Nepieritoarea nostalgie a partidului unic
Rezultatul referendumului de sâmbătă a tulburat apele în partidele care au susţinut demiterea lui Traian Băsescu. Cel mai afectat dintre ele pare a fi PSD, iniţiatorul demersului, unde s-au înregistrat şi primele cazuri de “asumare a responsabilităţii” prin demisie.
Până la un punct, această fierbere este de înţeles. În termeni sportivi, înfrângerea coaliţiei antiprezidenţiale este una “surprinzătoare prin proporţiile scorului”. Un 60 la 40, de pildă, ar fi fost probabil ceva mai uşor de digerat decât acest 75-25 şi poate că într-adevăr o altă strategie de campanie ar fi reuşit măcar să limiteze dimensiunile dezastrului, deşi personal am mari îndoieli. Observ însă că mulţi dintre cei care se situează acum în tabăra lui “v-am spus eu!”, atât dintre învingători cât şi dintre învinşi, atacă de la temelii întreaga acţiune a cărei finalitate a fost referendumul.
Dintr-un anumit punct de vedere, acest tip de atitudine mi se pare periculos. În fond, cei 322 de parlamentari, dincolo de acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate care li se aduc, şi-au justificat demersul prin apărarea unui principiu şi au demonstrat măcar că se plasează într-o opoziţie lipsită de echivoc faţă de Traian Băsescu şi gesturile sale. Ideea că “s-au îndepărtat de aspiraţiile electoratului” are acoperire doar în parte. A-şi schimba acum poziţia numai pentru a fi pe placul majorităţii, a celor peste 6 miloane de cetăţeni care continuă să-l susţină necondiţionat pe preşedinte mi s-ar părea înainte de toate o dovadă de oportunism şi laşitate.
Cum ar fi ca, “respectând voinţa maselor” şi pentru a-şi ameliora scorurile din sondaje, PNL, PSD, PRM, PC şi UDMR să intre în bloc în corul celor care-l ridică în slăvi pe Băsescu, alături de PD şi PLD?! La urma urmelor, filmul din 19 mai nu este decât un remake uşor edulcorat al celui de la alegerile din 1990, în care Ion Iliescu îşi spulbera concurenţa cu un şi mai categoric 85 la 15. Din fericire, atunci partidele care-i reprezentau pe cei puţini au rămas ferm pe poziţii, ducându-şi cu stoicism crucea, ceea ce în final s-a dovedit a fi un lucru benefic pentru democraţie. Sper din suflet că şi astăzi măcar o parte dintre adversarii preşedintelui reconfirmat (eventual aceiaşi din urmă cu 17 ani) nu se vor speria de rezultatul de sâmbătă şi vor rămâne consecvenţi, indiferent de riscuri, pentru a ne feri de pericolul reinstaurării partidului unic în România.
Până la un punct, această fierbere este de înţeles. În termeni sportivi, înfrângerea coaliţiei antiprezidenţiale este una “surprinzătoare prin proporţiile scorului”. Un 60 la 40, de pildă, ar fi fost probabil ceva mai uşor de digerat decât acest 75-25 şi poate că într-adevăr o altă strategie de campanie ar fi reuşit măcar să limiteze dimensiunile dezastrului, deşi personal am mari îndoieli. Observ însă că mulţi dintre cei care se situează acum în tabăra lui “v-am spus eu!”, atât dintre învingători cât şi dintre învinşi, atacă de la temelii întreaga acţiune a cărei finalitate a fost referendumul.
Dintr-un anumit punct de vedere, acest tip de atitudine mi se pare periculos. În fond, cei 322 de parlamentari, dincolo de acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate care li se aduc, şi-au justificat demersul prin apărarea unui principiu şi au demonstrat măcar că se plasează într-o opoziţie lipsită de echivoc faţă de Traian Băsescu şi gesturile sale. Ideea că “s-au îndepărtat de aspiraţiile electoratului” are acoperire doar în parte. A-şi schimba acum poziţia numai pentru a fi pe placul majorităţii, a celor peste 6 miloane de cetăţeni care continuă să-l susţină necondiţionat pe preşedinte mi s-ar părea înainte de toate o dovadă de oportunism şi laşitate.
Cum ar fi ca, “respectând voinţa maselor” şi pentru a-şi ameliora scorurile din sondaje, PNL, PSD, PRM, PC şi UDMR să intre în bloc în corul celor care-l ridică în slăvi pe Băsescu, alături de PD şi PLD?! La urma urmelor, filmul din 19 mai nu este decât un remake uşor edulcorat al celui de la alegerile din 1990, în care Ion Iliescu îşi spulbera concurenţa cu un şi mai categoric 85 la 15. Din fericire, atunci partidele care-i reprezentau pe cei puţini au rămas ferm pe poziţii, ducându-şi cu stoicism crucea, ceea ce în final s-a dovedit a fi un lucru benefic pentru democraţie. Sper din suflet că şi astăzi măcar o parte dintre adversarii preşedintelui reconfirmat (eventual aceiaşi din urmă cu 17 ani) nu se vor speria de rezultatul de sâmbătă şi vor rămâne consecvenţi, indiferent de riscuri, pentru a ne feri de pericolul reinstaurării partidului unic în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu