin boală şi, teoretic, s-au imunizat, asta pentru a şti la ce să ne aşteptăm cu ocazia celui de-al doilea val al epidemiei. Cititorul meu fidel ştie că teoria conform căreia virusul circulă, inclusiv la noi, de (mult) mai multă vreme decât ar demonstra-o primele cazuri oficiale, astfel încât „vârful pandemiei” s-a petrecut cine ştie când, independent de cifrele autorităţilor, este favorita mea, însă paradoxul e că – domnul ministru părând şi el, din câte i-am descifrat pe chip, plin de speranță că respectivul studiu va avea rezultate liniştitoare – dacă într-adevăr un mare procent dintre români au fost infectaţi şi s-au vindecat (asimptomatici sau cu simptome uşoare pe timpul bolii, astfel încât n-au necesitat spitalizare şi luarea în evidenţe), ar rezulta că autorităţile nu doar că nu şi-au făcut bine treaba, permiţând răspândirea COVID-19 în comunitate la cote astronomice (de pildă, fiindcă i-au pierdut din vedere pe mulţi diasporeni, necarantinându-i, sau pentru că n-au testat destul, sau fiindcă n-au luat măsuri de izolare şi mai ferme, gen oprirea transportului public şi închiderea magazinelor de… bricolaj), dar ne-au mai şi ţinut degeaba în case. De aceea sunt sceptic nu faţă de rezultatele studiului, ci despre ce ni se va comunica nouă.

84. Dacă în legătură cu frizeriile, saloanele de înfrumuseţare şi, mai ales, cabinetele stomatologice lucrurile sunt mai mult decât evidente, mă prăpădesc de râs când văd preocuparea unora (dintre jurnalişti, în primul rând) pentru redeschiderea teraselor (cu muzeele s-a rezolvat). Una-două: „dar terasele când se deschid?; „de ce nu redeschideţi terasele?!”; „cu ce e mai periculoasă deschiderea teraselor decât a supermarketurilor sau a metroului?” etc. Ei bine – dincolo de un eventual aspect simbolic, în sensul că un astfel de gest ar reprezenta dovada neîndoielnică a încheierii definitive a pandemiei şi a temerilor noastre – din punctul meu de vedere este exact ca şi cum o astfel de problemă chipurile crucială pentru „revenirea la normal” şi „repornirea economiei” ar fi legată de… magazinele de pălării: „Daʼ magazinele de pălării… magazinele de pălării de ce nu le deschideţi, domnilor, odată?! Cât să mai răbdăm?!”.

85. În mintea lui, cu siguranţă Cosmin Prelipceanu este un deontolog desăvârşit, iar Digi24 este – aşa cum, de altfel, pretind şi unii dintre cunoscuţii mei! – cel mai obiectiv post de televiziune din peisajul media românesc. Aşa, de pildă, ieri, pentru a dezbate subiectul votării, de către Senat, a proiectului de lege al guvernului privitor la declararea stării de alertă, jurnalistul a invitat, cât se poate de profesionist (după standardele din Congo), un singur senator, şi acela de la PNL (deşi mă gândesc că i-ar fi fost chiar mai uşor să găsescă şi unul de la Opoziţie, de vreme ce aceştia sunt… majoritari). Ei bine, după ce invitatul (de fapt o invitată, prin telefon) s-a văicărit de mama focului, pretinzând că proiectul de lege a fost pur şi simplu „căsăpit”, domnul Prelipceanu, pentru a asigura echilibrul cerut de normele deontologice şi, în principiu, de CNA, a vrut să afle şi părerea Opoziţiei, astfel încât… a întrebat-o tot pe doamna senatoare PNL: „Dar Opoziţia cum şi-a argumentat această atitudine?”. Magnific! După care, desigur, de obicei urmează invitarea unor analişti „independenţi”, gen Cristian Pîrvulescu sau Florin Negruţiu, pupincurişti (băsişti) recunoscuţi, doar că de data asta eu n-am mai răbdat şi am comutat pe Antena 3, ca să-mi otrăvesc acolo zilele cu alde Virgil Guran, Cezar Preda, Tănase Stamule, Theodor Stolojan, Dan Vîlceanu, Tinel Gheorghe şi alţi pedelişti siniştri, nelipsiţi de la orice asemenea dezbatere, chiar şi dacă sunt înconjuraţi de adversari politici sau din rândul analiştilor la fel de „independenţi”, doar că de ceilalţi.

PROST EȘTI TU, CTP!

