ACELAŞI FILM (VECHI)

După ce că şi aşa eram într-atât de furios din cauza modului  (halucinant) în care se desfăşurase partida precedentă, dintre incredibil de antipatica (şi franţuzoaică, pe deasupra!) Caroline Garcia şi Caroline Wozniacki, încheiat în cele din urmă cu insuportabila victorie a primeia, încât nu avusesem putere să-i urmăresc finalul dramatic, privându-mă astfel pentru câteva minute de încântătoarea privelişte a superbei daneze, ceea ce mi se întâmplă rarisim, a fost suficient să văd expresia de pe chipul Simonei Halep la intrarea pe teren – una catalogată de comentator drept “hotărâtă” şi “concentrată”, dar care mie mi s-a părut mai degrabă “speriată”, dacă nu de-a dreptul “disperată” – ca să înţeleg că nu va fi deloc o zi bună pentru tenisul românesc, aflat deja în mare suferinţă şi la masculin, unde Israelul ne bătea măr în Cupa Davis, iar în timpul chiar celui de-al doilea ghem, când, pe serviciul ei, la o minge uşoară, venită perfect, în rachetă, de la Svitolina, jucătoarea noastră, cu un calm desăvârşit, dintr-o poziţie comodă, “aşezată”, de pe fundul terenului, a returnat nici măcar în banda sau măcar “burta” fileului, ci mai aproape de baza lui, am înţeles că nu face decât să continue jenanta evoluţie din urmă cu două zile, cu jocul ei de numărul 1… peste o sută, astfel încât am schimbat definitiv canalul, preferând să revăd un film vechi, dar cel puţin el bun.

Din păcate, dincolo de strania coincidenţă (?!) că la turneul precedent, de la Beijing, unde l-a avut alături (doar) pe Andrei Pavel, Simona a jucat incomparabil mai bine decât acum, când a revenit lângă ea Darren Cahill, cele petrecute zilele acestea m-au cam convins că nu prea sunt şanse s-o vedem vreodată triumfând într-un turneu de Mare Şlem, inclusiv Turneul Campioanelor. Se prea poate să rămână chiar şi acum (dacă nu câştigă Pliskova) pe primul loc în lume (lucru extraordinar şi – după cum am tot scris – mai preţios din punctul meu de vedere) sau să-l piardă şi să revină mai devreme sau mai târziu, păstrându-l fie şi pentru o bucată bună de vreme, însă în competiţiile cu adevărat majore se va îneca de fiecare dată mai departe sau mai aproape de malul cu trofeul, ceea ce, într-un fel, mi-o face şi mai dragă, fiindcă demonstrează fără putinţă de tăgadă, că e “de-a noastră”: pe cât de talentată, pe atât de incapabilă să-şi atingă potenţialul maxim.

DIN NOU DESPRE LIMITE

Oricât de mult m-am bucurat pentru depăşirea efectuată de Max Verstappen asupra lui Kimi Raikkonen în ultimul tur al Marelui Premiu al SUA, desfăşurat duminică pe minunatul circuit din Austin, nu atât dintr-o simpatie deosebită pentru olandez sau, dimpotrivă, antipatie faţă de adversarul său – ferrarist, e drept, şi cam perimat, dar altminteri un tip relativ OK –, cât de dragul spectacolului şi pentru că s-ar fi făcut un pic de dreptate divină după ce finlandezul se dăduse ridicol de fulgerător din calea lui Vettel (manevră de înţeles în cadrul unei echipe, mai cu seamă când există o miză importantă în joc, gen titlul mondial, dar cu care în continuare nu prea pot să mă împac), trebuie să admit că încă de la momentul respectiv, când imaginea transmisă în direct la TV era luată de la bordul monopostului Red Bull, mi s-a părut că a fost efectuată cam necorespunzător, cu încăl(e)carea limitelor pistei, astfel încât, dincolo de situaţia nemeritat de jenantă în care a fost pus bietul Max, aproape dat jos de pe podium, am considerat ca întemeiată decizia comisarilor de traseu de a-l penaliza, iar imaginile mai cuprinzătoare difuzate ulterior o justifică pe deplin.

De altfel, chestiunea (depăşirii) “limitelor pistei” este una dintre cele mai discutate şi, nu prea înţeleg de ce, discutabile din Formula 1, părerea mea (exprimată mai pe larg aici) fiind, în rezumat, cât se poate de răspicată: liniile de demarcaţie trasate (cu vopsea) pe asfalt, ca să nu mai vorbesc de cunoscutele “vibratoare”, ar trebui să fie la fel de sfinte, ferme şi… solide ca glisierele care delimitează anumite circuite (stradale) precum cele din Monte Carlo, Canada, Singapore sau Baku, unde orice abatere de la trasa corectă e penalizată nu de către subiectivii comisari de traseu, cu nu se ştie niciodată precis câte secunde întârziere, ci de… forţa împrejurărilor, în general cu o avarie serioasă şi un implacabil abandon.

La fel cum în schiul alpin mi se par penibile lamentările unora dintre sportivi pe tema pârtiilor periculoase, ori a traseelor (de slalom) marcate mai alambicat, când nu-i împiedică nimeni să le parcurgă oricât de încetişor îşi doresc ei pentru a se simţi în deplină siguranţă, inclusiv în “plug” sau pe fund, şi în Formula 1 monoposturile sunt înzestrate cu toate facilităţile necesare, gen frână şi volan, iar piloţii, în principiu, cu creiere şi instinct de conservare, astfel încât să nu se mai vaite, de pildă, că unele vibratoare sunt prea înalte sau prea dure şi deteriorează podeaua atunci când, desigur, sunt încălecate, iar limitările să fie necesar a se impune prin prevederi regulamentare care, de fapt, să diminueze performanţele tehnice ale maşinilor pentru ca nu cumva mai mult sau mai puţin frumoşii nebuni să profite de toţi caii putere, milimetrii în plus de ampatament şi aderenţa sporită a pneurilor ca să-şi ia zborul… până în vreun până la urmă inevitabil zid sau gard de protecţie (a spectatorilor). Că de-aia le zice piste, fiindcă au limite şi nu poţi să ajungi nestingherit cu bolidul de Formula 1 prin oraş sau prin lanurile de porumb înconjurătoare. Ce tot încerc să spun e că pista e atâta câtă e, nu cu doi sau cinci sau douăzeci de centimetri de iarbă sau pământ sau mai ştiu eu ce mai lată, în funcţie de cum socoate fiecare pilot că-i vine lui mai bine.

Tot duminică, un alt episod elocvent (şi) din acest punct de vedere a fost acela în care Valtteri Bottas a fost depăşit (mult prea uşor!) de Sebastian Vettel nu atât sau – în fine, admit – doar printr-o manevră îndrăzneaţă a germanului, cât sau ci (şi) cu ajutorul nemijlocit al lui Stoffel Vandoorne, de la McLaren, care, prins cu un tur din urmă, nu s-a mulţumit numai să asigure condiţiile normale pentru a fi surpasat de cei doi aflaţi în luptă aprigă, ci a ieşit pur şi simplu în afara pistei (fără a fi, desigur, penalizat, deoarece, vezi Doamne, nu “şi-a creat un avantaj”), şi l-a derutat pe finlandezul de la Mercedes, care îşi calculase paşii astfel încât el însuşi să ocupe trasa interioară a virajului, mizând pe faptul că aceea exterioară e blocată de belgian, iar băbăciunea ferraristă nu are loc să treacă. Ei bine, a avut, graţie faptului că Vandoorne aproape a tras efectiv pe dreapta, în condiţiile în care nici măcar în traficul de zi cu zi nu eşti obligat, la intrarea în depăşire a celui din spate, să opreşti în prima parcare, ci doar să nu accelerezi şi să nu schimbi direcţia de deplasare. [În paranteză fie spus, mintea finlandezului cea de pe realmente urmă l-a făcut ulterior să se bată – cu desăvârşire zadarnic – ca un leu şi zece bani cu Verstappen, deşi pentru binele echipei ar fi trebuit să-l lase să treacă, fiindcă olandezul încă avea şanse bune să-i prindă pe ambii rivali (în special ai Mercedes) de la Ferrari. Dar asta e altă poveste, şi anume a limitelor… lui Bottas.]

Fireşte că, după descalificarea lui Verstappen, multă lume s-a declarat dezamăgită, considerând că o asemenea decizie e de natură să descurajeze depăşirile şi, implicit, spectacolul în Formula 1. Ei bine, spectacol îmi doresc şi eu, din toată inima, doar că… PE pistă, nu în afara ei, chiar dacă nu neg că un monopost de F1 care să o ia nu doar pe arătura din imediata apropiere a benzii asfaltice, ci, de ce nu?, tocmai pe străzile unei localităţi învecinate ar arăta superb.

1

Cam tipic românească această înecare la mal a Simonei Halep, care, după ce şi-a luat, la Beijing, aproape toate revanşele de pe răboj, bătându-le de le-au mers fulgii pe Sharapova, Kasatkina şi Ostapenko (a scăpat deocamdată doar Svitolina, bătută pentru ea de alta) şi şi-a văzut sacii în căruţă, devenind, în sfârşit, lidera clasamentului WTA, a clacat în chiar finala turneului, învinsă de o te miri care Garcia, aflată, ce-i drept, într-o suspect de mare formă de moment trecătoare. Explicaţia e simplă: dacă până atunci a jucat ca un adevărat (viitor) număr 1 mondial, ieri a evoluat ca un (fost) (etern) număr 2, ceea ce, la drept vorbind, nici nu e atât de rău, având în vedere că uneori pare un număr 100(0). Păcat însă, fiindcă alte vreo 350 de puncte la teşcherea pe lângă cele doar 40 în plus faţă de Muguruza n-ar fi stricat deloc în tentativa de a nu intra în istorie (şi) ca jucătoarea cu cea mai scurtă prezenţă în vârful ierarhiei.

De altfel, dincolo de lacrimile mele de bucurie, cu atât mai abundente cu cât, poate pentru prima oară în viaţă, mi s-a împlinit, pe lângă visul de-a o vedea pe Simona în top, şi un soi de premoniţie preponderent pozitivă (în sensul că, pe lângă toate cele bune, cam presimţisem şi înfrângerea din finală), mărturisesc că, oarecum spre propria mea surprindere şi aparent contrar celor scrise cândva, dar, pe de altă parte, în deplin acord cu aberaţiile unora dintre nenumăraţii comentatori ai evenimentului istoric de sâmbătă, care-şi arătau convingerea că vor apărea cât de curând “cârcotaşii” (cum ar veni, ca mine) nemulţumiţi, vezi Doamne, cu… destul, chiar îmi doresc acum să o văd câştigând şi un turneu de Mare Şlem, nu (doar) de alta, dar ca să nu-i tot aud numele pus pe lista uşor infamă şi destul de scurtă a fostelor lidere mondiale care nu au în palmares măcar unul. Sunt sigur că şi ea însăşi, ca o adevărată campioană ce este, şi-a fixat asta drept următor obiectiv.

