SOMN UȘOR!

Doar ca să nu stric tradiția de a scrie măcar câteva cuvinte despre fiecare din edițiile ultimilor ani ale concursului Eurovision, am să spun că actuala este probabil cea mai pur și simplu proastă de când mă uit eu, respectiv de când se transmite la noi, inclusiv, măcar din când în când, dacă memoria nu-mi joacă feste, și unele dinainte de 1989, ceea ce, cumva, întregește impresia mea tot mai pronunțată că, pe nesimțite, și nu în urma unui război intergalactic nimicitor, ca-n filmele de anticipație, planeta noastră a fost (deja) cucerită și invadată de o specie extraterestră cu gusturi (nu numai, dar și) muzicale, vestimentare, coregrafice și așa mai departe stranii și, în orice caz, radical diferite de ale mele și ale puținilor semeni care încă (supra)viețuiesc pe-aici, asta dacă nu cumva ființele astea bizare se numesc „tineri”.

În consecință, oricât de sinistru de slabă ar fi (și este, chiar cu asupra de măsură!)  și piesa ce reprezintă România, „Llamame”(?!), interpretată de afonul WRS(?!), locul ei în finală este pe deplin meritat și nu m-ar mira să obțină chiar o poziție fruntașă în ierarhie, în timp ce singura piesă onorabilă din întregul concurs (în afară de văditul plagiat al Suediei), „Trenulețul” moldovenilor de la Zdob și Zdub & Advahov Brothers, va sfârși cine știe pe unde, în loc să câștige. Măcar în seara asta mă culc devreme.

OSCAR 2022

Din fix aceleași varii motive care, pe de altă parte, NU m-au împiedicat să văd, cam pe sărite, sau, în orice caz, cu atenția distributivă utilizată la maximum și sonorul dat la minimum, până și japonezul „Drive My Car” și capodopera cu orice preț „The Tragedy of Macbeth” (la care m-am concentrat, totuși, mai mult și cu sonorul la volum normal), anul acesta tradiționalul singur film nominalizat la categoriile importante pe care nu l-am văzut a fost norvegianul „The Worst Person in the World”, pus pe lista celor mai bune scenarii originale, ceea ce mă face să am o anumită reținere acolo, ca și la premiul pentru cel mai bun actor în rol principal, unde aș fi putut opta la fel de bine pentru Denzel Washington, dacă tot m-am chinuit atât cu „... Macbeth” și ca să fiu și eu în ton cu „diversitatea”.

Prin urmare, iată lista preferințelor mele:

 

Cel mai bun actor în rol principal: Benedict Cumberbatch – „The Power of the Dog”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Nicole Kidman – „Being the Ricardos”

Cel mai bun actor în rol secundar: J.K. Simmons – „Being the Ricardos”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Kirsten Dunst – „The Power of the Dog”

Cel mai bun scenariu original: „Don’t Look Up” – scenariul Adam McKay, după o poveste de Adam McKay & David Sirota

Cel mai bun scenariu adaptat: „The Power of the Dog” – Jane Campion

Cel mai bun regizor: Kenneth Branagh – „Belfast”

Cel mai bun film: “Belfast”

HĂ, HĂ, HĂ, HĂ...

Prima imagine care mi-a venit în minte când am aflat decizia (definitivă) a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea ca poliție politică a fost aceea a ex-președintelui de tristă amintire hăhăind din toți rărunchii, cu gura până la urechi, și abia reușind să îngaime cu hâdă satisfacție: „bă, ce m-am mai pișat pe voi zece ani!”.

A doua, încă și mai scabroasă, dar în perfectă concordanță cu durerosul adevăr rostit de individ în imaginația mea, a fost cea a unui puhoi de lume, în frunte cu elita intelighenției dâmbovițene din timpul mandatelor lui și de azi, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Cărtărescu, Tismăneanu, Paraschivescu, CTP și toți ceilalți pupincuriști de rang mai mic, alergând cu gurile larg căscate și zâmbete de fericire pe chipuri spre jetul împrăștiat demiurgic de idolul lor, cu grijă să soarbă orice strop, în timp ce o parte restrânsă a mulțimii măcar încerca, fie și cu sorți reduși de izbândă, să se ferească, ba deschizând vreo umbrelă, ba aciuindu-se pe sub vreo streașină, ba trăgându-și câte o glugă de fâș pe cap, și să-i avertizeze – din păcate zadarnic – pe ceilalți că pișat e ăla, nu lapte și miere.

