Fiecare se crede obiectiv

“Fiecare se crede normal” este traducerea cam fantezistă deşi, spre deosebire de alte cazuri, chiar inspirată, a titlului unui film (în original, “Little Miss Sunshine”!) care a rulat până de curând pe ecranele Capitalei. Mă gândeam, urmărind o emisiune la televizor, dedicată, fireşte, interminabilului scandal politic autohton, că pe la noi fiecare analist şi comentator se crede, nu numai foarte inteligent, ci şi perfect obiectiv. Aşa, de pildă, domnul Tudor Octavian, făcând o sinteză a celor întâmplate, sesiza chipurile o mare diferenţă între luările de cuvânt ale Preşedintelui şi cele ale adversarilor săi, care, de câte ori îl atacă, o fac “mârlăneşte, cu intervenţii grobiene”!

Acestea fiind spuse, mă simt tentat să închei acest articolaş, lăsându-i pe cititorii cu un minimum de bun-simţ să tragă propriile concluzii. Totuşi, micul demon al grafomaniei, care sălăsluieşte, pare-se, pe undeva prin cotloanele fiinţei mele îmi dă ghes să continui.

Unul dintre invitaţii de la aceeaşi masă a îndrăznit să-i atragă atenţia domnului Octavian că, bunăoară, un termen precum “găozar” nu a fost rostit de nimeni altcineva decât de însuşi şeful statului! Replica? Da, numai că el nu se referea la oamenii politici, ci la un ziarist!!! Ca şi cum ziariştii ar fi o specie inferioară căreia, nu-i aşa?, e chiar legitim să i te adresezi în termeni grobieni. Din acelaşi ciclu eu aş mai aminti numai glumiţa prezidenţială făcută la Timişoara, când acelaşi Traian Băsescu o invita pe o jurnalistă să se întindă pe cea mai apropiată masă, pentru a-şi putea demonstra domnia sa proaspăt însuşitele cunoştinţe în acordarea primului ajutor.

Presupun că Tudor Octavian a ratat şi multe dintre discursurile preşedintelui referitoare chiar la politicieni, această categorie selectă pe care, în viziunea scriitorului-analist, dânsul o menajeză. Ar fi fost uimit să audă apelative precum “lichele”, “infractori”, “Felix Motanul”, “faţă de european” (cu evidenta conotaţie de “băi, faţă de... ce eşti!”), “bătrânul edec”, “prostănac” (varianta remixată, ce-i drept), “moguli”, “mincinos” ş.a.m.d. Să se încadreze oare la mârlănii?

Fără îndoială, nici oponenţii lui Băsescu nu sunt mai breji. Şi nu mă refer doar la cei recunoscuţi dintotdeauna pentru gurile lor spurcate. Chiar şi îndeobşte mai stilaţii “gemeni” Crin Antonescu şi Ludovic Orban au sărit adeseori calul. Numai că mica mare diferenţă e că niciunul dintre aceştia nu face parte dintr-o instituţie care, conform Constituţiei, “reprezintă statul român” şi are drept funcţie esenţială pe aceea de “mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” (articolul 80).

Închei prin a-mi exprima o dată în plus stupefacţia că, dintre toţi cei trei preşedinţi care s-au succedat la Cotroceni după decembrie ’89, tocmai pe Traian Băsescu l-a îmbrăţişat mai cu foc distinsa noastră intelighenţie. Să fi fost Emil Constantinescu, căruia dincolo de gesturile politice mai inspirate sau mai apropiate de gafă, cel puţin statutul de intelectual pursânge, profesor universitar şi aşa mai departe, nu i se poate nega, mai că aş fi înţeles. Dar aşa?!