În încheiere, pentru a nu risca să mă dezic de criticismul meu obişnuit, vreau să-mi exprim, pe de-o parte, neţărmurita uimire, şi, pe de alta, de-a dreptul revolta că Simonei i-a trebuit, după propriile declaraţii, o experienţă foarte recentă, precum înfrângerea de la US Open în faţa Mariei Sharapova (şi, poate, un nou antrenor, în persoana simpaticului Andrei Pavel) ca să realizeze că punctul ei (cel mai) slab este serviciul, astfel încât, abia (de) acum (înainte?) să-l exerseze câte o oră întreagă pe zi la antrenamente, când până şi eu însumi, un simplu (tele)spectator şi blogger (aflat, aşadar, pe treapta cea mai de jos a iubitorilor de tenis în viziunea experţilor”), am remarcat şi scris asta încă din urmă cu aproape fix trei ani, când, mai întâi, o – vorba vine – sfătuiam să dedice câte o jumătate din timpul petrecut la antrenament “scurtelor”, iar cealaltă serviciului, după care am recunoscut că m-am sucit şi – dat fiind că oricum “scurta” e străină mai tuturor fetelor din circuit cu excepţia Radwanskăi şi, poate, Sevastovei – să-l aloce în exclusivitate serviciului, ceea ce părea că s-a şi întâmplat, judecând după evoluţia de la “Turneul Campioanelor” din 2014. Doar că atunci n-a ţinut-o prea mult.

Fără să împărtăşesc în mod necondiţionat optimismul desăvârşit al unora în privinţa viitorului permanent ascendent şi tot mai strălucitor al Simonei, nutresc, totuşi, aproape convingerea sau măcar speranţa că ar putea să-şi păstreze poziţia de lider mondial o bună bucată de timp, cu condiţia ca, măcar de data asta, să nu-şi mai închipuie că, odată atins, un anumit nivel (tot la serviciu mă refer) se păstrează de la sine. E ca digitaţia pianiştilor sau a violoniştilor: se duce pe apa sâmbetei de îndată ce nu mai este exersată.

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2017

ÎN SFÂRȘIT!

Pentru că, spre deosebire de alţiiii…, nu am ocazia să apar la orice oră vreau eu pe vreun canal naţional de ştiri sau sport să împărtăşesc în timp real cu masele largi populare tot ce tocmai îmi trece prin cap, nu pot demonstra decât nevesti-mii, în faţa căreia şi declarasem, că, în pofida realismului meu pesimist dintotdeauna, (pre)simţeam că a venit în sfârşit vremea ca Simona Halep să o bată (rău) pe Maria Sharapova, aproape convingere preponderent lăuntrică întărită şi de faptul că, fiind un fan înrăit al rusoaicei (atâta vreme cât n-o întâlneşte pe fata noastră), nu ratez (mai) niciun meci de-al ei şi am văzut-o cum se chinuie cu Sevastova, Makarova şi în general cam cu oricine în ultimul timp, astfel încât mă şi gândeam, cu amărăciune, că de la revenirea după suspendare pare să se îndrepte cu paşi mai siguri spre o retragere în plină fostă glorie decât înapoi spre vârful ierarhiei mondiale.

Cum, în schimb, urmăresc seară de seară nu canalul respectiv de ştiri, ci pe cele înrudite de sport, n-am avut cum să nu aud sfaturile (in)competente oferite Simonei de către cel mai priceput la tenis analist politic al ţării, care o îndemna să fie agresivă, să n-o lase pe adversară să-şi facă jocul obişnuit, bazat pe ofensivă permanentă şi lovituri decisive, ceea ce e fix ca şi cum le-ai cere fotbaliştilor Concordiei Chiajna să nu le ofere posesia celor ai Barcelonei sau lui Chiricheş să-l deposedeze degrabă pe Messi când argentinianul e cu mingea la picior; uşor doar de zis! Iar pentru că Simona nu s-a conformat, dar – ce să vezi? – a câştigat, după meci antrenorul cu gura a concluzionat sentenţios: Sharapova a prins o zi slabă!

Sigur, de-a lungul timpului, aşa cum Simona a pierdut multe confruntări pe care nu le-au câştigat, de fapt, adversarele, a şi câştigat destule mai degrabă pierdute de ele, însă acum chiar n-a fost cazul, iar cine susţine contrariul n-a înţeles nimic din meci. Să spui ceva de genul “Mariei nu i-au mai intrat ca altă dată loviturile decisive” înseamnă că n-ai fost în stare să distingi modul diferit (nu doar faţă de alte întâlniri directe, ci şi de alte adverare ale rusoaicei) în care i-a trimis mingile jucătoarea noastră.

Dacă ar fi să nominalizez un (singur) element-cheie al victoriei de astăzi, acesta este, fără îndoială, serviciul, aflat cam la acelaşi nivel (şi executat în aceeaşi manieră) ca la “Turneul Campioanelor” din 2014 (inclusiv la celebrul meci câştigat în faţa Serenei Williams), când aproape i-am dedicat un articol întreg, şi mult peste ce am văzut în ultimii, iată, deja trei ani. (“Periodicitate” cam dezolantă, pe care, în paranteză fie spus, nu reuşesc să mi-o explic!). Cu un serviciu doar pe jumătate (cuantificabil în cunoscutele “procentaje”!) la fel de bun, ar fi câştigat cu siguranţă şi partida cu aceeaşi Sharapova din urmă cu doar câteva săptămâni, din primul tur de la US Open.

În acelaşi timp, lungimea loviturilor Simonei a fost, spre deosebire de multe alte ocazii, una bună, mingile aterizând relativ aproape de linia de fund (adică la jumătate de metru, nicidecum “la limită”, ceea ce ar fi denotat mai degrabă baftă), astfel încât adesea rusoaica s-a văzut nevoită să lovească “înghesuit”, de la o distanţă mult mai mare faţă de terenul advers decât cea pe care şi-o dorea şi de la care ar fi fost letală. În plus, chiar şi genul acela de mingi ale Simonei care pe mine mă scot din pepeni, parcă aruncate cu plasa de prins fluturi, “moarte”, nu lovite cinstit, scurt şi tare, s-au dovedit eficiente împotriva unei jucătoare care nu operează cu nuanţe, ci se repede orbeşte la orice minge pentru a o izbi cu toată forţa, profitând, de fapt, de viteza cu care-i vine din partea cealaltă a fileului.

În fine, singurul “risc” pe care şi l-a asumat Simona a fost acela de a schimba ea prima direcţia de atac în raliurile mai lungi, în loc să se mulţumească doar să trimită înapoi, aproape la punct fix, pe centru, ca un perete sau un tun de mingi blocat, aşa cum i se cam întâmplă în ultimul timp, (lipsă de) “tactică” păguboasă, care, mai cu seamă în faţa Sharapovei, nu poate fi decât perdantă, pentru că le oferă adversarelor posibilitatea de a-şi calibra perfect loviturile până la cea decisivă.

Şi pentru că am început vorbind despre aptitudinile mele de Mama Omida, trebuie să mai spun, în încheiere, că în presimţirile sau visele mele cu ochii deschişi de ieri se făcea că Simona o va întâlni în turul următor pe Kasatkina, pentru a o bate (şi pe ea) măr şi a demonstra că înfrângerea de săptămâna trecută a fost doar un accident, după care va face cumva şi va ajunge în finală, lucru care, conform informaţiilor avute la dispoziţie (tot de pe canalele noastre de sport) la ora respectivă, i-ar fi fost necesar, dar şi suficient, pentru a deveni numărul 1 mondial (cu condiţia să n-o bată acolo fix Svitolina), numai că astăzi am constatat că vajnicii noştri jurnalişti au dat-o la-ntors, şi cică ar fi musai de-a dreptul să câştige turneul, chestie care, iată, deocamdată excede aria de acoperire a premoniţiilor mele.


ACTUALIZARE 2 (sâmbătă, 7 octombrie 2017): Încă o dată şi cu adevărat “ÎN SFÂRŞIT!”: Simona Halep e NUMĂRUL 1 mondial!

ACTUALIZARE (vineri, 6 octombrie 2017): În grafic: Halep-Kasatkina 6-2, 6-1!

DE BINE, DESPRE RĂU

Eu ca eu, dar fostul meu cititor fidel, care se cam familiarizase cu preferinţele mele în materie de Formula 1, sigur nu s-ar fi aşteptat să vină şi ziua în care să vorbesc aproape de bine despre Vettel!

Dacă nu mi-ar fi fost pur şi simplu lene, aş fi făcut-o încă după etapa din Singapore, când mai toată lumea l-a socotit responsabil pentru accidentul de la start, soldat cu abandonul său, al lui Verstappen şi al lui Raikkonen, deşi, în opinia mea, ceilalţi doi au fost cam la fel de (ne)vinovaţi, primul pentru că a schimbat direcţia (brusc) spre finlandez încă înainte ca nemţul să înceapă să-i închidă, cum se spune, uşa (manevră clasică în debutul curselor şi relativ legală), în timp ce Kimi – care, ce-i drept, aparent şi-a văzut doar de trasa proprie, rectilinie, după un demaraj excelent – ar fi trebuit, poate, să nu fie chiar atât de optimist, ci mai prudent, măcar pentru a-şi proteja coechipierul, al cărui “locotenent” desemnat este. Una peste alta, verdictul dat de către FIA, “incident de cursă”, mi se pare cel mai potrivit, lui Vettel neputându-i-se reproşa mai mult decât o eroare tactică, fiindcă, la fel ca (de fapt mai mult decât) Raikkonen, ar fi trebuit să se gândească la lupta pentru titlu, nu doar la cea pentru o primă poziţie într-o cursă lungă şi desfăşurată în condiţii atmosferice schimbătoare.