DESPRE RĂZBOI, CU SCÂRBĂ

(Continuare de aici) 

21... Prilej cu care am aflat că adevăratul grânar al Europei nu este nicidecum România, cum ne plăcea să ne iluzionăm până acum, ci Ucraina, de vreme ce războiul de-acolo pare să fi stârpit sau măcar scumpit, printre multe altele, uleiul din magazinele de pretutindeni.

22. De altfel, chiar și făcând abstracție de recentele spre contemporanele vremuri pandemice, lumea de azi începe să semene tot mai mult cu cea zugrăvită prin filmele apocaliptice hollywoodiene, când totul debutează cu demonstrații și greve de amploare ale fermierilor, șoferilor de camioane și așa mai departe din toate colțurile mapamondului, cu cozi interminabile asezonate cu bătăi în magazine și la stațiile de benzină, scumpiri în lanț, inclusiv (sau mai ales) la energie, închideri ale marilor fabrici soldate cu șomaj record etc., ceea ce mă face să mă întreb, mai în serios, mai în foarte serios, și nu tocmai retoric, dacă, una peste alta, prefer să am parte de o moarte lentă și chinuitoare de sărăcie și, în cele din urmă, propriu-zis foame(te), ajungând să-mi raționalizez porțiile de mâncare și să mă lupt, la propriu, corp la corp, prin magazine pentru un sul de hârtie igienică sau pentru ultima pâine pusă la vânzare pe săptămâna în curs, ori de una o idee mai rapidă (și în sensul de mai grabnică, e drept) provocată de vreun atac al rușilor cu arme nucleare, dacă, așa cum – admit, poate și unde am o vârstă la care mi-am mâncat mare parte din mălaiul alocat, în schimb n-am responsabilitățile, de pildă paterne, ale celor îngrijorați că n-o să-și vadă progeniturile crescând, la casele lor și blablabla –, sunt tentat să militez tot mai asiduu, NATO ar interveni dracului odată în Ucraina cum a tot făcut-o în ultimii zeci de ani în alte țări, împotriva unor inamici cu nimic mai (ne)vinovați decât Rusia, dar care, desigur, se diferențiau de aceasta prin singurul amănunt fără vreo însemnătate juridică sau morală deosebită că nu dispuneau de forța ei militară, ceea ce mă mai face să reflectez și la câtă nedreptate e pe lumea asta care poate și merită să dispară, de vreme ce țări mai mici și mai amărâte, ba în esență și mai democratice, de partea (mai) „bună” a baricadei sau istoriei, n-au dreptul să-și facă arme nucleare și sunt obligate să rămână la cheremul câinilor mari, dar asta e altă discuție, prea complexă pentru un biet punct (22) dintr-un lung șir. Până la urmă, scumpirile și degradarea (accentuată a) nivelului de trai în mai toată lumea, dar în special în Europa, ca urmare a războiului sunt lucruri sigure, în timp ce un (contra)atac dement al rușilor cu rachete nucleare e, totuși, ipotetic, chiar și în cazul implicării NATO.