... 81. ...Şi în general, dar acum mă refer doar la declaraţiile sale de la Digi24, postul predilect al pupincuriştilor, organul (ne)oficial de preșă al pedelisto-peneliştilor de emanație băsistă, unde i-a făcut, la rândul lui şi absolut gratuit, pe nedrept, proşti pe toţi cei – după propria-i numărătoare – 18.700.000 de români care au stat în case şi au respectat ordonanţele militare chipurile doar de frica amenzilor, spre deosebire de „şmecherii” (în număr de 300.000) care le-au tot încălcat iar acum se bucură că CCR le-a declarat neconstituționale pe acestea din urmă, practic abrogându-le (dovadă, mai degrabă, a incompetenţei celor care le-au născocit fără a fi în stare să le pună în acord cu Legea fundamentală şi normele democratice).

Ei bine, nu ştiu alţii, restul de 18.699.999, dar eu unul nu datorită sau din cauza acelor amenzi aberante am stat în casă în aceste două luni, inclusiv după decizia Curții, deşi recunosc că teama de abuzurile aparatului represiv, despre care am fost printre primii care şi-au exprimat, chiar de a doua zi după intrarea lor în vigoare, aproape convingerea – bazată pe o experienţă de viaţă în România dezolant de vastă – că nu vor întârzia să apară, a avut o oarecare contribuţie, dar categoric şi mai înfricoşat aş fi fost dacă toate pandemia asta s-ar fi petrecut pe vremea lui Ceauşescu (a cărui… mână forte par s-o regrete alde CTP, dar şi mulţi alţi imbecili de vârste chiar cu mult mai fragede, care ştiu despre vremurile de dinainte de 1989 doar din relatările probabil elogioase ale aceloraşi părinţi ulterior şi fesenişti împotriva cărora, totuşi, din spirit de frondă, s-au răsculat de la un moment dat, de ne-am pricopsit cu atâţia tefelişti hashtagiști „de dreapta” în patria noastră dominată în anii ʼ90 de fani cetepişti ai mineriadelor), sau dacă aş fi fost rezident al unei ţări şi mai bananiere, gen Congo sau India, unde lucrurile sunt ţinute sub control nu doar cu amenzi-record, ci şi cu, la propriu, ciomagul sau, de ce nu? – cum de asemenea îşi doresc mulţi – prin represiune armată mergând până la execuţii pe stradă, altminteri – nu-i aşa? – cea mai eficientă metodă de impunere a distanţării sociale.

Cum, însă, într-un moment de graţie al istorie sale, România, mai degrabă printr-o conjunctură favorabilă, decât ca voinţă unanimă a populaţiei sale, a intrat într-o sferă de influenţă aproximativ democratică, îi invit pe toţi aceşti „Martori ai lui CTP” să emigreze ei pe tărâmuri cu orânduiri chiar şi mai… ferme decât regimul iohannisto-orbanist.

P.S. Tot pentru cei cu o impecabilă logică antidemocratică e necesară precizarea că pentru a opri încăierările cu bâte şi săbii (ninja) dintre clanurile de tot felul de cetăţeni turmentaţi şi turbulenţi sau pentru a-i sancţiona pe cei care ascultă manele cu volumul dat la maximum (se văicăreau unii pe Facebook că au început asemenea manifestări fix după decizia CCR) ori pe tâlharii care te atacă în plină stradă ziua în amiaza mare NU e obligatorie decretarea (şi cu atât mai puţin permanentizarea!) Stării de Urgenţă, asezonată cu amenzi aberante, ci e suficient ca poliţiştii să-şi facă treaba şi în starea de normalitate cu acelaşi zel (dar pus în limitele constituţionale) cu care acum s-au dedat la tot soiul de abuzuri, îmbătaţi de statutul hipertrofiat care li s-a conferit în timpul pandemiei.

CUM SE (RE)SCRIE ISTORIA

… 80. Paradoxul cu trecerea timpului, cel puţin de la o vârstă, cel puţin pentru mine, este că, tot mai adesea, un eveniment petrecut la un moment dat (îmi) pare când foarte îndepărtat, când foarte recent. Aşa, de pildă, şi eu am senzaţia că aceste aproape două luni de carantină sau (auto?!)izolare la domiciliu (tot nu s-a găsit un termen specific, care să nu dea naştere la confuzii cu situaţiile de tip instituţional, impuse celor veniţi din străinătate sau cu simptome, aşa că poate împrumutăm franţuzismul „a confina/confinare”, prezent şi în unele dicţionare autohtone de neologisme şi folosit de românii stabiliţi de mult în Franţa) au trecut ca un fum, deşi, totodată, începuturile mi se par învăluite în alt gen de ceaţă, a negurilor vremii.