Pentru a încheia însă cu elogierea unui pilot care continuă să-mi fie profund antipatic, fie şi din simplul motiv că are o educaţie mult mai precar-ciobănească decât a favoritului meu, Hamilton, despre care nici măcar vreunul din nenumăraţii săi detractori lipsiţi de orice urmă de bun-simţ şi obiectivitate nu poate spune că l-a auzit vreodată înjurând într-o comunicare radio (chiar şi atunci când mai bate câmpii, cum a fost cazul parcă tot la Singapore, unde s-a arătat nedumerit şi revoltat de pătrunderea maşinii de siguranţă, deşi abia trecuse pe lângă un monopost care se răsucise şi aproape că obturase complet pista), în timp ce mai toate ale nemţului abundă în bipuri, trebuie să recunosc că duminică, la Sepang, a făcut o cursă (de recuperare) impresionantă, demonstrând, printre altele, în sfârşit, că e în stare să şi depăşească (mai cu seamă monoposturile net inferioare!), şi, după ce a plecat ultimul din grilă, ar fi meritat şansa de a se lupta în final chiar pentru un loc pe podium cu Ricciardo, de care, dacă n-ar fi avut, se pare, mici probleme cu maşina, fiind îndemnat de cei de la boxe să o lase mai moale, probabil că ar fi şi trecut, în ciuda faptului că, la un moment dat, a fost şicanat destul de mârlăneşte de către Alonso, prins de ambii cu un tur din urmă, şi care, în paranteză fie spus, de rănit în orgoliu ce se tot dă el şi mare gură ce face din pricina jalnicului (ce-i drept) motor Honda, care îl împiedică, vezi Doamne, să rupă norii şi gura târgului cu McLaren, tocmai a fost întrecut în clasamentul general de mult mai tânărul, tăcutul şi modestul său coechipier Vandorne. Cam penibil pentru fostul dublu campion mondial şi aproape câştigător al Indy 500 de anul acesta! În schimb, revenind la Vettel, nu sunt foarte convins că în bizarul incident cu Lance Stroll de DUPĂ cursă, în urma căruia se prea poate (şi mărturisesc că, în mod cam nesportiv, îmi doresc!) să se aleagă cu o retrogradare pe grilă pentru schimbarea cutiei de viteze afectată de puternicul impact, vina îi aparţine exclusiv (prea) tânărului canadian; reluările nu au fost concludente.

Apropo de Honda şi McLaren: cu toate că şi eu – ca unul care, spre deosebire de mulţi “specialişti”, m-am arătat de la bun început sceptic în privinţa acestei colaborări dintre echipa mea favorită şi un motorist care nu mi-a spus niciodată mare lucru în afara competiţiilor pe DOUĂ roţi – mă bucur că McLaren trece în oricare altă tabără, fie şi Renault, nu pot fi la fel de optimist pentru sezoanele viitoare precum cei care dau drept exemplu rezultatele bune al francezilor cu Red Bull (sau invers). Acolo, din punctul meu de vedere, lucrează un geniu al proiectării, Adrian Newey, astfel încât n-am nicio îndoială că monoposturile austrice s-ar descurca binişor şi cu un motor de Tico, Trabant sau motocoasă Stihl, în timp ce, din păcate, încă dinainte de Honda, McLaren n-a prea (mai) făcut, cel puţin de la o vreme (mai ales după plecarea lui Hamilton) cine ştie ce brânză nici cu propulsoare Mercedes (oricum cotate drept cele mai bune, în timp ce Renault ar fi cam pe locul trei din vreo patru!), aşa cum nu face acum, de-o altă pildă, nici Williams, la care, în altă paranteză fie spus, mi-ar fi plăcut să-l văd eşuat, aşa cum au existat zvonuri, pe Alonso, ca să se bată/să fie bătut (şi) cu/de micul Stroll. Asta ca să nu mai spun că deja parcă îmi sună aievea în urechi comentarii de genul “răzbunarea Honda”, când McLaren-urile-Renault o să fie învinse de Toro Rosso-urile unde vor ajunge la anul japonezii, care şi aşa, parcă de-ai dracului, tocmai au început să livreze nişte echipamente măcar mai fiabile, capabile să ajungă la linia de sosire a unei curse (din cinci-şase)! Sper să NU am gura aurită, dar om trăi şi om vedea!

Şi pentru că dau dintr-una într-alta, odată ajuns la capitolul “fiabilitate”, simt nevoia să-mi exprim şi eu profunda nemulţumire în legătură cu stupidele prevederi de regulament care penalizează cu retrogradarea pe grilă depăşirea unui anumit număr de motoare utilizate într-un sezon sau schimbrea cutiei de viteze. Nu doar că scopul lor declarat, acela de “a limita costurile”, nu e nici pe departe atins, câtă vreme echipele oricum aduc componentele respective, cheltuind sumele aferente, dar cei penalizaţi cu adevărat sunt de fapt piloţii, care nu au nicio vină şi ale căror rezultate ajung în acest fel să depindă încă şi mai mult decât deja o fac (şi decât ar fi cazul) de “materialul de concurs”. Cu alte cuvinte, şi fu…raţi şi cu banii luaţi, o dublă pedeapsă care, fireşte, afectează mai tare tot echipele mici, lovite nu doar în buget, ci şi în clasament, unde sunt private de nişte puncte (virtuale) din cele şi-aşa (prea) puţine agonisite de-a lungul sezonului.

În privinţa favoritului meu, Hamilton, la care nu aveam cum să n-ajung, trebuie să spun că am început deja să-i contabilizez punctele irosite în lupta pentru titlul mondial cu Vettel: pe lângă cele trei cedate “cavalereşte” coechipierului Bottas, deşi – după cum scriam la vremea respectivă – poate n-ar fi fost cazul, pentru că şi în cadrul echipelor mai mici, care se chinuie pentru câte un punctişor în plus, nu pentru ditamai trofeul suprem, atunci când, într-o cursă, unul dintre piloţi este în mod vădit mai rapid decât celălalt, având şansa de a depăşi nişte (adevăraţi) adversari, intervin “ordinele”, mai sunt şi cele şapte pentru care NU s-a bătut cu Verstappen în Malaezia, mulţumindu-se cu poziţia secundă. Singura lui aproape scuză ar fi că nici Bottas nu s-a bătut pentru locul… patru (ce o fi cu el, că de la o vreme termină cu poziţii bune în urma lui Hamilton, atât în calificări cât şi în curse?), în condiţiile în care, spre deosebire de britanic, chiar nu avea nimic de pierdut, ceea ce poate fi, totuşi, un semn că ambele monoposturi Mercedes au avut oarece dificultăţi. Lucru îngrijorător în perspectiva finalului de sezon.

URZEALA LUI DONOVAN

Era doar o chestiune de timp până să aud pe undeva (despre) teoria sau cronica sau părerea mai mult sau mai puţin avizată a cuiva sau altcuiva că ultimul (în sensul de cel mai recent) sezon (al şaptelea) din “Urzeala tronurilor” este şi cel mai slab dintre ele, asta pentru că mie, dimpotrivă, mi se pare de foarte departe nu doar cel mai reuşit, ci şi singurul aproximativ pe de-a-ntregul suportabil, spre deosebire – de-un exemplu strict personal şi poate cam hodoronc-tronc pentru alţii – de cel de-a cincilea din “Ray Donovan”, altminteri unul dintre serialele mele favorite, dar care acum parcă s-a inspirat din primele şase ale celuilalt, astfel încât, ajuns (eu) deja pe la jumătatea lui, mi se pare că nu s-a întâmplat încă nimic, acţiunea desfăşurându-se cu încetinitorul, servită cu linguriţa, iar mai toată aşa-zisa intrigă constituindu-se într-un (spoiler alert!) elogiu postum adus personajului dispărut, soţia eroului, care, de bine ce mă bucuram că am scăpat de ea, fiindcă-mi era profund antipatică (nu atât ca rol sau actriţă, cât ca pur şi simplu femeie), apare acum mai des decât în vremurile când mai “trăia”.

Revenind la “Urzeală”, ceea ce mi s-a părut absolut remarcabil este că fiecare dintre episoade a spus (câte) ceva, la obiect şi esenţial pentru întreg, iar sezonul în ansamblu, coerent şi concentrat, aproape că poate fi urmărit ca un lungmetraj de sine stătător, cel puţin ca unul dintr-o “franciză” hollywoodiană, cu nişte de mult uitate părţi întâi, a doua… a şasea şi o inevitabilă “continuare”, gen “Spider-Man”, “Transformers” sau “X-Men”. De pildă, spre deosebire de ceea ce remarcam că (NU) se întâmpla până acum, personajele pot ajunge dintr-un capăt în altul al lumii lor imaginare, din sud până hăt, dincolo de zidul din nordul extrem, printr-o singură tăietură de montaj (uneori uşor derutantă, fiindcă, pe vechiul tipic, m-aş fi aşteptat, totuşi, să nu sosească mai devreme de episodul următor!) şi nu călătorind sezoane de-a rândul!

În plus, pe lângă faptul că n-am resimţit deloc lipsa unor personaje (efemere) apărute şi ucise (cu sălbăticie) în sezoanele precedente, chiar şi atunci când habar nu mai am (că stau rău cu memoria) ce au făcut cele care (în mod miraculos) au supravieţuit (fie şi schilodite groaznic) şi deţin poziţii importante, nu e nicio pagubă, pentru că din două-trei fraze iscusite ale câte unui interlocutor se acoperă exhaustiv tot ceea ce fusese redat de-a lungul a nenumărate episoade plicticoase din sezonul, să zicem, trei. Iar dragonii s-au făcut, în sfârşit, mari!

REGULA DE TREI COMPLICATĂ

Ca să înţeleg şi eu…

Aşadar, cu proaspătul antrenor Vasile Miriuţă la timona Titanicului, Dinamo are (deja) două înfrângeri din tot atâtea meciuri, unul, ce-i drept, în compania FCSB, în “deplasare” (adică pe Arena Naţională!), dar celălalt acasă, în (tot mai adânca) “groapă”, cu Chiajna sau Voluntari sau Căţelu...

Fireşte, cum mandatul tehnicianului de renume cel mult clujean e abia la început, înlocuitorul eternului posibil înlocuitor al oricui pleacă intempestiv de pe banca mai degrabă de pedepse a “câinilor”, Claudiu Niculescu, nu poate fi găsit pe deplin vinovat, o mare parte din responsabilitate revenindu-i, pe cale de consecinţă cât de cât logică, predecesorului său, Cosmin Contra, care, în semn de recunoaştere a nenumăratelor realizări de acest fel, a fost promovat, pe merit (în sensul că aşa merităm!), la echipa naţională, spre satisfacţie celor care nu-şi doreau nimic altceva decât să scape dracului odată de plaga fotbalului românesc din toate timpurile, Christoph Daum. Să le fie de bine!

"FATA DE AUR"

Pe undeva, Simona Halep e fix ca “Generaţia de Aur” din fotbal: cu toate că, fără nicio îndoială, reprezintă cea mai înaltă culme a performanţei româneşti din toate timpurile – cu siguranţă trecute, dar, din păcate, foarte probabil, şi viitoare – în disciplina (sportivă) respectivă, nu a ajuns niciodată la nivelul pe care ni l-am fi dorit şi pe care, uneori, duşi de val, avem impresia (greşită) nu doar că l-ar fi meritat, ci că l-ar fi şi atins de fapt, legenda căpătând o anvergură binişor exagerată în raport cu realitatea intrinsecă.