23. Apropo de (i)legalitate, (i)legitimitate și alte chestiuni oarecum juridice, la care de altfel recunosc că nu mă pricep câtuși de puțin, aproape că mă amuză discuțiile despre „armele ilegale” folosite de ruși, de „crimele de război” reprezentate de atacarea unor obiective „civile” și uciderea „civililor”, spre deosebire, vezi Doamne, de „legalitatea” atacării unor obiective militare și a uciderii de soldați, asta în condițiile în care, chiar și dacă am porni de la premisa – oricum aberantă, din punctul meu de vedere – că în anul de grație 2022 (deci nu 1939) există o „legalitate” a războiului, bombe și rachete „legale” etc., cumva tot n-avem parte de așa ceva în Ucraina, de vreme ce Rusia continuă să pretindă că nu a pornit un război (care s-ar putea încadra în știu eu ce convenții internaționale), ci o „operațiune (militară?) specială”, deci o noțiune (juridică?) de care cel puțin eu n-am știință să se afle prin documentele și cartele ONU, de pildă, dar poate mă înșel, așa că aștept opinia experților. Ce vreau să spun (ca să nu fiu înțeles greșit nici măcar de cohortele de idioți) e că TOT ce se întâmplă în Ucraina e sau ar trebui să fie catalogat de toată lumea drept ilegal, nu doar unele episoade (gen distrugerea unor școli sau teatre), care, cum ar veni, ar fi, eventual... ȘI MAI ilegale. Altfel legitimăm tot restul invaziei.

24. Nu știu alții cum sunt, respectiv simt, dar pe mine mă cuprinde o incomensurabilă scârbă de câte ori văd montajul acela monstruos făcut de Antena 3, cu fragmente din cuvântările lui Winston Churchill – unul dintre, să zic așa, idolii mei, în materie de personaje istorice, alături de al nostru Vlad Țepeș – din timpul sau preajma celui de-al Doilea Război Mondial, puse într-o paralelă dezgustătoare cu cele ale lui Zelenski de-acum. O minimă decență, totuși, n-ar strica, fie și din partea trustului Intact.  

25. Oarecum în aceeași linie, mi se par grețoase spre incredibil de absurde tentativele unora și altora de a delimita „binele” de „rău” în conflictul ruso-ucrainean inclusiv la nivel lingvistic, ceea ce, de pildă, mă face să mă gândesc ce vremuri grele trebuie că sunt acestea pentru toți Vladimirii (dacă nu și doar Vlazii) din România, care par acum un soi de rusofoni, rusofili sau măcar rusificați, de vreme ce nu-i cheamă și pe ei, simplu, Volodimir, ca pe noul apostol al libertății și democrației de tip aproximativ occidental (oricum mai occidental decât cel o idee mai răsăritean), asta dacă nu cumva ar trebui să ne simțim complexați cu toții, de vreme ce românii par mai înfrățiți cu rușii decât cu ucrainenii, dacă au împrumutat de la cei dintâi măcar scrierea numelui cu pricina (mă întreb dacă nu cumva în cele două limbi cam la fel de diferite ca româna de „moldovenească” se pronunță de fapt la fel). Ba o „prietenă” de-a mea de pe Facebook mergea și mai departe, acuzându-i de putinism pe toți cei care mai îndrăznesc să pronunțe – când vorbesc de capitala statului vecin – „Kiev”, dat fiind că în ucraineana neaoșă se zice „Kyiv” (cu „y”-ul atât de comun nouă, românilor), asta după ce nu cu multă vreme în urmă aflaserăm ce de porc e să zicem „Șahtior” în loc de mult mai corectul (politic) „Șahtar” (despre cum s-ar scrie nici nu mai pomenesc), cu referire la echipa de fotbal din Donețk (scris/pronuțat așa sau altfel). Iar eternul Lvov e (sau nu) mai nou Liov. Doamne ferește de vreun război în care italienii să atace Londra, că ar trebui să trecem și noi la pronunția și ortografia „London”.

