Corbul de presă

Îmi vine greu să înţeleg apetitul pentru melodramă şi chiar morbid manifestat de posturile româneşti de televiziune. Mai ales în weekenduri, ori de câte ori are loc câte o tragedie, un accident precum cel de ieri, de pildă, când un autocar plin cu călători a fost spulberat de tren, am impresia că prin redacţiile de ştiri e mare bucurie: au şansa unui “material senzaţional”, care să mai înlocuiască din tradiţionalele reportaje despre aglomeraţia de pe plaje şi de pe drumurile spre mare sau spre munte.

Până la un punct, prezentarea unei asemenea informaţii, tratate chiar şi pe larg, cu raportarea numărului de victime, al împrejurărilor în care s-a produs nenorocirea, cu starea răniţilor internaţi prin diferite spitale etc. e firească, iar uneori are rolul de a trage diverse semnale de alarmă despre cum îşi fac sau nu datoria autorităţile, ori despre inconştienţa unor participanţi la trafic. Aberante devin însă aşa-zisele elemente de culise, când câte un reporter zelos, adevărat corb de presă, dă fuga să ajungă înaintea “concurenţei” printre rudele sau cunoscuţii victimelor, pentru a-i întreba pe oamenii distruşi de durere “ce impresie” le-a făcut întâmplarea, doar-doar or afla că vreunul dintre decedaţi “a lăsat în urmă” o tânără soţie neconsolată şi cu cât mai mulţi copii orfani cu atât mai bine, că altul tocmai se pregătea de nuntă, ori abia aştepta să-şi revadă după ani de zile părinţii.

Ce rost au toate astea? După părerea mea niciunul, decât să satisfacă, dar să şi întreţină setea unei anumite categorii de spectatori după astfel de “ştiri”. Noroc cu reglementările CNA, fiindcă altfel am vedea, fără îndoială, altele şi mai şi!