La fel cum Naţionala lui Hagi şi Gică Popescu a devenit, la un moment dat, într-o conjunctură favorabilă, “cap de serie”, astfel încât preliminarii întregi le-a disputat în compania unor adversari dacă nu modeşti de-a dreptul, cel puţin “accesibili”, care nu îi puneau mari probleme, permiţându-i să se califice şi să-şi asigure în acest fel locul în “prima urnă valorică” şi pentru campania următoare, numai că, între ele, la turneele finale (mondiale sau europene), claca (lamentabil) în confruntările cu adevăratele formaţii de top (mai puţin Anglia, asupra căreia avem un bizar “ascendent moral”!), şi Simona profită de ceva vreme de poziţia ei bună în ierarhia mondială (altminteri obţinută pe merit), care, atunci când nu are fabulosul ghinion de a da chiar de la meciul inaugural peste Sharapova, îi oferă un parcurs relativ lejer la competiţii, cu câte un prim tur liber, un al doilea împotriva unei sportive de prin a doua sută mondială şi, eventual, încă unul cu vreo “Anglie” de-a ei, gen Sevastova sau Carla Suarez Navarro, încât se pomeneşte pe nesimţite prin semifinale. Dacă se află în forma în care “tricolorii” s-au nimerit cu Argentina şi Columbia în 1994, mai bate şi ea câte o Azarenkă sau Pliskovă, şi gata trofeul. Dacă nu, ia o bătaie (zdravănă) de la Elveţia sau Suedia, recte de la vreo cel mult Svitolina.

Marele ei merit (de până mai deunăzi) e(ra) că în general s-a ferit de “surprizele neplăcute” cărora le cad adesea victime favoritele, aşa cum şi Hagi & Co. treceau (uneori, ce-i drept, cam chinuit, cu un joc mai mereu “dezamăgitor”) de tot soiul de Albanii şi Insule Feroe care pe atunci tocmai începeau să consacre celebrul clişeu “nu mai există echipe mici (în fotbal)”, iar acum ne sunt deja cel puţin egale. Cum ar veni, Kasatkina!

(APROAPE) NIMIC DESPRE HAGI

Duminică, la scorul de 4-0 pentru Liverpool în confruntarea de pe teren propriu, din Premier League, cu Arsenal, m-am pomenit deodată cuprins de un acut sentiment de milă creştinească faţă de bieţii suporteri ai… gazdelor, imaginându-mi cât erau de fericiţi şi, mai cu seamă, ferm convinşi, după o asemenea prestaţie (aparent) strălucitoare a favoriţilor, că a venit în sfârşit şi vremea lor, când sunt pe punctul să câştige, după nici ei nu mai ţin minte câţi ani (mai mulţi până şi decât “tunarii”!) campionatul şi, poate, de ce nu (?!), chiar Champions League, fără să realizeze cu ce adversar de tot râsul au avut de fapt de a face şi ce dificultăţi infinit mai mari vor avea de înfruntat, de-a lungul sezonului, cu alde Bournemouth, Burnley, Brighton sau – pentru variaţie – Huddersfield. În aceste condiţii, nu e de mirare că tot mai mulţi jucători ai grupării londoneze, în frunte cu vedetele Alexis Sanchez, Ozil şi, mai nou (dar mai sigur), Oxlade-Chamberlain, au ajuns să refuze chiar şi dublarea salariilor doar pentru a se transfera de urgenţă la echipe care-şi doresc cu adevărat performanţe sportive, nu (numai) financiare. (#wengerout).

Tot la capitolul “înfrângeri fără drept de apel (şi prea multe comentarii de făcut) ale favoriţilor mei, cu încălcarea promisiunii solemne de a nu le mai pune la suflet şi pe blog”, mă simt, totuşi, aproape obligat să remarc prestaţia modestă, “mult sub posibilităţi”, dar în nota ultimelor din ce în ce mai multe săptămâni, a Simonei Halep în faţa răvăşitoarei Maria Sharapova, cu care, de altfel, am şi ţinut preţ de câteva clipe, la încălzirea difuzată doar pe Eurosport Player (pe canalul propriu-zis erau încă reclame, care au continuat până după primul ghem!) cucerit fiind de rochiţa ei de seară (sportivă) minunată, de culoare neagră şi incrustată cu cristale Swarovski, pe care îmi doream s-o revăd (cu tot cu sau chiar doar pe posesoare) de-a lungul cât mai multor zile de turneu. Ceea ce se va şi petrece!

Pe lângă accentuata degradare a calităţii serviciului – cu primul ca şi inexistent, de junioare anemică şi timidă, iar al doilea bun doar pentru un sparring-partener preocupat să-i trimită adversarului mingile exact unde-şi doreşte acesta pentru a-şi exersa returul decisiv –, Simona şi stafful ei tehnic, în frunte cu la fel de charismaticul ca-ntotdeauna, dar parcă tot mai nepotrivitul pentru ea Darren Cahill, au stabilit drept “plan de joc”, “partitură tehnico-tactică” şi aşa mai departe o permanentă aşteptare a greşelilor (neforţate ale) Sharapovei, convinşi, pesemne, că Simona nu e în stare s-o bată, astfel încât singura ei şansă de a triumfa e ca rusoaica să se bată singură, aşa cum mai face uneori, dar, din păcate, niciodată până acum şi, probabil, nici de acum înainte, în faţa constănţencei.

În rest, rămân la părerile exprimate, printre altele, aici, aici şi, cel mai recent, aici, unele pe care am (ne)plăcerea de a le vedea oarecum confirmate, cum ar veni validate, în sfârşit, până şi de către marele expert în halepistică CTP, acelaşi care pe vremea când le consemnam pentru prima, a doua, a treia şi poate a zecea oară, se încăpăţâna să pună înfrângerile Simonei mai degrabă pe seama prestaţiilor geniale ale adversarelor, iar pe “detractorii” ei să-i înfiereze cu mânie republicană şi să-i “demaşte” ca ignoranţi în ale sportului acesta atât de misterios şi greu de înţeles pentru milioanele de simpli (tele)spectatori.

(Abia) acum a descoperi şi el serviciul (tot mai) jalnic al Simonei, care pare pur şi simplu neexersat de pe vremea când încă reprezenta o armă relativ redutabilă a ei, faptul că joacă “moale şi pe centru” [cu precizarea (mea) că nu retururile sunt problema, uneori ele fiind chiar condiţionate de către serviciul bun al adversarei, ci mingile trimise astfel în timpul schimbului, când nu e câtuşi de puţin incomodată de felul cum au venit, ci are tot timpul din lume să le trimită unde şi cum trebuie] sau slăbiciunile ei de natură psihologică, deşi, (nici) în această privinţă, n-am înţeles de unde şi până unde a ajuns la concluzia că, la meciul cu Sharapova, “platoşa de echilibru şi siguranţă [a Simonei], construită în ultimele luni, a crăpat şi s-a desprins…”.

Din punctul meu de vedere, cu excepţia unuia sau a două momente când, ca odinioară, după o greşeală (uşoară), i s-a citit în ochi expresia aceea de îndărătnicie prostească şi a cerut cu vehemenţă mingea pentru a servi cât mai rapid, de parcă o fugărea cineva, şi-a stăpânit emoţiile chiar prea bine, ceea ce m-a făcut să mă întreb iarăşi dacă nu cumva noua ei atitudine, calmul acesta frate cu blazarea, îi aduce mai multe prejudicii decât beneficii. Pentru că aproape fix în aceeaşi măsură în care, e adevărat, n-o mai văd dând cu racheta de pământ sau cu palma în racordaj, nici nu se mai bucură din tot sufletul şi nu mai schiţează acel upercut cu pumnul în aer, “à la Hagi”, când câştigă câte un punct (important). În meciul cu Sharapova n-a făcut-o decât o singură dată, spre final, când era deja prea târziu.

Apropo de Hagi, oricât de greu pare de crezut, articolul acesta trebuia să fie în primul rând despre el şi despre ceea ce se întâmplă la şi cu Viitorul (lui). Cum însă m-am lungit cu altele până mi-a pierit cheful de scris, rămâne pe mâine, poimâine sau săptăluna viitoare, prin 2018.

LA CINCI PAŞI DE FERICIRE

Având în vedere că aproape literalmente mâine-poimâine împlinesc fix o frumoasă vârstă rotundă şi uşor venerabilă, se prea poate să mă fi maturizat, în sfârşit, şi eu, nu de tot şi nici în chestiunile cu adevărat importante, dar măcar cât să nu mai pun la suflet chiar fiecare înfrângere a lui Arsenal în faţa unui adversar modest, gen Stoke City, precum aceea de sâmbătă, din Premier League, mai ales de când, ca recompensă pentru incontestabila sa contribuţie decisivă la ratarea calificării în Liga Campionilor, lui Arsene Wenger i s-a prelungit contractul cu (ÎNCĂ!!!) doi ani lungi, în care nu mă aştept la nimic bun, în afară, poate, de o amărâtă de a nu ştiu câta Cupă a Angliei, eventual cu Supercupa oarecum conexă, tendinţa la nivel european fiind ca deţinătoarea trofeului secund să o bată pe campioană, spre consolarea celor care, ca mine, ţin cu Lazio în Italia şi cu “tunarii” în regat. 

Pe de altă parte, duminica trecută a fost una cu adevărat de pomină, care nu avea cum să mă lase rece, chiar şi aşa “maturizat” spre aproape bătrân cum sunt pe cale să devin. După ce (favoritul meu) Ronnie O’Sullivan, un fel de Roger Federer al snookerului [(fac precizarea pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest (aşa-zis) sport], a pierdut în sferturile de finală ale Campionatului Chinei cu 5-4 în faţa unui soi de Victor Hănescu sau Marius Copil, deşi a condus la un moment dat cu 4-1 – ceea ce, până să ajung să aud comentariul (altminteri mult mai puţin justificat) lui CTP despre Simona Halep, m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva o rudă apropiată de-a englezului a pariat la momentul potrivit, “live”, pentru această răsturnare spectaculoasă de situaţie, alegându-se cu un beneficiu financiar la bugetul familiei infinit mai consistent decât premiul acordat pentru accederea jucătorului în semifinale –, bomboana pe colivă a reprezentat-o, desigur, înfrângerea ruşinoasă a Simonei în faţa spaniolei Muguruza, din finala turneului de la Cincinnati, într-o partidă care a părut reluarea celei cu măcar mai nostima Svitolina, din urmă cu numai vreo săptămână.