26. (Tot) ca o chestiune (încă și mai) strict personală, care îmi place să cred, cu adevărat, că ține doar de gusturile mele mai degrabă estetice, în esență muzicale, decât de vreo înclinație xenofobă, chiar dacă recunosc că am și în materie de națiuni preferințe bine stabilite, astfel încât, de pildă, aproape că-i idolatrizez pe englezi și americani, dar îi cam detest pe... alții, pur și simplu nu suport limba sau limbile celor doi inamici de azi, care îmi produc/e o stare de rău la nivel fizic, exact cum mi se întâmpă când ascult unul din genurile muzicale care-mi displac, precum manele, techno sau rap, lucru mai deranjant pentru mine nu (doar) acum, când – deși nu e nimic de glumă – pot să spun c-o s-aștept s-apară filmul artistic despre război, fiindcă va fi probabil făcut de americani și vor vorbi cu toții engleza –, ci (mai cu seamă) când nu puteam (și nu pot) să urmăresc inclusiv capodoperele cinematografiei ruse/sovietice, cu marii ei regizori, decât, eventual, cu sonorul la minimum, ceea ce ar face întreaga experiență de (tele)spectator ușor stranie.

27. Consider o rușine de proporții epice decizia forurilor din tenis (WTA, ATP) de a NU îi exclude din competiții pe sportivii ruși, cum s-a întâmplat în alte discipline, gen patinaj artistic, ci de a le impune doar să nu participe sub steagul țării, să nu li se cânte imnul și alte glumițe de-astea, măsuri paliative care s-au aplicat deja în atletism și același patinaj artistic [unde personal am o slăbiciune pentru rusoaice, ținând mai degrabă (tot) de criterii estetice (fiindcă sunt frumoase, ce mai tura-vura!), ca de altfel și în tenis, unde favorita mea din toate timpurile rămâne Maria Sharapova, dar asta n-are nicio legătură], dar nu când era vorba de RĂZBOI, ci de o chestiune infinit mai măruntă, prin comparație, respectiv problemele de dopaj! Asta ca să nu mai spun că tot jucătorii și jucătoarele de tenis, care câștigă milioane, sunt favorizați, în timp ce pedepsiți așa cum ar trebui să fie și ei/ele sunt cei din discipline în care sportivii își rup picioarele pentru câștiguri mai degrabă modice.

28. O altă chestiune care-mi provoacă scârba până spre vomă sunt fufele (de pe Facebook) care folosesc prilejul războiului din Ucraina ca să ne povestească, în lungi texte lirice, cât de persecutate sunt de soartă ELE, fiindcă s-au pomenit peste noapte în plin război (amănuntul că, totuși, acesta NU e în România, ci mai à côté, pare să le scape sau să-l socotească nesemnificativ) și sunt nevoite, bietele, să asiste – uneori, ce-i drept, poate de pe la centrele de primire a refugiaților, unde s-au dus ca voluntare, ceea ce altminteri e lăudabil, firește, dar ar fi și mai și dacă și-ar vedea de treabă, nu de lamentări  – la drama mamelor cu copii care fug din calea morții și așa mai departe, și îi mai și ceartă pe insensibilii care... nu scriu ce scriu ele, ci ce vor ei. Sigur, și până în urmă cu o lună existau războaie în lume, copii care mureau nevinovați, refugiați (pe care cel puțin unii dintre europeni nu știau cum să-i mai țină departe, gândindu-se chiar să ridice garduri pe la frontiere!), iar poetesele de Facebook își vedeau liniștite de-ale lor, fără să sufere cu lacrimi de crocodil ca acum. O fi ceva ce ține de culoarea sau religia victimelor.

29. Chiar nu știu cum e (nici) cu relațiile diplomatice, dar, din punctul meu de vedere, mi se pare straniu spre inadmisibil ca, în actualul context, când, de pildă, printre altele, chiar Zelenski își tot exprimă opinia că, la o adică, NATO n-ar sări în apărarea membrilor mai... puțin relevanți, cum e România, și eu însumi am anumite rezerve și temeri în acest sens, să aflăm că, după ce și vicepreședintele SUA a trecut pe la noi mai degrabă în fugă, preț de câteva ceasuri, în timp ce în Polonia petrecuse vreo două zile, președintele Biden nici nu mai vine aici, ci se duce doar în Polonia, de unde, ce-i drept, l-a trimis pe președintele lor să-i facă în prealabil o vizită la București lui Iohannis, probabil pentru ca al nostru să-i transmită, astfel, prin intermediar ce și cum, respectiv cum îi iubim noi în continuare pe americani și suntem gata să ne dăm și viața pentru ei, nu doar miliardele de dolari pe tehnica lor militară. Cred, însă, că ar mai fi timp ca oficialii americani să-și dea seama de gafă și s-o evite.

