ARTISTA, BANII ȘI JUNGHIUL

Mi-ar fi plăcut să pot spune că doar (sau de-abia) odată cu și din cauza pandemiei s-a întâmplat să răresc eu ieșirile (sau intrările, oricum mersul) la teatru până la, practic, suprimare, însă n-ar fi adevărat decât, poate, cel mult pe sfert, cam tot atât cât din pricina faptului că n-am prea mai rezonat cu piesele jucate pe scenele bucureștene când, de la un moment dat, după ce oricum trecusem printr-o foarte lungă fază în care selecția spectacolelor o făceam exclusiv pe baza titlurilor pieselor, sau mai precis a numelor autorilor, pentru ca abia (mult) mai târziu, când apetența mea pentru teatru depășise, pesemne, capacitatea regizorilor de a găsi în ditamai dramaturgia universală texte clasice și chiar (mai) moderne, dar scrise de, carevasăzică, dramaturgi, și trecuseră la „dramatizări” după opere de cu totul alt gen, în special romane, să mă orientez și eu, ca tot diletantul, după numele actorilor, dar și asta până când aceeași bogată dramaturgie universală și chiar românească, dimpreună cu tot cu dramatizările alea care nu-mi erau deloc pe plac, au ajuns să fie dominate până la eclipsarea cvasitotală de prolificitatea unor autori români contemporani, în număr de doi, și anume Mimi Brănescu și Lia Bugnar, încât mi-am pierdut treptat nu doar interesul, ci și opțiunile, în ordine mai degrabă inversă, după care a intervenit, e drept, și jumătatea mai mare, spre trei sferturi, a paharului gol, respectiv o schimbare radicală de program de lucru a însoțitoarei mele dintotdeauna și pe veci, ceea ce a pus capac, astfel încât aproape că nici n-am apucat în calitate de spectator împătimit actuala epocă de înflorire a teatrelor „independente”, cu sedii și săli de spectacole amplasate prin tot felul de imobile cu bulină roșie, în pivnițe insalubre și demisoluri igrasioase, pentru care m-aș mira să dețină autorizațiile obligatorii de securitate la incendiu, în ciuda tragicului episod „Colectiv”, și cu toaleta – constând într-o chichineață mizeră și unisex – în clădirea vecină, sau, dacă sunt mai pe la suprafețe, ființând obligatoriu pe lângă câte un băruleț unde se pot servi covrigei, cafeluțe și băuturi alcoolice chiar în timpul reprezentației, ceea ce n-o împiedica pe o foarte tânără „prietenă” de-a mea de pe Facebook, actriță într-o astfel de trupă de teatru „neconvențională”, să tune și să fulgere împotriva „snobilor” care nu se mulțumesc doar cu „magia unui text”, indiferent de condițiile de vizionare, și evită cu îndârjire improvizațiile de genul ăsta, preferând cu nerușinare teatrele tradiționale și convenționale, unde pot, ai naibii îmbuibați îmburgheziți!, să stea pe scaune sau fotolii, în loc de cine știe ce banchete muncitorești, taburete și strapontine de plastic, dacă nu chiar găleți cu fundul în sus, și nu riscă decât în mai mică măsură să leșine de mirosurile de gunoi, mucegai, mâncare, closet și/sau vomă ori să sfârșească arși de vii, călcați în picioare sau sub dărâmături, în caz de Doamne ferește.