Dincolo de faptul – pe undeva incitant pentru un cinefil ca mine – că turnura luată de cariera constănţencei începe să aducă tot mai mult a scenariu (bazat pe fapte reale) de film american, cu eroina care ajunge întruna la un pas (respectiv meci) de a deveni numărul unu mondial, dar de fiecare dată ratează, oprindu-se la doar cinci puncte WTA de fericire şi un tradiţional happy-end (în care, totuşi, eu unul mai sper!), sau de perspectiva sinistră ca Simona să rămână ani în şir, fie şi până la retragerea din activitate, în (altminteri onorabilul) “top 10”, dar niciodată mai sus de actualul loc 2, timp în care pe la vârful ierarhiei să se perinde, după Kerber şi Pliskova, (zeci de) alte sportive, de la Muguruza, Svitolina, Cibulkova, Wozniacki (din nou), Konta sau Mladenovic şi până la mai prospăciunile Ostapenko, Gavrilova, Kontaveit, Bellis sau Kasatkina, plus unele care deocamdată sunt junioare, “noua” sau “Altă Simona!” – cum o decreta, cu o emfază ce avea să cadă rapid în obişnuitul penibil, CTP – pare să aibă, cel puţin pe ici, pe colo, prin punctele-cheie, nişte carenţe chiar mai mari decât ale celei vechi, dovadă rezultatele catastrofale cu Svitolina şi Muguruza, venite după de departe cele mai proaste evoluţii ale unui jucător sau unei jucătoare de tenis, amato(a)r(e) sau profesionist(ă), văzute de mine.

Este vorba mai întâi de faptul că Simona îşi începe, practic, (mai) toate meciurile (din ultima vreme) abia de prin al patrulea sau al cincilea ghem, dacă nu şi mai târziu, ceea ce, în cazul unor adversare serioase, echivalează cu scorul (ne)corespunzător de 0-3, 0-4, dar, lucru cu mult mai grav, nu doar acestora, ci şi celor mai slabe, care altfel poate nu sunt în stare să se desprindă din prima pe tabelă, le conferă o încredere demnă de o poziţie cu mult mai bună în clasament, subminând-o, în schimb, (invers) proporţional pe a ei, astfel încât, tot mai adesea, nu doar acel până la urmă DOAR prim set e deja compromis. Fără să fie, ce-i drept, o problemă cu adevărat nouă, ea pare a se agrava de la turneu la turneu şi – cu toată simpatia mea pentru Darren Cahill – cel care trebuia deja (de mult) să găsească o soluţie (habar n-am, poate s-o pună să joace măcar câteva ghemuri pe un teren de antrenament chiar înainte de începerea meciului oficial) este antrenorul.

În al doilea rând, aşa cum remarcam şi cu altă ocazie, văditele schimbări (ezit să le numesc progrese) ale Simonei la nivel mental sunt, în continuare, doar în privinţa “managementului furiei”, nu şi a controlului altor slăbiciuni, cum ar fi teama de victorie sau, mai ales, de anumite adversare, pe care ai impresia că nu va mai fi în stare să le învingă vreodată în carieră (aşa cum, din fericire, pe altele pare că le va bate mereu!).

Ca unul care îmi place să cred că reuşesc destul de bine să-mi identific nu doar propriile puţine calităţi mărunte, ci şi, mai ales, nenumăratele defecte majore (sau invers!), şi – chiar dacă mai greu! – să fac şi distincţia între ele, m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva încrâncenarea de a încerca să le corijez pe unele s-ar putea răsfrânge până la urmă, în mod (profund) negativ, asupra celorlalte. Aşa, de pildă, n-ar fi exclus ca stăpânirea de sine de care pare să dea dovadă Simona în ultimul timp să fie “contrabalansată”, subtil, de o ambiţie întrucâtva alterată, diminuată, dat fiind că, în fond, există o linie de demarcaţie destul de fină între a nu pune prea mult la inimă că ai greşit o lovitură şi a nu-ţi păsa dacă o greşeşti şi pe a doua, şi pe a treia şi, la o adică, pe toate. Aproape că-mi aduc aminte cu nostalgie vremurile (nu foarte îndepărtate) când, după o izbucnire cumplită de nervi a constănţencei, mingile începeau să-i intre perfect, una după alta, aşa cum acum nu prea se mai întâmplă nici măcar în partidele pe care, judecând (doar) după scor, le câştigă aproape lejer.

În fine, ceea ce mi se pare cel mai de neînţeles este că Simona pare uneori să nu mai fie în stare să facă bine (nici măcar) lucrurile pe care odinioară le făcea, cum ar fi să servească! E adevărat că îmi ajung vreo două-trei degete de la o singură mână pentru a număra şi enumera turneele, dacă nu cumva doar meciurile, la care a excelat în această privinţă (întregul Turneu al Campioanelor din – parcă – 2015, când a disputat finala, o partidă excepţională cu Cibulkova, o alta cu Azarenka…), dar descoperisem atunci nu o simplă întâmplare, faptul că “îi intrau”, pur şi simplu, mingile plesnite cu toată forţa pe primul, ci o tehnică diferită, inclusiv sau mai ales la al doilea, pe care când îl “tăia”, când îl trimitea cu “kick”, ba în exterior, ba la “T”, spre permanenta surpriză a adversarelor. Asta în timp ce acum abia dacă atinge un “procentaj” decent de servicii trimise cum o fi. Tot o chestiune de antrenor şi (lipsă de) antrenament.


P.S. Cum evoluţia scorului şi a Simonei din partida de duminică nu lasă loc de vreo interpretare ocultă şi cu atât mai puţin de glume sau ironii, nu are rost să punem pe seama piezei rele CTP (şi) această înfrângere. Domnia sa se bagă numai în seamă, doar-doar o fi la locul şi în momentul potrivite când s-o întâmpla minunea, pentru a-şi trage cât mai mult din spuză pe turta proprie.

(DEZ)ONOARE

În afara mai degrabă măruntelor incidente (chiar dacă soldate cu consecinţe importante, precum abandonul lui Daniel Ricciardo, izbit fără milă şi minte de propriul coechipier de la Red Bull, Max Verstappen) de la startul cam oricărei curse auto, indiferent de nivel, singurul moment cât de cât interesant din timpul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, desfăşurat duminică, a fost cel în care Lewis Hamilton s-a lăsat depăşit de colegul său de la Mercedes, Valtteri Bottas, cu numai câţiva metri înainte de linia de sosire, ca parte a unui (soi de) “gentlemen’s agreement”, după ce finlandezul se lăsase, la rândul său, depăşit (şi cred că au fost singurele astfel de evenimente din toată cursa!), cu câteva tururi (bune) mai devreme, când britanicul părea să fie mai rapid şi capabil măcar să încerce să se bată cu rivalii de la Ferrari, eternul sacrificat de serviciu, Kimi Raikkonen, căzut deja în penibilul unui final de carieră de fost campion mondial (?!) ajuns pe post de scutier şi gardă personală a(l) altora, şi Sebastian Vettel, cealaltă băbăciune ferraristă, care – în mod scandalos şi degradant pentru competiţie – se poate îndrepta spre cel de-al cincilea (?!) titlu mondial obţinut exclusiv prin jocurile murdare ale echipei (fie ea Red Bull sau Ferrari) şi obedienţa, altminteri bine (re)compensată financiar, (co)pilotului numărul doi (fie el Mark Webber sau Raikkonen).

Pentru Hamilton – care, în paranteză fie spus, şi-a demonstrat măiestria chiar şi în felul cum a executat această manevră neobişnuită, reuşind să încetinească exact cât să-l lase, pe ultima linie dreaptă, în faţa sa pe Bottas, dar nu şi pe Max Verstappen, deja aproape lipit de finlandez – onoarea respectării cuvântului dat contează, la nivelul imaginii, infinit mai mult decât cele trei puncte (ce se pot dovedi, totuşi, decisive la final de sezon!) pierdute în bătălia pentru titlu şi contabilizarea unui podium în minus la palmaresul general al carierei, mai ales că, la drept vorbind, Bottas nici nu ar fi meritat un tratament atât de corect, pe de-o parte pentru că, aşa cum l-am văzut în multe situaţii – chiar şi în raport cu conaţionalul său Raikkonen, pe care n-a ezitat de câteva ori să-l scoată măcar în decor, dacă nu de-a dreptul din cursă –, pare genul tipului fără scrupule şi mă aştept ca foarte curând să-şi dea arama pe faţă şi în relaţia cu britanicul, iar pe de alta pentru că, în Ungaria, nu doar că, iniţial, şi-a ţinut inadmisibil de mult coechipierul în spate, deşi era vădit mai lent, dar ulterior nici n-a fost în stare să rămână suficient de aproape, cum i-a cerut în mod explicit echipa, pentru ca rocada să nu fie ridicol de stridentă (cum a şi fost până la urmă!), astfel încât Hamilton a trebuit să parcurgă ultimul tur într-un timp cu nouă secunde (o eternitate în Formula 1, “o viaţă de om”, vorba unuia dintre comentatorii de la Digi Sport) mai slab decât al oricărui alt pilot, inclusiv al celor pe care abia îi devansase cu un tur.

Din păcate, dincolo de (să zicem) admirabila sportivitate manifestată în sânul echipei Mercedes, genul acesta de manevră, la fel ca şi cele practicate (dintotdeauna!) de Ferrari, care l-au ţinut cu orice preţ pe Vettel în fruntea cursei (aşa cum făceau cândva şi cu Schumacher, de unde şi aversiunea mea pentru această echipă, a cărei atitudine se află în flagrant contrast cu a celor britanice, McLaren şi Williams) nu fac decât să demonstreze halul în care a ajuns Formula 1 şi, la urma urmelor, dispreţul cu care sunt trataţi fanii acestui (odinioară) minunat sport cu motor, puşi în situaţia de a vedea cum, adesea, din cauza intereselor, un pilot mai bun pe pistă e împiedicat să câştige, în favoarea unuia mai slab, care n-ar fi meritat.

PE PIELEA LUI

Având în vedere că, spre deosebire de Marele Premiu de Formula 1 al Azerbaidjanului, care a fost de departe cea mai interesantă cursă a sezonului, cel al Austriei, de duminică, a fost, dimpotrivă, una dintre cele mai anoste, poate doar după cea din Australia, de la debut, principalul subiect de comentarii a rămas incidentul din Baku, dintre Vettel şi Hamilton, în urma căruia germanul a scăpat (ieftin) doar cu penalizarea iniţială, un “stop and go” de 10 secunde, plus obligativitatea de a… îşi cere scuze public şi a promite pe cuvânt de pionier că nu va mai face o golăneală de acest fel, adică se va strădui (dar nu prea mult) să inventeze altele.

