Şlăparii
Oricine a avut ocazia să facă o plimbare cu telecabina dintre Sinaia şi Cota 2000 a putut băga de seamă un lucru stupefiant: cel puţin trei sferturi dintre călătorii de toate vârstele sunt încălţaţi în şlapi!
Odinioară, semnul maxim de dispreţ al celor cât de cât familiarizaţi cu muntele, şi care nu plecau în drumeţii fără bocanci, la adresa “montaniarzilor” de ocazie, era să-i numească “pantofari”, desigur după tipul de încălţări cu care se echipau aceştia din urmă în tentativa de a cuceri vârfurile carpatine, nu tocmai impresionante la nivel planetar, ce-i drept, dar orişicât... Se pare că erau vremurile (mai) bune!
Foarte interesant este că dacă te uiţi prin staţiune, procentul de cetăţeni în şlapi este mult mai mic, de unde trag concluzia că s-a înrădăcinat în conştiinţa turistului amator (pe căi care-mi scapă) convingerea că şlapii ar fi absolut indispensabili pe munte, dată fiind probabil definiţia lor de “încălţăminte uşoară şi comodă, care nu agresează piciorul”. Indivizi care pe stradă merg, ca toată lumea, măcar în pantofi sau adidaşi, odată ce se hotărăsc să urce la 2000 de metri îşi iau măsurile de precauţie pentru o asemenea aventură şi se dotează... “corespunzător”.
Ţin să le atrag atenţia că greşesc, din foarte multe motive, cel mai uşor de înţeles pentru ei fiind acesta: acolo sus e cam răcoare şi s-ar putea să facă guturai!
Odinioară, semnul maxim de dispreţ al celor cât de cât familiarizaţi cu muntele, şi care nu plecau în drumeţii fără bocanci, la adresa “montaniarzilor” de ocazie, era să-i numească “pantofari”, desigur după tipul de încălţări cu care se echipau aceştia din urmă în tentativa de a cuceri vârfurile carpatine, nu tocmai impresionante la nivel planetar, ce-i drept, dar orişicât... Se pare că erau vremurile (mai) bune!
Foarte interesant este că dacă te uiţi prin staţiune, procentul de cetăţeni în şlapi este mult mai mic, de unde trag concluzia că s-a înrădăcinat în conştiinţa turistului amator (pe căi care-mi scapă) convingerea că şlapii ar fi absolut indispensabili pe munte, dată fiind probabil definiţia lor de “încălţăminte uşoară şi comodă, care nu agresează piciorul”. Indivizi care pe stradă merg, ca toată lumea, măcar în pantofi sau adidaşi, odată ce se hotărăsc să urce la 2000 de metri îşi iau măsurile de precauţie pentru o asemenea aventură şi se dotează... “corespunzător”.
Ţin să le atrag atenţia că greşesc, din foarte multe motive, cel mai uşor de înţeles pentru ei fiind acesta: acolo sus e cam răcoare şi s-ar putea să facă guturai!
3 comentarii:
Ca bine la mai zici! Macar de-ar fi prima data pe munte si-ar trage invataminte. Tin minte ca prima mea plecare la munte a fost cu un geamantan la Poiana Izvoarelor si mi-a fost atat de greu si atat de jenant ca de atunci fara bocanci si rucsac n-am mai plecat. Eram prea mica sa stiu dar am invatat...
Noi, sinaienii, le spuneam paltonari. Si-i identificam imediat: tineau schiurile, pe umar, cu varfurile-n spate:)
@ victor ciutacu: Pe-asta cu “paltonarii” n-o ştiam, e mişto, dar să ştii că mi-a dat de gândit. Cum nici eu nu sunt cine ştie ce schior, am încercat să-mi amintesc dacă singura dată în viaţă când m-am dedat la astfel de activităţi rafinate am ţinut obiectele muncii cu capătul care trebuie în faţă. Îmi place să cred că totuşi da.
Trimiteți un comentariu