Ce voiam, de fapt, să spun cu sau, mai degrabă, după această eclectică și prea atotcuprinzătoare introducere e că, în urmă cu mai bine de două săptămâni, spre trei, într-o împrejurarea aproape mistică, pentru că o altă „prietenă” de-a mea de pe Facebook, de asemenea tânără actriță, tocmai postase o invitație, cu link în comentarii și tot tacâmul, la o piesă în care juca, iar data reprezentației, destul de cam prea îndepărtată, cum e acuma moda (adicătelea să se cumpere bilete la teatru cu săptămâni și chiar luni bune în avans, ca la Concertul de Anul Nou de la Viena, ceea ce pentru mine, care am ajuns la o anumită etate și n-aș băga mâna-n foc pentru ce mi se întâmplă nici peste două ceasuri, e de neînțeles și greu de asumat), se nimerea să coincidă cu o zi liberă a jumătății mele mai bune, am cumpărat primele bilete la o piesă după nici nu vreau să socotesc câtă vreme, dar se prea poate să fie spre (dacă nu și peste) zece ani, așteptând cu un soi de nerăbdare umbrită de presimțiri tulburi ziua revenirii mele într-o sală, întâmplător sau, mai degrabă, nu (că și asta a cântărit mult în decizia mea) a Teatrului Național, închiriată, practic, de către trupa „independentă” și cu nume bizar care realiza spectacolul, de fapt un fel de „one-(wo)man show”, un „recital” al tinerei și, aș zice, necunoscutei artiste [cel puțin pentru mine, deși nu m-ar mira să fie vreo vedetă a telenovelelor proteviste (plus o apariție certă într-o reclamă la pastile de ținere de minte), la care nu mă uit, dar am mai pățit să fiu luat peste picior că nu auzisem de marele actor Cutare, pe care eu abia îl descopeream într-o piesă de teatru, în timp ce el era de multă vreme faimos pentru cine știe ce rol de Moș Tăgârță din vreun „Las Fierbinți”], încât trebuie să recunosc că mă și apucaseră îndoielile dacă era cea mai bună opțiune să investesc grămăjoara cam nejustificat de mare de bani pe bilete pentru a vedea, după acel amar de vreme, la – vorba unora – „redebutul” meu ca spectator, o astfel de reprezentație cam neconvențională și ea, la limita dintre piesă de teatru propriu-zisă și stand-up (deși prin poze parcă interpreta e mai mult culcată)... ce-o fi fost, nu neapărat commedy, dar, cum spuneam, prea se legaseră aproape magic micile detalii, iar actrița e chiar o fată încântătoare, amănunt care, de ce să nu recunosc și asta?, de multe ori cântărește greu în alegerile mele în domeniul artelor vizuale, recte mai ales film, doar că, după ce și pe parcurs urmărisem cu acea îngrijorare (ne)lămurită (doar) pe jumătate sau sfert de care am amintit mai sus postările protagonistei, în care mi se părea că decelez un soi de disperare a ei că nu se vor vinde suficiente bilete cât să se țină spectacolul, plus un episod în care, contractând eu un început de răceală, m-am temut că nu mă întremez la timp (că de-aia și pomeneam de reticența pe care o am de a mă angaja la ceva ce urmează să se desfășoare prea departe în viitor, adică dincolo de, să zicem, poimâine), dar, din fericire, s-a dovedit o alarmă aproape falsă, fiindcă după două nurofene de răceală și gripă (pe lângă cele două parasinusuri penta, cu efect, asupra mea, de frecție la picior de lemn) și o noapte de transpirat intens am scăpat aproape miraculos de orice simptom, inclusiv febra măricică după standardele mele (în sensul că pe termometrele digitale nu depășesc, când sunt bine, 35,2, iar acum ajunsesem la un 37,5), fix în ziua cea mare, după ce m-am dichisit corespunzător și chiar am făcut un soi de repetiție generală, constând într-o scurtă plimbare prin jurul blocului, cu noua pereche de blugi negri și cea de pantofi (sport) asortați, achiziționate special pentru astfel de evenimente atât de rare în ultima vreme, dar care s-ar fi pretat și la cele mai frecvente, din păcate, cum au fost cele două înmormântări de prieteni despre care am scris zilele trecute, și după ce am mai avut un mic episod de panică, sub duș, când mi s-a pus unul din relativ obișnuitele mele junghiuri musculare din senin la spate, încât mă și închipuiam în cvasiimposibilitatea deplasării, cu subsecventa pierdere încă și mai aiurea a banilor dați pe bilete, mai degrabă absolut din întâmplare, pentru că și uitasem de buna mea practică de odinioară de a suna înainte să plec către sală, pentru a fi sigur că piesa se joacă, după ce am avut de câteva ori – puține, e drept, raportat la frecvența uneori și de două-trei ori pe săptămână cu care mergeam pe vremuri la teatru – de-a lungul timpului neplăcuta surpriză să aflu chiar la intrare că am venit degeaba, fiindcă se îmbolnăvise un actor sau ceva, m-am uitat atât pe contul fetei, cât și – descoperind cu îngrijorată nedumerire crescândă că nu mai postase nimic de vreo două zile, deși părea mai firesc să spună ceva de genul „astăzi/mâine joc... vă aștept...” – pe pagina de internet a Teatrului Național dedicată, constatând, cu sentimente amestecate de furie, scârbă, deznădejde și dezamăgire, că spectacolul nu mai figurează în programul zilei, temerile mele cele mari fiind confirmate definitiv la telefon, când mi s-a spus că, într-adevăr, din motive practic necunoscute, „la cererea organizatorului”, acesta s-a reprogramat nu peste patru zile, cum tot înțelegeam eu greșit, confundând, cum mai pățesc uneori, luna martie, curentă, cu cea viitoare, aprilie, ci peste fix o lună și respectivele patru zile, amănunt deja de prea mică importanță – chiar și în contextul în care peste acele patru zile fantomatice era cu adevărat imposibil să mai ajung, dar peste reala lună și aceleași patru zile s-ar mai fi putut aranja ceva –, câtă vreme am luat instantaneu și pe loc, practic încă dinainte să sun, decizia de a-mi recupera banii după care și-așa cam începusem să plâng.

Ce vreau să spun și cu sau, mai degrabă, după această relatare la fel de prea amănunțită ca și introducerea de și mai sus e că, iată, chiar și încercând să evit neplăcerile unei săli așa și pe dincolo, cum presupun că deține (dacă deține vreuna) și compania respectivă, de vreme ce însăși protagonista mult amintită se arăta euforică atunci când ne invita pe „scena Naționalului”, primul meu contact efectiv cu un teatru „independent” [altul decât deja aproape tradiționalul Act, cam primul de gen, unde m-am tot dus într-o vreme, de dragul unor texte bune (deși tot acolo l-am descoperit cu oroare și pe „dramaturgul” Mimi Brănescu!) și al lui Marcel Iureș, dar tot cu grijă stăteam pe scaunele lui inconfortabile de la subsolul oricum mai puțin sinistru decât altele, și a chiar minunatului Metropolis, care însă am impresia că nici nu mai e așa independent, cel puțin nu de banii de la primărie] e dintre cele mai neplăcute, confirmându-mi mai toate ideile poate ușor preconcepute și (pre)judecățile cu concluzii defavorabile, o notă proastă aparte meritând și domnișoara actriță „prietenă”, care, deși aflase din timp de reprogramarea/amânarea/anularea spectacolului, după cum am constatat mai (și prea) târziu dintr-un răspuns al ei la comentariul altui nătăfleț ca mine care se lăsase convins să cumpere bilete probabil tot (doar) de dragul ochilor ei frumoși, a tăcut chitic, după ce înainte nu mai contenea cu promourile, dintre care, cinstit să fiu, unele chiar mă făcuseră să am îndoieli și asupra aptitudinilor ei profesionale, pentru că se dovedea destul de falsă în încercarea de a se introduce deja în pielea personajului (inclusiv semnificativ mai tânăr decât ea!) pe care avea să-l (sau, mai degrabă, iată, să NU-l) joace și pe scenă. Dar asta e deja altă poveste lungă.