30. De câte ori buletinele de știri sau talk-show-urile de la noi încep cu ce mai zic vrăjitoarele și doftorii cu diagnosticare la distanță despre suferințele presupuse ale lui Putin, ori despre operațiile lui estetice, sau despre când au mai citit în stele că se va sfârși războiul, eu înțeleg, probabil greșit, că pe frontul din Ucraina nu se mai întâmplă nimic cu adevărat important, sau măcar n-a mai fost bombardată nicio școală sau vreun bloc de locuințe, și schimb canalul. De altfel, cum remarca la un moment dat cineva, războiul va fi practic câștigat de ruși când știrile despre el vor veni undeva la sfârșitul jurnalelor, înainte de buletinul meteo sau rubrica sport.

31. Fără să fie contestată de cineva din platou, cum ar fi un moderator sau un ziarist, un invitat de la o emisiune a lansat, într-o doară, vorbind mai degrabă despre cu totul alt subiect, informația că înainte de război Zelenski avea în sondaje o popularitate de 24%. Adică fix cât orice politician de doi bani (și) de pe la noi.

32. Printre multele gogomănii mai mici sau mai mari rostite de președintele ucrainean fără ca pupincuriștii de pe la noi sau de aiurea să se (și le) sesizeze a fost și un soi de apel patetico-ironico-mobilizator către turiștii din toată lumea, de a vizita în această perioadă Kievul, care ar fi un oraș superb și așa mai departe. Firește că până la un punct disperarea lui e de înțeles, numai că în acest caz specific apelul său ar fi trebuit să se îndrepte către cele deja nici nu mai știu câte milioane (erau deja trei, la un moment dat) de ucraineni care, în loc să se îndrepte, fie și ca turiști, spre Kiev, preferă siguranța unor țări din vest, ceea ce mă duce cu gândul și la cei doar 26% dintre români care acum, pe timp de pace, susțin că ar rămâne să-și apere țara la o adică. Sper să n-avem vreodată ocazia să vedem câți ar rămâne cu adevărat în caz că.

DE (NOU) SEZON

Poate numai dacă abandonul lui Max Verstappen de duminică, din Marele Premiu de Formula 1 al Bahrainului, se va dovedi doar primul dintr-o lungă serie menită să facă un soi de justiție divină pentru ceea ce s-a întâmplat în ultima cursă de anul trecut, în urma căreia olandezul a devenit campion mondial, și pe care eu, care atunci n-am avut tăria sufletească s-o urmăresc în direct, n-am văzut-o integral nici până acum, deși o am înregistrată, tot pe motiv de prea mult consum literalmente nervos, aș găsi un motiv de satisfacție meschină, mai ales că, pe de altă parte, mi-e aproape indiferent dacă Hamilton nu obține al optulea titlu, cu care să-l depășească pe veșnic antipaticul Schumacher (căruia, firește, altfel îi doresc sincer o miraculoasă însănătoșire grabnică), din cauză de Verstappen sau de oricare altul, inclusiv ceva mai suportabilul Charles Leclerc, noul lider al clasamentului.