Cu toate că multă lume, inclusiv din rândul experţilor în domeniu, a evocat varianta mai echitabilă a unei suspendări de (cel puţin) o cursă, la care, din punctul meu de vedere, ar fi trebuit să se ajungă nu neapărat printr-o pedeapsă în sine, poate uşor exagerată, ci dacă băbăciunea ferraristă ar fi primit, pe bună dreptate, nu doar trei puncte de penalizare pe licenţa de pilot, ca şi pentru o “abatere” obişnuită, un acroşaj din culpă, dar neintenţionat, ci dublul, şase puncte, astfel încât ar fi acumulat un total de 12, exact cât să stea o etapă, cu atât mai mult cu cât, la drept vorbind, chiar a provocat DOUĂ accidente, atât lovirea din spate a lui Hamilton, cât şi cea din lateral, VOLUNTARĂ, s-au mai găsit şi destui cretini care să-l socotească, în continuare, vinovat pe britanic, probabil pe motiv că nu e blond natural, iar noul comentator de la Dolce Sport, selectat, pesemne, pe aceleaşi criterii de (IN)competenţă ca şi ceilalţi doi, încerca discret să-l disculpe pe neamţ, spunând că, probabil, atunci când a schiţat manevra (ulterior finalizată!) de a-l lovi pe Hamilton roţi în roţi, se aştepta ca pilotul de la Mercedes să ia şi el de volan, pentru a se feri, asta în condiţiile în care se afla la câţiva centimetri de un parapet în care a fost cât pe ce să fie oricum proiectat. Probabil însă că boul de la Dolce a văzut cursa pe aplicaţia de mobil de la Telekom, care merge (prost!) din când în când.

Pe de altă parte, pentru că la precedentul meu articol pe acest subiect am uitat să subliniez, în opinia mea, ceea ce i s-a întâmplat lui Hamilton în Azerbaidjan vine ca un soi de dreptate divină, pe undeva binemeritată, după ce în ultima vreme, înainte de incident, manifesta o inexplicabil de candidă cordialitate cvasiamicală faţă de Vettel, ca şi cum n-ar fi ştiut de un deceniu întreg cu cine are de-a face. Sau, în fine, spre norocul lui de până atunci, cu cine au avut de-a face doar alţii, de la fostul coechipier de la Red Bull al neamţului, Mark Webber, până la, să zicem, Daniil Kvyat. Pare însă cumva altfel când îi simţi mitocănia nesportivă chiar pe pielea ta, nu Lewis?

(DIN NOU) LA UN PAS

Din punctul meu de vedere, răspunsul la deja cam eterna întrebare dilematică pe care şi-o pun (întruna!) comentatorii (români) de tenis “ce e mai important pentru o jucătoare (în speţă Simona Halep): să ajungă, la un moment dat, în carieră, numărul 1 în clasamentul WTA sau să câştige (măcar) un turneu de Mare Şlem?” este oferit, în mod cât se poate de tranşant, deşi doar implicit, de fix aceiaşi comentatori, atunci când pe teren se află o Maria Sharapova (acum pe locul 180!), Victoria Azarenka (683!), Caroline Wozniacki (ce-i drept, în revenire de formă, locul 6) şi chiar Jelena Jankovic (intrată de mult în anonimat), iar până de curând, înaintea retragerii, Ana Ivanovici, la care, indiferent pe ce loc s-ar afla la momentul respectiv şi cât amar de vreme ar fi trecut de la cea mai bună clasare (înregistrată, uneori, în zorii carierei, prin adolescenţă), se referă, invariabil, de cel puţin o sută de ori, cu formula-clişeu “fostul lider/nr.1 mondial” (valabilă, de altfel, pentru eternitate!), iar o înfrângere, fie şi în faţa unei jucătoare mult mai bine poziţionată pe moment, e considerată drept “o imensă surpriză”. Asta în timp ce despre un eventual triumf izolat şi mai degrabă conjunctural al altora la unul din cele patru turnee majore se pomeneşte, în cazurile fericite, o dată sau de două ori, cu mirare în glas, pe la începutul transmisiunii, cu ocazia prezentării palmaresurilor. 

Iată de ce, după ce Simona Halep n-a prins, din păcate, niciunul din cei doi iepuri (siamezi!) după care alerga în finala de la Roland Garros, înecându-se cam rrrromâneşte la malul Senei, îi doresc din suflet să profite diseară de noua şansă de a urca în vârful ierarhiei feminine printr-o (singură, dar nicidecum simplă) victorie în faţa profund antipaticei unguroaice născute în Australia şi reprezentând Marea Britanie (ce ţi-e şi cu globalizarea asta!) Johanna Konta, chiar şi dacă ar fi să nu câştige vreodată un turneu de Mare Şlem, pentru că locul în istoria tenisului mondial (ca să nu mai spun românesc!) i-ar fi asigurat cu vârf şi-ndesat, aşa cum şi merită, ca una care, în pofida scepticismului manifestat de multă lume (inclusiv de mine!), reuşeşte să se menţină între primele zece jucătoare ale lumii mai mult decât au reuşit alte românce să rămână în primele o sută. Hai Simona!

5+1 sau GUVERNUL MAI RĂU DECÂT CRIZA

Urmărind, aseară, emisiunile (mai mult sau mai puţin informative) despre învestirea Guvernului Tudose şi primele gafe monumentale săvârşite de unii dintre ageamiii care-l compun, am desprins câteva idei (fixe):

1. Se prea poate ca, în sfârşit, să avem răspunsul la întrebarea care a frământat întreaga suflare dâmboviţeană în ultimele săptămâni: de ce (dracu) a fost, cu adevărat, răsturnat Guvernul Grindeanu?”.

Deşi eu rămân la convingerea fermă că fostul premier pur şi simplu a refuzat (nu atât din onestitate, cât de frică) să (mai) fure (ca în codru) cot la cot cu ALDE (şi) Dragnea, fie aşa, în general, fie din preconizata nouă bancă de stat, fie din “Fondul” ăla mamut de investiţii (în clientela PSD) a cărui înfiinţare de-aia o fi şi blocat-o sau – aşa cum înclină să creadă alţii – s-a săturat să scoată castanele lui Dragnea din focul Justiţiei cu mâna lui, e posibil spre mai mult decât probabil ca, realizând cât de adânc au alunecat deja într-o groapă bugetară şi cu al doilea picior în tentativa de a pune în practică absurdul program (electoral) de guvernare, să fi găsit astfel soluţia (pseudo)salvatoare de a-l modifica (radical), ceea ce înseamnă, de fapt, că bietul Grindeanu s-a făcut vinovat mai degrabă nu de “nerespectarea programului de guvernare”, ci, dimpotrivă, de faptul că l-a luat prea în serios.

2. Pe de altă parte, după ce o jumătate întreagă de an, de prin noiembrie-decembrie şi până, efectiv, (mai) ieri, Dragnea a ridicat în slăvi minunatul program de guvernare al PSD, elaborat, chipurile, de ditamai specialiştii (gen Vâlcov) care au muncit din greu, luni în şir, cu mare atenţie şi migală, punându-l la punct până în cele mai mici detalii (pe care, însă, în mod bizar, pretindea că le cunoaşte doar el!) şi care era menit – nu-i aşa? – să-i facă pe oamenii care l-au (mai) şi votat în alegeri să o ducă nu “binişor”, ci de-a dreptul bine, hodoronc-tronc, literalmente peste noapte, l-a… perfecţionat decisiv, pe ici, pe colo, prin punctele lui esenţiale, cam tocmai alea pe care cică nu le îndeplinise Grindeanu.

3. În acelaşi timp, judecând după bâlbâielile miniştrilor proaspăt învestiţi, noul program de guvernare, votat ca atare (orbeşte) în Parlament, pare mai degrabă unul… electoral, un soi de schiţă, în care măsurile cele mai importante (şi mai devastatoare) sunt (slavă Domnului?!) doar la stadiul de “consultări”, “studiu de impact” şi “simulare”.

Este evident că, după ce singurul punct din (vechiul) program realizat cu adevărat a fost cel privitor la pomenile (post)electorale, în speţă creşterile de pensii şi salarii, acum se caută cu disperare soluţii pentru acoperirea găurilor bugetare. Aşa se explică şi de ce, de pildă, ministrul Finanţelor, Ionuţ Mişa, (şi nici altcineva) nu ştia să spună care vor fi diferitele cote de impozitare – pe veniturile mari ale persoanelor (“taxa de solidaritate”), pe cifra de afaceri (?!?!) a companiilor şi aşa mai departe. Ele vor fi, fără îndoială, stabilite (după efectuarea “simulărilor”) şi ajustate în funcţie de dimensiunile ravagiilor produse de măsurile populiste. Cu alte cuvinte, de câţi bani va fi nevoie, de atâţia ne vor stoarce pe unii şi pe alţii.

4. Prostie curată sau gândire cu premeditare, declaraţiile aceluiaşi (că altu’ n-aveam!) ministru al Finanţelor referitoare la desfiinţarea (sau nu) Pilonului II de pensii, care au creat panică şi confuzie atât în rândul populaţiei cât şi, mai ales, pe piaţa valutară şi la Bursă, mi se par cel mai solid punct de pornire al unei anchete DNA, prin care să se ia la puricat toate relaţiile de afaceri şi interesele economice ale individului. Atât de solid, încât sunt sigur că nu se va întâmpla nimic, DNA fiind receptivă doar la înscenări şi baliverne.

5. Cu toate că, în urmă cu numai câteva zile, într-o discuţie cu un prieten, admiteam că o eventuală candidatură a lui Liviu Dragnea la preşedinţia ţării (brrrr!!!) ar fi singurul lucru care m-ar putea determina să revin – după o pauză de multe runde electorale – într-o cabină de vot, pentru a ştampila pe oricine altcineva, inclusiv, la o adică, stafia lui Ceauşescu, m-am sucit! Adică, stafia lui Ceauşescu aş vota-o, dar nu şi pe Iohannis, dacă acesta ar fi (singurul) contracandidat.

Venită din partea singurului personaj care ar fi putut împiedica instalarea unui guvern mai nociv chiar şi decât o criză politică prelungită, care măcar se putea solda cu ceva (mai) bun, cum ar fi anticipate sau chiar instalarea unuia de cioloşi tehnocraţi, întreaga sa diatribă (altminteri, bine închegată) îndreptată împotriva cabinetului abia instalat cu largul său concurs pe bază de complicitate (cu hoţii) n-a fost decât o jalnică demonstraţie de populism deşănţat şi demagogie crasă. Fix ce (NU) ne trebuia: încă un (preşedinte) viteaz arătat după război. Sau, în fine, după criză.

6. În cu totul altă ordine de idei (dar fiindcă a apărut în aceleaşi emisiuni), nu m-ar mira ca vehiculul implicat în tragicul accident rutier de aseară, în urma căruia şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi mai mulţi militari decât în luni întregi de activităţi desfăşurate pe teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak, să fie una din rablele pe care, deja în urmă cu treizeci de ani, pe când îmi satisfăceam şi eu stagiul militar obligatoriu, nu le puteam scoate din parcul auto şi deplasa până la terenul de instrucţie decât prin mobilizarea întregului batalion, care le împingea voiniceşte şi ridicol pe o distanţă de câteva sute de metri. Ce-i drept (şi) pe-atunci mai era şi o chestiune de economie de carburanţi.