SIMO VS CARO

Oricât de contondent și antagonic ar putea părea el la prima vedere, schimbul de replici de la distanță dintre Simona Halep și Caroline Wozniacki pe tema revenirii jucătoarei noastre în circuitul WTA, deocamdată pe bază de „wild card” la un turneu important, după decizia TAS de reducere a suspendării inițiale dictate de forurile din tenis, este genul acela de polemică ilustrativ, într-o bună măsură, pentru situațiile rabinice în care, cu mici ajustări, ambii protagoniști au la fel de multă dreptate, iar adevărul este efectiv (pe) la mijloc.

În timp ce, după părerea mea, daneza are o abordare corectă când spune că un sportiv care a fost suspendat pentru încălcarea regulilor privitoare la dopaj, fie și din greșeală, în mod accidental, ar trebui să-și bazeze revenirea, în urma efectuării pedepsei, strict pe propriile puteri, fără să fie ajutat cu invitații ale organizatorilor de turnee, care, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mică sau mai mare, prejudiciază ceilalți participanți la competiție, în sensul că unii vor avea un traseu mai dificil decât ar fi fost normal, întâlnind un adversar mai bun decât ar fi trebuit, pe lângă că în felul acesta nu primește respectiva invitație cineva care ar fi meritat mai mult, revenind, eventual, după vreo accidentare sau un concediu de maternitate (în zilele noastre teoretic ar putea beneficia de așa ceva și băieții, dată fiind egalitate între sexe și așa mai departe, deci nici măcar nu mă refer doar la WTA), Simona e la fel de îndreptățită să susțină că, în cazul ei, respectivul „wild card” a venit, practic, să corijeze, într-o oarecare măsură, nedreptatea care i s-a făcut atunci când a fost obligată să stea pe tușă... mai mult decât pedeapsa, dat fiind că, dacă ar fi revenit când trebuia (conform deciziei finale și definitive a TAS), poate că nici n-ar mai fi avut nevoie de așa ceva, deoarece s-ar fi putut înscrie măcar în calificările turneului, dacă nu chiar direct pe tabloul principal, teoretic ea putând, presupun (ar trebui făcute niște calcule, desigur, pe lângă invocarea diverselor condiții ipotetice care ar fi fost necesare), să fie acum și în primele zece sau măcar douăzeci de jucătoare ale lumii, câtă vreme după cele nouă luni „regulamentare” s-ar fi aflat, din câte am înțeles, undeva pe locul 60.

În (cu totul) altă ordine de idei, mă gândeam că, la fel ca și la concursurile Eurovision, unde, după cum am tot scris, mereu apare câte un ghinion care să ne împiedice să ne prezentăm măcar cât de bine putem, indiferent ce ar însemna asta și cât de... rău ar fi de fapt în termeni de valoare absolută, și în sport planează asupra noastră, ca națiune, un nor negru al sorții potrivnice, pe lângă recentul caz al Simonei Halep, unde a trebuit să apară... ceva, indiferent ce a fost cu adevărat, care să ne umbrească bucuria de a avea și noi, o dată în istorie, un număr unu mondial și o câștigătoare de mari șlemuri, și cel mai de demult, cu biata Andreea Răducan, văduvită de o medalie olimpică (de aur) din pricina unui amărât de nurofen, exemple care îmi vin în minte fără să mă chinuiesc prea mult, eu punându-l la socoteală și pe cel al înotătorului David Popovici, care, după ce a devenit primul (și mă tem că și ultimul) român care să stabilească un record mondial la suta de metri liber (echivalentul probei din atletism dominată, la nivel mondial și istoric, de Usain Bolt), iar asta după ce vechea performanță de top dăinuia deja de ceva vreme (mai precis 13 ani!), a fost întrecut după doar un an și jumătate (cât a ținut și bucuria noastră) de un sportiv care și-a stabilit propria performanță în proba de... ștafetă (4x100 metri liber), ceea ce e, firește, absolut legal, dar nu se petrece chiar în fiecare măcar deceniu, plus că respectivul (chinez) a înotat apoi relativ jalnic în proba propriu-zisă (de 100 de metri) și nu m-ar mira ca la fel să se întâmple și de-acum înainte pentru cine știe cât alt amar de vreme.

FEMINIRASISM

Apelând la o pildă bazată, cică, pe o întâmplare întru totul adevărată, ale cărei detalii nu le-am reținut foarte precis, că nu eram nici pe deplin atent și stau și catastrofal cu memoria, dar, din câte am înțeles, în principiu era vorba despre faptul că, în niște circumstanțe precise oarecare, scriitorul Camil Petrescu a fost confundat, chiar de către niște critici literari faimoși sau ceva, cu o autoare, adicătelea femeie, atunci când au apărut scrisorile doamnei T. din „Patul lui Procust”, în care – nota bene – imita cu bună știință un „stil feminin”, într-o epocă (perfect asemănătoare cu multe altele, inclusiv a noastră) în care se făcea o distincție importantă între maniera de scris a bărbaților și cea a femeilor, o doamnă (tot) critic literar sau ceva, invitată la o emisiune de la TVR Cultural, concluziona, hodoronc-tronc, că asta e dovada incontestabilă și supremă că o astfel de distincție nu există și că femeile scriu exact la fel ca bărbații.