Pe de altă parte, însă, spre deosebire de unii jurnalişti şi politicieni cu totul amnezici, îmi amintesc foarte bine că, pe vremea când stăteam cu toţii cu inima cât un purice, îngroziţi de pandemia tot mai ameninţătoare cauzată de „virusul ucigaş” misterios, primele cazuri care au revoltat, de-a dreptul, opinia publică, practic în ansamblul ei, au fost cele ale „fostului ofiţer MAI” care a refuzat să recunoască faptul că se întorsese dintr-o excursie în Israel (țară ce nu se afla în „zona roşie”, dar ce mai conta, mai ales că la mijloc părea să fie şi o amantă secretă a personajului) şi a infectat astfel, chipurile de unul singur, chipurile întregul spital Gerota, şi cel al „senatorului PNL Vergil Chiţac”, care, de asemenea, conform relatărilor din întreaga presă, a refuzat să ia măsuri (de autoizolare) după ce fusese avertizat în mod oficial, printr-o scrisoare [(făcută) pierdută], că, la reuniunea NATO la care luase parte cu ceva timp înainte, un membru al unei alte delegații fusese confirmat cu noul coronavirus, domnul senator preferând să-şi vadă liniştit, ca şi cum nimic nu se întâmplase, de campania electorală, participând, printre altele, la o agapă prilejuită de Ziua Femeii, unde se pupase şi îmbrăţişase cu sute de doamne și domnișoare, dar şi la o reuniune de partid, din cauza căreia inclusiv premierul Ludovic Orban a trebuit să stea în izolare la Vila Lac două săptămâni, iar în parlament au avut loc ample acţiuni de testare şi dezinfectare, soldate cu închiderea instituţiei. Ca o paranteză, din cauza lui Chiţac, eu însumi mi-am luat ceva sudălmi pe Facebook, deoarece, cu obiectivitatea mea autodistructivă, îndrăznisem să remarc, oarecum în apărarea lui, că, spre deosebire de aceeaşi practic întreagă presă, care vorbea de respectiva reuniune NATO ca derulată „la sfârşitul lunii februarie”, găsisem undeva (dintr-o sursă sigură) că avusese loc, de fapt, în perioada 17-19 februarie (ceea ce, nici măcar în cazul celei mai scurte luni a anului, mai ales într-unul bisect, nu prea înseamnă sfârşit, ci mai degrabă mijloc), astfel încât, până pe 8 martie, când se petrecuse debutul aproape accidentului epidemiologic, trecuseră mai mult decât cele 14 zile de carantină şi/sau (auto)izolare purificatoare în care ar fi trebuit să stea senatorul dacă ar fi ştiut de la bun început despre cazul colegului său european (scrisoarea de avertizare venise însă oricum pe 6 martie, parcă, iar senatorul pretindea că o citise pe 9, sau ceva de genul ăsta).

Ulterior, tot din câte (bine) îmi amintesc, în presă au apărut, pe de-o parte, informaţii despre faptul că liberalului, spre satisfacția unanimă a publicului, i se întocmise dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor, iar pe de alta despre starea lui de sănătate tot mai precară, ce necesitase internare în spital şi apoi chiar la terapie intensivă, spre disperarea fiului, care deja făcea apeluri patetice către presă şi opinia publică să nu se mai arate atât de câinoasă cu un om aflat, practic, cu un picior în groapă.

Ei bine, am reamintit pe larg toate acestea deoarece zilele trecute, cu ocazia polemicilor prilejuite de trecerea tacită prin Camera Deputaţilor a proiectului de lege privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”, mai întâi ministrul de Interne, Marcel Vela, apoi o moderatoare de la Realitatea Plus la fel de ramolită, urlau, pe rând, în emisiuni diferite, primul în contumacie, cealaltă direct în feţe, la nişte pesedişti care îndrăzniseră nici măcar să reproşeze cuiva ceva, ci doar să amintească, la rândul lor, că fatalitatea făcuse ca, din cauza „cazului Chiţac”, parlamentul să intre în carantină, după care se decretase starea de urgenţă etc., astfel încât exista o oarecare dacă nu scuză măcar explicaţie pentru care proiectul fusese scăpat din vedere, acuzându-i (Vela şi moderatoarea pe pesedişti, carevasăzică) de nemernicie, fiindcă, vezi Doamne, sunt atât de haini la suflet încât îl înfierează pe un biet om suferind şi nevinovat – recte pe deja penalul (în accepţiunea termenului dată de pedelisto-penelişti, care pun eticheta din momentul vehiculării acuzaţiilor prin presă), pentru zădărnicirea combaterii bolilor, Chiţac –, reproşându-i – „ha, ha, ha” (râs forţat, ironic şi isteric, ca de vrăjitoare, al moderatoarei şi cu înfăţişare aşijderea) – că era bolnav, de parcă un om vrea el să fie bolnav şi ar avea vreo vină pentru asta. Păi, cucoană şi cetăţene cu geacă, iată că are, conform codului penal de care nu doar că se folosesc, ci de-a dreptul abuzează din plin autorităţile zilele astea!

Ce voiam să subliniez este felul mizerabil în care sunt deformate evenimentele (practic, de-a dreptul istorice) de către oamenii politici şi pupincuriştii lor din presă pentru a se plia pe „logica” intereselor de partid şi pecuniare.