PLÂNGĂCIOSU’ HULIGAN

Fără nicio îndoială, cea mai fierbinte fază a şi-aşa celei mai interesante curse de Formula 1 din ultimii… prea mulţi ani, Marele Premiu al Azerbaidjanului, de duminică, a fost inciaccidentul dintre Hamilton şi Vettel, survenit în timpul celei de-a nici nu mai ştiu câta neutralizare cu “safety car”, când băbăciunea ferraristă a fost din nou surprinsă – vorba unui comentator de pe un site – moţăind, şi s-a înfipt – vorba lui însuşi – “ca o rachetă” în fundul (maşinii) britanicului, după care, trezit brusc şi nervos din toropeală, a venit în dreptul (şi chiar puţin în faţa, violând astfel şi cea mai elementară dintre regulile de conduită sub “safety car”) acestuia, făcându-se, pur şi simplu, că se dă la el, ca un mitocan ordinar cu număr de Ilfov din traficul bucureştean, doar că, spre deosebire de orice şofer amator, fie şi de duminică, în stare să se oprească la timp, germanul l-a şi tamponat efectiv, izbind monoposturile roţi în roţi, incapabil să-şi stăpânească nu numai furia, ci şi, odată în plus, volanul, după care, desigur, ca de obicei, tot el a sărit (şi) cu gura, acuzându-şi adversarul că a frânat intenţionat în faţa lui, ceea ce, şi dacă ar fi fost adevărat (în ciuda inclusiv analizei ulterioare a FIA, care a constatat că NU e), tot nu l-ar fi scutit de obligaţia de a păstra distanţa corespunzătoare sau – dacă se pregătea de un restart mirobolant, graţie căruia să depăşească – să adopte o altă trasă, paralelă, cu atât mai mult cu cât, la o adică, Hamilton ar fi putut să facă o banală greşeală de pilotaj, ratând o treaptă de viteză (sau ce mai ratează el uneori, mai cu seamă la start), ori lovind parapetul de pe margine, ori încetinind (brusc) pentru a evita vreunul din nenumăratele resturi rămase pe pistă.

Penalizat – pe bună dreptate, deşi cam prea blând – cu un “stop and go” de 10 secunde, când mai normal ar fi fost, poate, pentru provocarea VOLUNTARĂ (!!!) a unui accident (care se prea poate să fi cauzat şi pierderea ulterioară de ritm a lui Hamilton) să primească steagul negru şi eliminarea din cursă, plus vreo zece (nu doar… trei?!) puncte pe licenţă (unde chiar şi aşa a ajuns la nouă în ultimul an şi i-ar mai trebui alte trei ca să încaseze o suspendare de o etapă!), Plângăciosu’ a continuat să vocifereze şi mai târziu, când, printre altele, hodoronc-tronc, s-a jurat că nu l-a lovit intenţionat din spate pe britanic, de parcă nu înţeleseseră toţi cei cu mintea la ei că, într-adevăr, din spate l-a lovit de prost (pilot) ce e, şi doar din lateral l-a izbit cu bună ştiinţă.

Acum, nu că vreau să blestem sau măcar să sugerez că toate păcatele se plătesc, mai devreme sau mai târziu, pe lumea asta sau pe ailaltă, ori undeva între ele, dar cum comportamentul lui Vettel începe să semene tot mai mult cu a, cel puţin deocamdată, nu doar mai titratului, ci şi o idee mai nemernicului, pe când pilota, său compatriot Schumacher, l-aş sfătui pe actualul (încă) lider al clasamentului general să nu se apuce niciodată de schi!


Pe de altă parte, nu pot să nu constat, cu amărăciune, că, în schimb, pe Lewis Hamilton blestemele adversarilor îl ajung încă din timpul carierei, fiind, fără îndoială, cel mai ghinionist pilot în activitate (deşi, de la o vreme, pare să tragă tare pentru a-l ajunge din urmă celălalt mare talent din competiţie, Max Verstappen). Asta, fireşte, dacă punem pe seama neşansei şi văditele dovezi de incompetenţă ale celor de la Mercedes, care – după ce, e adevărat, l-au ajutat să obţină (încă) două titluri mondiale, pe lângă cel câştigat cu McLaren – anul acesta sunt pe cale să… îi mai mănânce unul, după cel din sezonul trecut, şi, cum observam şi cu alt prilej, tot în favoarea unui nemţ ca ei. Povestea cu colierul de siguranţă desprins în timpul cursei e de un (suspect) penibil cum rar mi-a fost dat să văd la acest nivel şi care mă face să mă întreb îngrijorat ce mai poate urma: să-i dea în loc de mănuşile de condus unele de grădinărit?!

P.S. De remarcat fericita răzgândeală a comentatorilor de la Digi, care, după ce pe la jumătatea cursei, sâcâiţi (copilprosteşte) de întreruperile lungi şi dese, cauzate de diversele incidente [apropo, cel cauzat de Bottas, în detrimentul lui Raikkonen, deşi efectiv regretabil şi evident din vina primului, a fost, pare-se, zic eu pe bună dreptate, socotit drept unul “de cursă”, pentru că Mercedesul practic nu a intrat direct în Ferrari, într-o tentativă disperată de păstrare a poziţiei, ci a fost mai degrabă proiectat de (pe) bordură, aşa cum ar fi putut, de pildă, ricoşa dintr-un parapet, în urma unei greşeli individuale de pilotaj, adversarul fiind doar o victimă colaterală], se întrebau retoric şi insinuant dacă nu ar fi preferabil ca MP de la Baku, o găselniţă a lui Bernie Ecclestone, să dispară din calendar, aşa cum se pare că-şi doresc noii diriguitori americani ai F1, la final nu mai conteneau cu exclamaţiile de încântare şi cu mărturisirile de speranţă la cât mai multe ediţii. Aferim!

P.P.S. Era să uit! Până să fiu înjurat şi acuzat că sunt subiectiv şi ţin partea lui Hamilton indiferent ce (nu) face, aş vrea să-mi declar profunda dezamăgire faţă de comportamentul său din finalul cursei, când, printr-o schelălăială mai (ne)demnă de Vettel, sugera celor de la boxele Mercedes să-l mai tempereze pe coechipierul său Bottas (care lupta pentru şi, pe ultimii metri, a şi obţinut o poziţie mai bună pe podium!), doar-doar l-o încurca pe nemţul aflat între ei. Un picuţ cam foarte penibil.


ACTUALIZARE, 3 iulie 2017: Q.E.D.

LA LOC “DUBLĂ COMANDA”!

N-am să mă dau rotund, arătându-mă, ca toată lumea, perfect la curent cu, şi absolut oripilat de legăturile cu “serviciile” (foste?!, actuale?) şi “sistemul” ale lui Mihai Tudose, premierul (proaspăt) desemnat, despre ale cărui existenţă în sine, pe lume, şi (cu atât mai puţin) apartenenţă, în trecutul chiar foarte recent (adică de când nu prea mă mai interesează pe mine politica), la vreo alte două (spre patru?) guverne Ponta şi Grindeanu (în care, pesemne, a trecut mai neobservat nici de alţii), am aflat abia ieri, însă ce m-a cutremurat, de-a dreptul, a fost sintagma “dublă comandă”, desprinsă, parcă, dintr-un jargon strict profesional şi folosită intens, din proprie iniţiativă (adică nu ca răspuns la nişte întrebări specifice), cu referire la domnia sa, nu de către adversarii politici şi/sau analiştii/jurnaliştii rău-voitori, ci chiar de mai toţi pesediştii perindaţi pe micul (meu) ecran, în frunte cu cei mai de seamă, Liviu Dragnea, Codrin Ştefănescu, Olguţa Vasilescu, Marian Oprişan…, unii exprimându-şi, ce-i drept, convingerea, mai mult sau mai puţin fermă, dar alţii nici măcar atât, ci numai… speranţa că NU ar avea.

Iar ca tacâmul să fie complet (înspăimântător), şi oala cu capacul pus, viteazul Klaus Iohannis, în care multă lume (naivă) îşi punea, de asemenea, deşarta nădejde, şi chiar eu însumi, aflat încă, din păcate, sub influenţa sechelelor lăsate de (mai) toţi predecesorii săi preşedinţi-jucători, mă aşteptam măcar la o temporizare ceva, o amânare de câteva ore, de formă, cât să ia legătura cu sfetnicul său bun, Noaptea şi consilierul Odihnă, dacă nu chiar la un perfect constituţional refuz “o singură dată”, nu numai că s-a grăbit să-l accepte – conform unor surse aproximativ credibile, practic înainte să-i fie propus efectiv, pe sistemul “blat curat”, refuzând câţiva pesedişti cu feţe dacă nu neapărat cu adevărat umane (că nici grindeni nu sunt cu toptanul în partid!), cel puţin plăcute, cum ar fi doamna Carmen Dan –, dar a mai şi făcut anunţul în direct şi la o oră de vârf, de la înălţimea pupitrului oficial, când ar fi putut foarte bine să perpetueze modelul de astă iarnă, cu Grindeanu înştiinţat (se zice) prin SMS şi decretul de desemnare publicat, dis-de-dimineaţă, direct pe site-ul prezindenţial, ca să nu dea prilejul de a i se aduce acum acuze perfect îndreptăţite că el însuşi l-a scos pe Tudose de unde i-a fost băgat pe gât de către alţii, teoretic apolitici.


P.S. Pentru a exact atâta oară de câte m-am şi uitat la posturile de ştiri (în ultimele zile), am constatat (şi) aseară că jurnaliştii din România nu sunt, pe felia lor de activitate, cu absolut nimic mai breji decât politicienii, minţindu-şi telespectatorii şi luându-i de proşti cu (cel puţin) tot atâta nesimţire cu cât îşi mint şi îşi iau ei alegătorii.

La Antena 3, de pildă, jumătate de zi a fost anunţat, printr-un înscris negru pe portocaliu, de “breaking news”, defilând frecvent pe burtieră, un “interviu în exclusivitate” cu, mai întâi, “premierul propus de PSD”, apoi de-a dreptul “premierul desemnat”, difuzat la ora 21.00, ceea ce, fireşte, trebuia să-i facă pe telespectatori să creadă că va fi în direct şi având drept subiect evenimentele aflate în desfăşurare, pentru ca, în cele din urmă, după ora… 22.00, să fie prezentate nişte înregistrări vechi, atemporale (în sensul că nici măcar nu scria dacă sunt de prin ianuarie sau din mai-iunie) cu… Grindeanu şi câţiva miniştri, printre care, ce-i drept, şi Mihai Tudose, urmate de una mai recentă, numai cu Tudose, doar că “în exclusivitate” pentru ziarul Adevărul, nicidecum “faţă în faţă cu Mihai Gâdea”, ca în promo. Penibil şi, mai cu seamă, descalificant din punct de vedere profesional.