Fără să mă pronunț exact pe această speță, pentru că n-am suficientă expertiză (deși poate ar fi trebuit s-o am, dar nu m-a preocupat aspectul, tocmai pentru că nu m-am gândit niciodată, în calitate de cititor și chiar mai mult decât atât, la vreo distincție, fie și doar stilistică, între scriitori și scriitoare), dar subliniind o dată în plus că autorul menționat „imita” deliberat acel „stil feminin”, păcălindu-i pe experți, ceea ce, după mintea mea, ar fi, dimpotrivă, un argument că distincția ar cam exista, constat pentru a dezgustător de multa oară că, în rândurile feministelor, indiferent de domeniul lor de activitate, există unele – pesemne de genul celor care odinioară se îmbrăcau cu pantaloni cu dungă, se încălțau cu ghete butucănoase, își puneau băști muncitorești pe cap, se tundeau scurt și, eventual, își mai îngroșau și vocile – care nu se (mai) mulțumesc să militeze pentru nu doar legitimul, ci cu adevărat inalienabilul drept al femeilor la egalitate de șanse cu bărbații, împotriva oricărui tip de discriminare pe criterii de sex, ci pretind nici mai mult, nici mai puțin decât că femeile sunt identice cu bărbații, la toate capitolele, inclusiv... frumusețe, (in)sensibilitate și, de ce nu?, forță fizică, ceea ce e ca și cum cetățenii de culoare nu s-ar mai lupta doar pentru aceeași egalitate, absolut legitimă, de șanse, tratament și așa mai departe, ci ar dori să fie pur și simplu recunoscuți drept albi, respectiv caucazieni, poate cam în genul în care spune legenda că-și dorea în mod absurd să devină Michael Jackson, apelând la tratamente și operații estetice.

CU DIPLOMĂ, FĂRĂ DIPLOMĂ

Cum în România nu există, practic, dezbatere în care, fie din capul locului, fie mai pe parcurs, combatanții să nu se radicalizeze în mod grotesc, pierzând pe drum (cei care o mai aveau) orice urmă de măsură, bun-simț și rațiune, încât până la urmă reducerea la (aproape) absurd devine un procedeu legitim în (contra)argumentație, având, cel puțin în principiu și dacă ne referim, totuși, la persoane cu IQ măcar de mamifere, darul să le pună în față un soi de oglindă care să le arate diformitățile intelectuale, i-aș întreba și eu pe fan(atic)ii cursurilor de „scriere creativă” care merg până într-acolo – uneori nici măcar pe deplin conștient, aș paria – încât să susțină că, așa cum nu poți să devii doctor fără să fi absolvit Medicina (și să mai treci și prin tot felul de alte etape, gen rezidențiat), avocat fără să faci Dreptul (și să intri în Barou) și arhitect fără să termini, firește, Arhitectura (și să mai obții și cine știe ce alte patalamale postuniversitare), în ziua de astăzi nu mai poți îmbrățișa „meseria” de scriitor fără să fi absolvit un astfel de curs, cum ar reacționa ei dacă într-o bună zi s-ar adopta o lege (că politicieni suficient de stupizi avem din belșug) prin care într-adevăr să nu mai poți „profesa” literatura și, implicit, să nu mai poți publica dacă nu ești absolvent – cu diplomă de licență, masterat și așa mai departe – al Facultății de Litere, plus, eventual, deținător al vreun certificat de la o astfel de „instituție” de predare a cursurilor de „scriere creativă” atestată de stat. Îmi place să cred (dar mă tem să nu greșesc) că măcar unii dintre ei, cu mințile mai apropiate de locurile lor, ar țipa ca din gură de șarpe, cu atât mai mult cu cât, n-am nicio îndoială (de vreme ce am, dimpotrivă, informații publice concrete), s-ar afla ei înșiși „în afara cadrului legal”, ca să zic așa.

Pe undeva chestia asta mă duce cu gândul la convulsiile declanșate atunci când Federația Română de Fotbal a stabilit că nu mai pot activa ca antrenori la echipele din prima ligă decât cei care dețin anumite acreditări pe bază de studii, respectiv Licența PRO, obținută în niște condiții bine stabilite de... către cineva, iar cei mai înverșunați partizani ai acestei măsuri – care mie continuă să mi se pară exagerată pentru un domeniu eminamente vocațional, în care temelia o constituie talentul, iar responsabilitatea este mai degrabă individuală, în sensul că prin eventuala nepricepere a unui antrenor nu e rănit nimeni altcineva în afara patronului care l-a angajat pe barba lui și cunoscându-i (in)competențele – au devenit instantaneu o mulțime de ziariști sportivi și realizatori de televiziune ai posturilor de profil care au ca studii de (ALTĂ) „specialitate” (adicătelea fie jurnalism, fie sport, fie și/nici una, și/nici alta) tot felul de facultăți de construcții și politehnici, dar, firește, nu sesizează ridicolul situației (că n-au simțul respectiv), muștele de pe căciuli și bârnele din propriii ochi, întrebându-se cam de ce alte meserii la fel de comode și bănoase s-ar putea apuca ei la vârstele lor deloc fragede dacă o regulă similară s-ar aplica și în presă.

MODELUL „ȘUCU”

Pentru că tot l-am auzit la un moment dat, pe la începuturile carierei sale de finanțator, (co-)patron, acționar majoritar sau ce-o mai fi el la Rapid, pe domnul Dan Șucu mărturisind sau pretinzând, oricum cu aer insinuant, că nu înțelege „modelul de business” al omologului său de la CFR Cluj (al cărui nume îmi scapă și mi-e lene să-l caut, dar chiar n-are nicio importanță), iar ceva mai de curând plângea cu lacrimi de crocodil de grija celor de la Dinamo, care nu fuseseră de acord să le vândă giuleștenilor mai multe bilete decât cota obligatorie în calitate de oaspeți pe Arena Națională, astfel încât, vezi Doamne, pierduseră o căciuliță de bani care le-ar fi prins tare bine ca echipă în insolvență și-așa mai departe, ceea ce demonstra că încă nu înțelesese nici altceva, nu doar „modelele de business” ale altora, și anume că în fotbal există și lucruri mai importante (în special pentru suporteri) decât banii făcuți grămadă, a venit rândul meu să-mi exprim nelămuririle în legătură cu propriul lui „model de business”, după ce l-am auzit declarând că, în calitate de finanțator, (co-)patron... etc., „sponsorizează” cu o sumă consistentă fiecare deplasare a galeriei rapidiste prin țară.