De altminteri, singura satisfacție reală și aproape onorabilă pe care aș putea s-o mai găsesc într-un sezon în care mașina britanicului pare să fi fost ratată de cei de la Mercedes, astfel încât va mai pierde, probabil, un an, și pe care (sezon) oricum am avut mari îndoieli, în toată pauza de iarnă, că măcar o să am puterea să încep să-l urmăresc, ar fi să asist la o megaînfruntare, care altfel mă lasă rece, între Ferrari și Verstappen, doar ca să-i văd pe numeroșii fani ai „scuderiei” – care, în lipsa (de performanțe a) propriilor idoli, în anii din urmă au cam ținut cu olandezul în lupta sa cu Hamilton – cum schimbă macazul și, brusc, încep să vadă cu alți ochi toate măgăriile de pe circuit și din afară ale pilotului Red Bull, măgării pe care, desigur, când le făcea în confruntările cu „inamicul” oarecum comun i le treceau cu vederea, punându-le chiar pe lista calităților și la capitolul „mamma mia, ce pilot!”. Tot ce mai trag nădejde e ca italienii să-și intre cât mai grabnic în jalnica normalitate cu care mi-au otrăvit tinerețile, și anume să-și favorizeze fățiș și fără scrupule unul dintre piloți (în detrimentul celuilalt), pe model Schumacher-Oricine, pentru că altfel, dacă i-ar lovi subit un fair-play de tip britanic, n-au nicio șansă într-o competiție directă cu ceilalți trișori din acest punct de vedere, austriecii de la Red Bull, cu la fel de penibilele lor modele Vettel-Webber și Verstappen-Pilotul numărul 2 (momentan Perez).

MAREA FAUREALĂ

Conform tuturor așteptărilor și contrar speranțelor mele, (și) finala ediției naționale a concursului Eurovison de anul acesta s-a încheiat exact ca marea spre covârșitoarea majoritate a celor trecute, despre care am tot scris de-a lungul timpului, și anume cu deja tradiționala, dar la fel de eficienta scamatorie a „juriului de specialitate”, care, pentru a fi sigur că nu ajunge în ediția internațională piesa preferată de public, și în general una de valoare, cum a fost „Ana”, a Dorei Gaitanovici, și-a mânărit propriile voturi în așa fel încât să o plaseze nici măcar doar pe locul doi, de unde la un eventual balotaj ar fi avut câștig de cauză, ci pe șase!

Pe lângă faptul că regulamentul actualei ediții a fost puțin spus ciudat, astfel încât votul publicului a cântărit... o șesime din total, respectiv cât al oricăruia dintre membrii juriului (de fapt nici măcar, pentru că s-au mai făcut și acolo niște ajustări, de le-a dat, efectiv, cu virgule, în loc ca numărul de SMS-uri primite de fiecare melodie să fie convertit în cunoscutele valori de punctaj – 12, 10, 8...), ceea ce n-am mai pomenit pe undeva sau cândva, în general el având o pondere de minimum 50%, dintre cei cinci jurați o mare muențiune specială merită compozitorul Cristian Faur, pe care, dat fiind că urechea sa muzicală și chiar gusturile lui în domeniu nu pot fi puse cu adevărat la o atât de colosală îndoială, îl suspectez cu fermă convingere de faptul că, pe lângă favorizarea propriilor protejați (elevi, interpreți ai cântecelor sale etc.) – după cum practic a recunoscut cu cinică sinceritate prostească în semifinală –, tot ce-l mână-n luptă de câte ori e numit într-o astfel de poziție [altminteri și (binișor) remunerată, presupun] e să căpăcească orice piesă care ar putea obține la concursul cel mare, internațional, o clasare mai bună decât istoricul loc trei (ex aequo, ce-i drept, cu Paula Seling și Ovi în 2010) adus de a sa „Let Me Try”, în interpretarea Luminiței Anghel și a trupei Sistem, din 2005, dovada incontestabilă, din punctul meu de vedere, de acum fiind amănuntul că, pentru a fi absolut sigur că „Ana” va fi eliminată (așa cum se asigurase în faza precedentă de eșecul formației E-an-na, cu „Malere”, care în termeni de popularitate reprezenta un real pericol pentru el, dovadă miile de voturi obținute degeaba de la public), a plasat-o de-a dreptul pe locul al șaptelea (?!), recompensat cu doar patru puncte,  găsind șase piese din zece (ca vai de ele) mai bune decât ea, procedură faurească de-a dreptul grosieră (chiar dacă – bizar și nu prea pe meleagurile noastre – nu fără precedent), în condițiile în care, totuși, niciun alt membru al juriului n-a depunctat-o în asemenea hal. Aviz celor care mai au de gând să-l coopteze la edițiile viitoare.