(Pentru cititorul meu fidel care s-o fi întrebând, cam pe bună dreptate, de ce continuu să mă uit la Antena 3, dacă am numai cuvinte de ocară pentru cei de-acolo, am să spun doar că, tot la fel ca în politică, aleg şi eu răul mai mic.)

CREIERE PUTREDE

Nu ştiu dacă e din cauza vârstei sau (şi/doar) a maleficului anturaj pesedist cu care a intrat în cârdăşie, însă am senzaţia că lui Călin Popescu Tăriceanu – pe care, trebuie să recunosc ruşinat, a fost o vreme când îl socoteam printre puţinii politicieni aproape respectabili – pur şi simplu i-a putrezit creierul.

Săptămâna trecută, într-o intervenţie televizată, referindu-se la proaspătul preşedinte al PNL, Ludovic Orban, vehiculat ca variantă de prim-ministru, l-a catalogat drept o “problemă cât casa” a partidului, deoarece “are probleme penale”, în sensul că... a fost achitat (!) într-o primă instanţă, dar, cum în România, ce-i drept, “justiţia” se face pe bază de dat cu banul sau aruncat cu zarurile, nu se ştie niciodată ce verdict (vinovat!) va primi la următoarele căi de atac. În plus, după mintea lui găunoasă, situaţia lui Orban ar fi una fără ieşire, deoarece, fie va fi condamnat, ceea ce, desigur, îi va anula orice şansă de a conduce un guvern, pe modelul “Dragnea”, fie va fi disculpat printr-o sentinţă definitivă, caz în care, chipurile, toată lumea va fi convinsă că a făcut un pact mizerabil cu “sistemul”.

Elucubraţiile fostului premier sunt cu atât mai groteşti cu cât el însuşi se află fix în aceeaşi situaţie, având pe rolul instanţelor nu unul, ci o mulţime de procese, infinit mai serioase, din care, conform propriei (psih)analize, practic nu are cum să scape cu faţa curată, iar problema ALDE e tot cât o casă, doar că mai mărişoară decât a PNL.

Şi cum o catastrofă (intelectuală) nu vine niciodată singură, iar mama nebunilor e mereu gravidă, fireşte că spusele preşedintelui Senatului au fost susţinute şi întărite de pupincuristul său cel mai fervent, Mugur Ciuvică, care (pardon de expresie) a lăsat limpede să se înţeleagă că, în viziunea lui de moralist închipuit al neamului (prost), sintagma “probleme cu Justiţia” se referă la orice om (politic) care, mai devreme sau mai târziu, calcă într-o sală de tribunal, indiferent dacă este achitat (şi, eventual, despăgubit) sau condamnat şi, de ce nu?, chiar dacă el este… reclamantul.

Şi pentru că iar am ajuns la Ciuvică – pe care oricât m-aş feri să-l mai văd, ocolind emisiunea lui Gâdea, nu reuşesc, pentru că dau peste el şi la Sandra Stoicescu, şi la Dana Grecu, şi la Oana Stancu, şi la Radu Tudor, şi la fata aia drăguţă de la ora două sau trei, şi la ediţiile matinale –, am constatat cât de bine a înţeles el (şi numai el!) chestiunea schimbării (doar a) premierului, socotit drept unic vinovat pentru neaplicarea programului de guvernare, cu foarte probabila menţinere a (majorităţii) celorlalţi miniştri în viitorul cabinet, lucru care, la drept vorbind, nu e cu totul de mirare, având în vedere că a avut aproape douăzeci de ani pentru asta, de când i-au explicat-o, pe îndelete, pediştii lui Petre Roman şi Traian Băsescu, prin ‘97-‘98, când el era (cam) ţărănist, iar ei pretindeau că “orchestra” (adică miniştrii) e foarte bună, dar trebuie musai înlocuit “dirijorul” (adică premierul Victor Ciorbea), din cauza căruia Guvernul cânta fals şi suferea ţărişoara. Mai bine niciodată decât mai târziu!

LA VÂNĂTOARE DE (TOT FELUL DE) GÂNDACI

Şi tocmai când credeam că nimic nu mă poate scoate mai rău din pepeni decât întâmplările halucinante de pe scena politică, taman ieri, într-o pauză luată de la dezbaterile televizate despre moţiune şi căderea grindeanului, am auzit la radio (ceea ce şi în sine este un fapt cât se poate de bizar, de vreme ce ascult posturile româneşti cam din şase în şase luni câte cinci minute, iar ieri am făcut-o doar trei, plus că era… Romantic, unde mai dau tocmai pentru că, în principiu, nu se vorbeşte), o ştire – pe care dacă n-aş fi găsit-o şi azi pe Mediafax, aş fi crezut că fusese citită de prezentatoare dintr-un ziar vechi, apărut în urmă cu cinci sau cu şapte sau cu zece ani – conform căreia “îndrăgitul actor britanic Daniel Day-Lewis” se retrage (DIN NOU?!), de data asta la “numai” 60 de ani (cred că prima oară s-a retras pe la 40) din activitate, după ce, fireşte, a încheiat filmările la încă o peliculă, care în felul acesta, deşi va fi lansată abia la sfârşitul anului, cu siguranţă se află deja pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar pentru 2018. Acum aştept cu sufletul la gură şi cel de-al paişpelea anunţ de retragere definitivă al lui Joaquin Phoenix şi Hugh Grant.

Tot ieri, şi tot într-o pauză, doar că de publicitate, am văzut (de data asta, desigur, la televizor), cea mai stupidă (sau nu?) reclamă la un ceva spray pentru gândaci, Aroxol, în care un cetăţean, cum ar veni obişnuit, ca mine şi ca tine, cititorule, e atacat, mişeleşte, de trei insecte gigantice şi dezgustătoare, dar scapă de ele instantaneu după ce înhaţă dispozitivul ucigaş şi pulverizează (îndelung) un jet asupra lor, de unde s-ar înţelege că acesta este şi modul uzual de folosire, adică să pândeşti toată noaptea în bucătărie până când apar musafirii nepoftiţi, după care practic să-i împuşti unul câte unul. Nu, mulţumesc, prefer soluţiile tradiţionale, pe care, cel puţin teoretic, le aplici şi îţi vezi de treabă, în timp ce acţionează singure.

Altfel, Guvernul a căzut, lecţia învăţată de orice pesedist cu faţă aproape umană, ca Grindeanu (că dacă n-avea, nici că pupa el victorie la Timişoara!), e că – aşa cum scriam zilele trecute – n-are rost să se bage în troacă, de unde să-l mănânce porcii ca Şerban Nicolae, şi să dea, de pildă, cioara Consiliului Judeţean din mâna lui pe vrabia de pe gardul Palatului Victoria din mâna lui Dragnea, aşa că ne vom pomeni tot cu figurile tradiţionale de sceleraţi şi degeneraţi, cu care ar cam fi trebuit să ne obişnuim de aproape treizeci de ani încoace, ca să nu ne mai facem iluzii nici până la prima Ordonanţă 13, iar mie nu-mi rămâne decât să-l invidiez pe Mugur Ciuvică, nu atât fiindcă papă bănoii (că doar n-or fi bănuţi!) singurului securist sadea, dovedit mai presus de orice îndoială, urlând ca din gură de şarpe că toţi cei care nu-i sunt pe plac sunt securiştii altora (obsesie rămasă ca unică moştenire politică de la ţărăniştii care l-au inventat), cât că, după ce a fost şi el, ca mulţi alţii, de partea greşită a istoriei, pe vremea când îl slujea cu stoică fidelitate pe cel mai înfrânt de către “sistem” preşedinte al neamului, a trecut – Slavă Voiculescului! – cu arme şi bagaje de cea bună, având acum (auto)mulţumirea că forţele Binelui (adică aceiaşi pesedişti siniştri dintotdeauna, dar daţi dracului de trei ori peste cap şi transformaţi în cetăţeni cu cururi onorabile, numai bune de pupat pentru el, probabil conform dictonului latin “dom’ Coposu nu fi trist, ţărăniştii merg-nainte prin partidul pesedist!”) l-au răpus (la “sistem” mă refer), ieşind triumfătoare din lupta cu exponentul lui recent cel mai de seamă, bietul balaur cu trei capete (de minştri) Grindeanu.

În fine, ca să sar de la una la alta şi înapoi la una, nu încetez să mă minunez de cât e de mică lumea… Hollywoodului. După ce, cu câţiva ani în urmă, consemnasem că am ajuns deja la şapte cu numărătoarea filmelor în care scenele din spitale sunt asezonate, chipurile pentru autenticitate, cu fix acelaşi fond sonor – mesajul “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”, preluat de sau, dimpotrivă, din piesa “Eyes of the Stranger” a trupei Queensrӱche şi difuzat la staţia de amplificare – iată că între timp sunt pe la zece, ultimul exemplu fiind dintr-un film (prost) văzut nu mai departe de (tot) aseară (dar înregistrat mai demult de la TVR 2), de categorie… “Armand Assante”, adică B spre Z, din 2014, dar realizat cam în maniera “teatrului filmat” de la noi, din anii ’80 (gen “Neamul Arjoca”, pentru cine a trăit acele vremuri, l-a văzut şi nu mai poate să scape de traumatizanta lui amintire), ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător, fiindcă îmi imaginam că doar casele de producţie importante au acces la baza de date cu sunete prestabilite, aşa cum, de altfel, – că tot veni vorba – avea una, mai măruntă, şi Sergiu Nicolaescu al nostru, care în absolut toate filmele cu împuşcături (şi cam doar de-astea regiza) folosea una şi aceeaşi înregistrare, o rafală încheiată cu un zgomot de glonţ ricoşat pe o suprafaţă metalică (pentru cei interesaţi pot încerca o reproducere vocală; aseară, în faţa nevesti-mii, mi-a reuşit). 

Atât.

PARAŞUTISTUL

Dintr-o înclinaţie – poate uşor maladivă – spre tot ceea ce înseamnă spectacol, şi din dorinţa nestăvilită de a vedea feţele schimonosite de jale şi stupoare ale unor politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea, şi ale unor jurnalişti/analişti/comentatori ca Mircea Badea şi Mugur Ciuvică, pupincuriştii de serviciu ai primului, recunosc că undeva, pe un anumit palier din străfundurile fiinţei mele, aş simţi o malefică satisfacţie cu hohote de râs ca moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu, dezbătută azi în Parlament, să NU treacă, mai ales dacă după aşa o glumă bună şi mulţumit că a demonstrat ce-şi propusese, actualul premier ar avea, totuşi, bunul simţ să demisioneze.

Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.

Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.