Ce aș vrea eu să mai aflu este dacă domnul Șucu plănuiește cumva ca pe viitor biletele de pe stadionul Giulești să fie oferite susținătorilor echipei nu contra cost și eventual nici măcar în mod gratuit, ci de-a dreptul însoțite de sume (consistente) de bani oferite „cumpărătorilor”, mai ales că, se știe, suporterii rapidiști sunt în general oameni de condiție materială modestă și oricum reprezintă al doisprezecelea jucător, care trebuie remunerat ca atare, asemenea oricărui Krasniqi, Rrahmani sau Săpunaru. De asemenea, produsele „promoționale”, de genul tricourilor, treningurilor, fularelor, căciulițelor etc., cu însemnele clubului să fie donate, în limita stocurilor disponibile (dar, firește, suplimentabile), la casele de bilete și în magazinele deschise cu mare tam-tam, precum cel din Gara de Nord. După care, firește, domnul Șucu să vină prin tot felul de emisiuni să ne dea lecții de economie de piață și succes în afaceri.

PREMIILE... CELORLALȚI

Cu prilejul anunțării nominalizărilor pentru, se pare, prestigioasele și râvnitele premii „Observator cultural”, domnul Stelian Tănase a scris, în caracteristicul său mod îndoielnic din punct de vedere stilistic și deficitar ca punctuație și ortografie, pe Facebook, următoarele: „Marea provocare la atribuirea premiilor literare pentru membrii juriilor este : măcar să ajungă să frunzărească titlurile în cauză. Premiile sunt o pură întîmplare. Se preferă jocurile de culise. La lansările de carte același fenomen. Cine citește cărțile despre care se face vorbire? Aproape nimeni. Farsa nu pare să deranjeze pe cineva.”

Dat fiind că domnul Tănase este, pe de-o parte, un foarte cunoscut scriitor, realizator TV, fost președinte al televiziunii publice, (fost) politician, om de cultură și așa mai departe, care se presupune că e la curent cu toate dedesubturile vieții literare din România, dar, pe de alta, se pare că a rămas (și anul acesta) pe dinafară în privința nominalizărilor, îmi vine foarte greu să decelez, în calitatea mea de simplu frustrat, complexat, nemulțumit de tot și de toate, dacă domnia sa are perfectă dreptate, așa cum aș fi tentat să cred și să-i dau, cu atât mai mult cu cât eu însumi aș fi putut să scriu la fel de bine (în privința sensului, nu ca stil) cele de mai sus, bazându-mă pe nenumărate argumentexemple, printre care unul apărut chiar în timp ce concepeam acest text, iar un membru al juriului unui concurs aproximativ literar de pe Facebook se lăuda prostește, fără să realizeze ce gogomănie face, că unul dintre premianți i-a fost – coincidența dracului! – cursant la un modul de „scriere creativă”, ori postarea cu pricina e (tot) doar o formă de defulare prin care autorul își manifestă propriile idiosincrazii și frustrări mai vechi și mai noi.

Ceva similar am tot întâlnit la domnul Cutare, care practic alternează, fără jenă și simț al ridicolului, postările în care se erijează într-un tip obiectiv, lucid, echilibrat, mai presus de orice interese și amestecuri în cloaca literaturii românești contemporane, înfierând modul abject în care se acordă aceste premii, strict în funcție de interese și cumetrii, așa cum se promovează și autorii sau autoarele, uneori chiar pe bază de favoruri... de toate felurile, cu cele în care se laudă cum scriitorii care au frecventat cursurile lui de „scriere creativă” sunt unanim recunoscuți în aceeași lume literară abia făcută praf, sunt publicați de cele mai prestigioase edituri și au parte de lansări fastuoase, nominalizări și așa mai departe, totul, firește, pe merit, nu în funcție de proaspăt devoalatele interese, favoruri și cumetrii, tot așa cum, în altă ordine de idei și încă și mai recent, dar cu același tip de schizoidie, într-o bună zi oarecare, stârnit de ce postări mai citise și – sunt sigur, că e foarte activ – comentase, s-a apucat să dea de toți pereții virtuali cu cei care, după câte o dispută pe Facebook, își blochează, pur și simplu, eventual cu vreo explicație publică în care îi și demască drept mărginiți, adversarii, acuzându-i (domnul Cutare pe cei care blochează) că se retrag în bula lor ca niște lași și „abandonează nevricos realitatea”, incapabili de dialog și dornici să-și vadă dușmanii ideologici chiar dându-și obștescul sfârșit, dacă se poate, doar pentru că nu le împărtășesc opiniile, pentru ca în fix a doua sau, cel mult, a treia zi oarecare, după ce el însuși a încasat niște scatoalce (tot virtuale) în tentativa temerară, dar cam patetică și nerealistă, pe multiple planuri, de a-și apăra ceva prieteni (reali sau virtuali) acuzați de pedofilie și/sau hărțuire sexuală, și-a luat angajamentul ferm de a se... retrage în propria bulă aurită cu fason de turn de fildeș, de unde să posteze numai glumițe și poze cu pisici, deplângând amarnic, dar tot cu aere de maximă superioritate și înțelepciune omniștientă, halul în care au decăzut Facebook-ul, societatea, dialogul și în general spița umană, în frunte cu adversarii lui.

