Biluţele mincinoase

Scorul detaşat cu care Opoziţia a reuşit să treacă prin Senat moţiunea anti-Macovei continuă să-i frământe pe liderii coaliţiei de guvernământ. Liberalii, democraţii şi udemeriştii se acuză unii pe alţii, mai pe faţă, mai voalat, de trădare, încercând să-i dibuiască pe cei 10-12 “dezertori”. Se porneşte de la premisa că eterna “maşină de vot fesenistă” a funcţionat ca de obicei perfect, PRM, PSD şi PC pronunţându-se în bloc “pentru”. Altminteri, aritmetica scrutinului ar fi cu atât mai încâlcită cu cât am socoti că şi pe la aceştia din urmă au existat senatori care să voteze “cum le-a dictat conştiinţa”, respectiv invers decât s-a hotărât “la centru”, ceea ce ar însemna că încă şi mai mulţi dintre aliaţi n-o prea au la inimă pe doamna ministru.

Problema însă este alta. Votul cu bile mi se pare o modalitate de exprimare a opţiunii destul de rudimentară şi cam nedemocratică, cel puţin dintr-un motiv. Practic, nu există decât două variante, “pentru” şi “contra”, unui parlamentar prezent în sală fiindu-i imposibil să se abţină! Desigur, în principiu, un nehotărât ar putea pur şi simplu să pună ambele bile deoparte, însă în realitate nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată aşa ceva, pe lângă faptul că respectivul s-ar da în vileag, anulând principiul votului secret.

Chiar ieri l-am auzit pe domnul Boc declarând că o soluţie ar fi fost ca reprezentanţii Puterii să fi boicotat pur şi simplu scrutinul, părăsind sala şi lăsându-i pe adversari să participe singurei, probabil în speranţa că s-ar fi putut să rateze cu poarta goală, nereuşind să adune numărul de voturi necesare, (jumătate plus unul din numărul total de senatori), fie pentru că s-ar fi demonstrat că şi printre ei există suporteri ai doamnei Macovei, fie pentru că vreo doi-trei, mânaţi de necesităţi stringente, s-ar fi nimerit pe la toaletele sau bufetele Senatului taman când ar fi trebuit să vâre biluţele-n urne. Ingenios, dar straniu, chiar şi pentru Parlamentul României, vestit pentru absenteism.

Mă gândesc totuşi că dacă modalitatea de vot ar fi fost alta şi cei câţiva liberali sau democraţi ezitanţi ar fi putut pur şi simplu să se abţină, fără a fi deconspiraţi, nu ar mai fi fost practic obligaţi să se pronunţe împotriva propriului ministru (câtă vreme nici categoric în favoarea lui nu le venea deloc la socoteală s-o facă). Asta ca să nu mai spun că şi prin tabăra cealaltă n-ar fi exclus să se fi găsit vreo doi-trei dezorientaţi, măcar aşa, de prăsilă, care dacă s-ar fi putut abţine la rândul lor, fără să chiulească sau să-i vadă şefii şi să-i încondeieze socotind că dacă nu sunt trup şi suflet cu ei sunt de bună seamă împotriva lor, ar fi făcut ca majoritatea necesară să nu se întrunească.

E de meditat, mai ales că în actuala conjunctură orice vot poate deveni decisiv.