CARTONAȘUL DE APOI

Poate și fiindcă toată lumea o fi știind ceva ce eu încă n-am aflat, deși parcă-mi amintesc că se vorbea la un moment dat în acest sens, dar chiar și așa, tocmai pentru că interzicerea lui este sau, dacă nu, ar fi o inițiativă mai mult decât proastă, dăunătoare, de câte ori se analizează, la un canal de sport, o fază în care un jucător a comis un fault „criminal” (cu, dar uneori chiar și fără ghilimele), dar nu a fost sancționat cu cartonaș roșu (iar uneori nici măcar cu unul galben) în ciuda faptului că, pe lângă o întreagă brigadă de „cavaleri ai fluierului” din teren, avem, deja de ceva vreme, și ditamai sistemul VAR, iar analiștii din studio se aolesc și se întreabă, pe bună dreptate, desigur, dar retorico-inutil, cum e posibil așa ceva, eu sunt (din ce în ce mai) siderat cum de nu se găsește niciunul, nici măcar dintre cei care oricum pomenesc de inconștiența, violența etc. agresorului, care să ridice și o altă problemă esențială, din punctul meu de vedere, și anume cum de nu sau de ce în România nu există un mecanism prin care un astfel de fotbalist să fie pedepsit, respectiv suspendat sau ceva, măcar după meci, în urma analizării fazelor de către vreo comisie de disciplină care să utilizeze, de ce nu?, chiar imaginile înregistrate de către VAR, asta cu atât mai mult cu cât îmi amintesc bine, mai ales pentru că, dacă nu mă înșel, am mai și scris, că în Premier League exista această procedură încă dinainte să se inventeze sistemul de arbitraj video, și nu de puține ori aflam, chiar și la zile bune după „ultimul fluier al partidei”, că un jucător care a făcut un gest nesportiv, uneori scăpat cu totul din vedere de către arbitrii, astfel încât în timpul jocului centralul nu acordase nici măcar un fault sau henț, darămite vreun cartonaș, e suspendat chiar și câte trei sau cinci etape întregi.

Prostia cu „înregistrările video nu pot constitui probe”, care se practică, din cu totul alte considerente de posibilă trucare, prin sistemele judiciare, nu cred că are vreo acoperire logică de bun-simț, mai ales, cum spuneam, de când tehnologia înregistrărilor de orice fel, de la „goal-line” la „semi-automated offside,” face de ceva vreme regulile în fotbal, adeseori chiar acordând sau, dimpotrivă, anulând goluri care altădată ar fi fost anulate sau, dimpotrivă, acordate pe nedrept, așa încât o sancționare binemeritată a unui cotonogar sau huligan care a fost „iertat” în timpul partidei nu cred să fie vreo gaură-n cer.

DUPĂ OSCAR

 Pe (trei) puncte:

1. Cu precizarea că, spre deosebire de ce au înțeles sau, în orice caz, ar fi putut să înțeleagă eventualii cititori dacă ar fi existat, atunci când vorbeam despre urâțirea Emmei Stone în pelicula „Poor Things” nu mă refeream la scenele în care era de-a dreptul sluțită, dar în condiții absolut de înțeles, în timpul operației sau când avea vreo criză, ci la înfățișarea ei din momentele normale, când se presupunea că e fermecătoare, țin să-mi retrag criticile și să-mi cer scuze față de realizatori: nu ei au urâțit-o din misterioase considerente artistice, ci s-a urâțit singură, din cauze naturale sau de gust în a se dichisi, după cum s-a văzut și la ceremonia decernării premiilor Oscar.

2. Iată că prigonirea actrițelor frumoase și blonde a continuat chiar și la gala finală a Oscarurilor, când singura reprezentantă a filmului „Oppenheimer” la o categorie majoră, respectiv „cea mai bună actriță în rol secundar”, lăsată fără premiu a fost Emily Blunt, aflată într-o companie foarte „diversă”, cu două contracandidate de culoare și una hispanică, în timp ce premiile pentru cel mai bun actor principal (Cillian Murphy), cel mai bun actor secundar (Robert Downey Jr.) și cea mai bună regie (Christopher Nolan) au fost adjudecate de colegii ei de platou.

3. Sigur că și mie mi-a plăcut „Oppenheimer” și mă bucur pentru premiile obținute, în frunte cu cel pentru filmul anului, cu atât mai mult cu cât se putea incomparabil mai rău, respectiv să-l fi bătut vreun alde „Past Lives”, „Barbie” sau chiar „Poor Things”. Ceea ce m-a făcut să nu-l trec chiar în fruntea listei mele de preferințe a fost un sentiment neplăcut care m-a însoțit de la un moment dat pe durata proiecției, și anume că... îl mai văzusem cândva, asta, firește, dată fiind izbitoarea asemănare, în multe puncte, cu pelicule pe aceeași temă, ca, de pildă, „Fat Man and Little Boy”.

PREMIILE OSCAR 2024

Tot în (pen)ultima clipă (mai precis zi) și la fel de (tot mai) greu ca de obicei în ultimii ani, am izbutit s-o scot la capăt și de data asta cu filmele nominalizate la principalele categorii ale premiilor Oscar, până și tradiționala singură peliculă ratată ultimele dăți fiind acum doar una pe care a trebuit s-o urmăresc numai fără subtitrare, în original, ceea ce n-a avut vreun mare impact negativ asupra aprecierii manierei de interpretare a unicei actrițe remarcate de membrii Academiei, și cu atât mai puțin a altor capitole, oricum ignorate complet de ei, altminteri pe bună dreptate, așa încât pot să-mi exprim în cunoștință de cauză opțiunile și câteva mărunte considerațiuni pe marginea selecției.

Pe lângă obișnuita „diversitate” cu orice preț adoptată în ultima vreme de către „selecționeri”, care face, practic, să nu mai existe categorie fără măcar doi protagoniști de culoare, sau măcar unul așa și unul asiatic sau hispanic, ceea ce nu prea are cum să respecte nici măcar adevărul cinemato-demografic și cu atât mai puțin pe cel valoric, prigonitele ignorate de-acum fiind, după cum am mai remarcat și cu alte ocazii anterioare, actrițele frumoase și, mai ales, blonde, precum Amy Adams de odinioară și Margot Robbie de-acum, protagonista și, efectiv, parcă la propriu, sufletul altminteri polinominalizatului, chiar și dincolo de puterea mea de înțelegere, „Barbie”, am descoperit o tendință încă și mai bizară, aceea de a trece la categoria „cel mai bun film” pelicule care, conform acelorași „selecționeri”, nu mai sunt bune la (mai) niciun alt capitol – actori, regizor, scenariu, costume măcar... –, așa cum se întâmplă cu absolut ternul „Past Lives”, nominalizat, ce-i drept, și DOAR pentru banalul spre clișeist-plagiatorul scenariu „original”, care se poate rezuma într-o propoziție sau, cel mult, frază – „un băiat și o fată despărțiți în copilărie se mai tot regăsesc (pe Facebook) din 12 în 12 ani și descoperă că încă se îndrăgesc, dar fata devenită femeie toantă apucă la un moment dat să se mărite cu altul, fiindcă după primii 12 ani de tihnită singurătate i se par prea lungi câteva luni până la o posibilă revedere cu vechiul prieten de care tocmai descoperise că s-a (re)îndrăgostit dureros și se îndrăgostește mecanic-fulgerător de altul” –, singura scuză fiind (tot) că s-a rezolvat dintr-un foc și problema (de „diversitate”) cu asiaticii, care domină distribuția, dar pesemne nu mai aveau (destul) loc la categoriile individuale, sau pur și simplu „academicienii” au făcut la un moment dat confuzia pe care tot am și eu tendința s-o fac, între „Past Lives” și „Poor Things”. Tot cam pe-aici l-aș încadra și pe „The Zone of Interest”, care, cumva, rezolvă și el o problemă, și anume cu comemorarea Holocaustului, dar care, pe de altă parte, deși personal am tot ațipit pe parcurs, e, într-adevăr, tulburător și redă foarte bine atmosfera unor împrejurări aparent mărunte pe fondul atrocităților produse efectiv peste gard.

Cert e că, în aceste condiții, dacă aș fi fost reprezentant al celor de culoare chiar aș fi protestat vehement, cu acuze ferme de rasism la adresa membrilor Academiei, pentru că un film cu mult mai potrivit la categoria aceasta ar fi fost „Rustin”, și el nominalizat doar la o alta, „cel mai bun actor în rol principal”, deși ar fi meritat mai mult, pe lângă că ar fi rezolvat și el „în bloc” problema „diversității”... principale.

 

Iată, așadar, favoriții mei:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Bradley Cooper – „Maestro” (dar nu m-aș supăra să ia Paul Giamatti, pentru „The Holdovers”)

Cel mai bun actor în rol secundar: Robert Downey Jr. – „Oppenheimer”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Annette Bening – „Nyad” (urmată de Sandra Hüller în „Anatomy of a Fall”)

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Emily Blunt – „Oppenheimer”

Cel mai bun regizor: Martin Scorsese – „Killers of the Flower Moon”

Cel mai bun film: „The Holdovers”

Cele mai bune efecte speciale: „The Creator”

Cel mai bun scenariu adaptat: „American Fiction” – Cord Jefferson

Cel mai bun scenariu original: „The Holdovers” – David Hemingson (sau „Anatomy of a Fall” – Justine Trier și Arthur Harari)

SĂRMANE (CU DUHUL) CREATURI

De parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns stupefacția pe bază de profundă scârbă provocată nu atât de clipul și textul piesei „Macarena” în sine, cât de reacțiile favorabile stârnite de ele în cercurile intelectuale (și) elitiste, din care am înțeles că bietele femei marginalizate, umilite și prigonite din România tânjeau de secole să le fie respectat cu sfințenie dreptul primordial și inalienabil de a putea fi la fel de vulgare și libidinoase ca oricare cocalar (semi)analfabet, zilele trecute am dat, întâmplător, peste o postare a unei „prietene” de pe Facebook, care, exprimându-se în termeni elogioși despre filmul „Poor Things” – care, într-o lungă paranteză fie spus, dincolo de jocul actoricesc relativ convingător al protagoniștilor, în frunte cu Emma Stone (pe care, însă, nu știu de ce realizatorii au ținut morțiș s-o urâțească semnificativ, deși, chiar și ținând cont că era un soi de monstru al lui Frankenstein feminin realizat nu chiar din bucăți, dar cam ca o (aceeași) mașină recuperată de la fiare vechi, după o tentativă (reușită!) de suicid prin aruncare de la mare înălțime, se presupunea că e irezistibilă, de vreme ce toți bărbații se îndrăgosteau iremediabil de ea, iar o „soră” de-a ei fabricată mai târziu de același savant mai degrabă nebun s-a dovedit absolut adorabilă) și, mai cu seamă, Mark Ruffalo, dar cu mult sub evoluții de-ale lor care nici măcar nu le-au adus nominalizări la Oscar, precum acestea, pe mine m-a lăsat relativ rece, în sensul că am apreciat (doar) câteva replici inspirate, dintre care una de-a dreptul genială și perfect aplicabilă unei mulțimi de oameni pe care-i știu („lucrarea dumitale dezvăluie semnele promițătoare ale unei minți convenționale care se străduiește din greu să se apropie de mediocritate”), am râs la mai toate scenele amuzante, care, de altfel, alcătuiesc întregul trailer oficial al filmului, lăsându-te să crezi că e vorba despre o comedie în toată regula, și nu cred să-mi fi scăpat cu totul nuanțele „profunde”, pline de înțelesuri „adânci” etc. –, găsea că, pe lângă consistenta lui încărcătură „filosofică” și, în mai mică măsură, dar orișicât, „poetică”, se constituie într-o „teribil de frumoasă odă adusă libertății și puterii feminine”, asta în condițiile în care, pentru cei care n-au văzut filmul și dacă n-oi fi înțeles eu greșit întregul fir epic, Bella Baxter, eroina [pe care „prietena” mea o asemuiește cu un... Pinocchio feminin, deși vă asigur că nu era nici de lemn (nici la propriu și cu atât mai puțin la figurat) și nici chiar mincinoasă, ba mai curând dimpotrivă, genul care spune totul verde în față neavând conștiința conveniențelor sociale], este, în fapt, mai presus (sau prejos) de orice, pur și simplu o nimfomană, recte o femeie cu o sexualitate exacerbată, care sfârșește, sau, în fine, pentru acribie, devine la un moment dat, pentru o bună bucată de vreme, nici mai mult nici mai puțin decât efectiv curvă, prostituată, angajată la un bordel, unde, în scene redate dezgustător de NEvoalat, la nudurile goale și așa mai departe, dar apreciate drept foarte adecvate, „cu toate obscenitățile plasate fix acolo unde trebuie” (chestie de gust, în fine), de către „prietena” mea, și-o trage în și din toate pozițiile (mai puțin în grup, ceea ce consider o scăpare din partea realizatorilor și poate a autorului cărții după care s-a făcut ecranizarea, asta dacă n-oi fi ratat eu momentul, pentru că la asemenea scene fierbinți de umplutură eu îmi mai fac de lucru cu telefonul sau ceva, plus că nici sânii minusculi ai altminteri simpaticei actrițe, arătați cu îndârjire în nenumărate prim-planuri, nu sunt chiar genul de pe care să nu-mi pot dezlipi privirile) cu personaje dintre cele mai grotești și de orice sex pentru a se reface financiar după un faliment provocat de naiva ei bunătate sufletească de a dărui unor oameni sărmani întreaga avere a... celui căruia nu apucase să i-o pape toată în aventura pe care o avuseseră în jurul lumii, unde se și emancipase de la stadiul de, cumva, retardată (avea, de fapt, creierul propriului ei copil nenăscut, transplantat de către savantul ăla mai degrabă nebun în încercarea de a o resuscita după amintitul suicid) la cel de, cum spuneam, efectiv curvă, devenită chiar și după ce evoluase într-atât din punct de vedere intelectual încât deja citea cărți de filosofie, dar, animată de înțelepciune, noblețe și aspirații înalte cum era ca femeie liberă și-așa mai departe, a realizat că e mai complicat să facă bani ca spălătoreasă ori hangiță (că doctoriță sau avocată era mai greu să devină în epoca fantezist-victoriană în care pare a fi plasată acțiunea filmului/cărții).

Prin urmare, alături de celălalt mare deziderat al femeilor... feministe, despre care aminteam în debutul articolului, îl descopăr acum și pe cel de a fi nu atât (sau doar) lăsate să se prostitueze, cum de altfel au fost lăsate dintotdeauna, iar mulți bărbați chiar s-au bucurat de așa ofertă generoasă din partea lor, cât (sau ci) de-a dreptul apreciate și respectate, dacă nu de-a dreptul venerate când îmbrățișează cea mai veche meserie (cumva vocațională) din lume, gest socotit de-acum înainte drept o alegere voluntară din partea lor, asumată perfect lucid și cu bucurie, ca o manifestare glorioasă a libertății și, desigur (asta chiar și fără ironie), după cum spunea „prietena” mea, puterii (de seducție?) femeii secolului XXI... XXII... Să fie... sănătoase și cât de cât curate!

MAI RAR ȘI MAI ÎNCOLO!

E doar o simplă constatare puțin spus amară, datorată adesea inadecvatei mele lucidități (prea) reci, pe alocuri îngrijorător (chiar și pentru mine) și, presupun, deranjant (pentru alții) de asemănătoare cu cinismul, dar începând de marți, 5 martie 2024, în mod oficial, pe număratelea, se poate spune că am luat parte, de-a lungul vieții, la mai multe înmormântări decât nunți ale prietenilor mei.

Firește că, măcar într-o oarecare măsură, asta e și deoarece, pe lângă că un procent neobișnuit de însemnat dintre apropiații mei sunt în continuare celibatari, nici în general n-am participat la prea multe nunți, preferând să-mi asum și însușesc drept pe deplin meritate toate boscorodelile protagoniștilor pricinuite de refuzurile mele extrem de politicoase, dar absolut ferme, ceea ce, în mai degrabă întunericul decât lumina ultimelor evenimente tragice, e funest de paradoxal și, ca să fiu sincer, mă și pune puțin pe gânduri la o autoanaliză severă, cum de asemenea îmi stă în obicei să(-mi) fac, fiindcă nu doar că, iată, m-am ferit toată viața, și mai ales în tinerețe, ca ăla negru de tămâie de petreceri și alte manifestări în principiu de bucurie, în timp ce acum, la nu încă de-a dreptul bătrânețe, dar sigur deplină maturitate, sunt, practic, nelipsit de la exact opusul lor, dar, spre deosebire de primele, unde ar fi funcționat chiar și un soi de principiu al reciprocității, relativ răspândit în societate, acum nici măcar nu am argumentul că mă duc la înmormântarea cuiva ca să-l oblig, moralicește, să vină și el la înmormântarea mea. Pur și simplu constat că mi se pare de neconceput să nu fiu alături de el pe ultimul drum.

Cele mai recente două astfel de momente dureroase au avut loc la nici trei luni distanță între ele, iar întâmplarea face ca unul dintre cei doi prieteni să fi fost cu aproximativ fix un an mai mare decât mine, iar celălalt cu aproximativ fix un an mai mic, asta în timp ce, tot ca un element inedit, pe primul îl cunoșteam încă din adolescență, adică de vreo patruzeci de ani, iar o vreme am fost chiar nedespărțiți, dar acum nu mai vorbiserăm de peste un deceniu, în schimb pe celălalt îl cunoșteam, propriu-zis, de mult mai puțin timp, dar am petrecut împreună ultimele două concedii superbe, câteva reuniuni de familie și, mai cu seamă, revelionul parcă abia trecut, ceea ce e, cumva, filosofic de tulburător și derutant în privința sentimentelor mele față de pierderea lor.

În orice caz, ca să parafrazez o replică zguduitoare dintr-un recent film de Oscar greu de privit din mai multe puncte de vedere, i-aș ruga și eu fierbinte pe prietenii mei, indiferent de cât timp ne cunoaștem sau de când nu ne-am mai văzut/auzit, să nu mai moară așa de curând și des.