LA TABLĂ

    (Continuare de aici)

    ...15. Bine ar fi dacă, zilele astea, în loc de, sau măcar împreună cu nenumărații analiști militari și specialiști în ale războiului care se perindă prin studiourile de televiziune și ies la tablă să ne explice, ar apărea și unii pricepuți în ale păcii, gen diplomați de carieră, care să ne spună cam ce se poate întâmpla DUPĂ, mai ales în cazul nefericit în care rușii cum ar veni câștigă, fiindcă mie continuă să nu-mi fie deloc clar; cine, de pildă, ar recunoaște... anexarea(?!) unei întregi țări până mai ieri suverană și independentă de către o alta, sau dacă vor avea o singură echipă de fotbal la următorul campionat european... Adică, dincolo de pornirea naturală și atavică a oamenilor, și cu atât mai mult a popoarelor, de a se opune când sunt atacați/te, cel puțin dacă posedă și doza necesară de eroism, cum demonstrează că au vecinii noștri, nu pot să nu-mi imaginez câteodată, privind transmisiunile de pe front, scene în care ucrainenii i-ar primi pașnic pe invadatori în orașe, i-ar pofti să ia loc la mesele de protocol din instituțiile oficiale, le-ar servi cafeluțe și pișcoturi și i-ar întreba politicos: OK, și acum?! Mai cu seamă că, din câte îmi amintesc eu mai degrabă de prin filme decât din cărțile de istorie, în epoca modernă și prin părțile cât de cât civilizate ale globului, gen Europa, nici nu s-a testat cu adevărat un tip de ocupație „pașnică” de durată, fiindcă orice asemenea tentativă a dus la războaie, din fericire încheiate, mai devreme sau mai târziu, cu victoria binelui și eliberarea asupritului. Care ar fi, așadar, pașii următori după „cucerire”?

    16. Apropo de analiștii militari, e cel puțin a doua sau a treia oară când îl văd pe unul dintre cei mai cunoscuți dintre ei tăcând mâlc la deja tradiționala tablă-hartă din studio, sau chiar aprobând cu entuziasm, atunci când moderatorul/oarea indică raportul disproporționat de forțe dintre ruși și ucraineni cu cifre și grafice din care ar reieși un raport de 5 la 1 sau ceva (de pildă, Rusia are, cică, 900.000 de soldați, în timp ce Ucraina doar 200.000), de unde și vitejia uluitoare a celor din urmă, fără să se simtă (analistul) dator să facă măruntul amendament că, totuși, orișicât, rușii n-au venit chiar cu întregul efectiv nici de militari și nici de tehnică în Ucraina, acolo unde, în schimb, ucrainenii sunt cu toții și cu toată. Dat fiind că săptămâni la rând înainte de izbucnirea conflictului ni s-a tot spus că rușii au masat între 170.000 și 190.000 de oameni la graniță, actualul raport din teren pare ușor în favoarea celui agresat, chiar și fără a socoti mobilizarea generală. Ceea ce, pe de altă parte, desigur, nu știrbește cu nimic eroismul lui.

    17. Încă un lucru pe care de zile întregi încerc să-l înțeleg din discuțiile de la TV e cum vor ajunge, la modul concret, toate ajutoarele militare – inclusiv avioane! – promise de către țările occidentale la destinație, respectiv, de pildă, presupun, la autoritățile din Kiev, aflate într-un soi de încercuire și oricum cam ocupate cu bombardamentele feroce, furibunde și așa mai departe. Până acum n-am prea văzut nici măcar relatări din care să reiasă că Ucraina mai e pur și simplu aprovizionată cu de-ale gurii și medicamente pentru populația civilă, dacă mai circulă, de pildă, tiruri din acelea de care ne temeam să nu fim privați chiar și în primele zile de izolare din pandemie, până s-a convenit, mai întâi cam cu chiu, cu vai, ca baremi ele să aibă drept de liberă circulație peste granițe. Iar dacă în ceea ce privește transporturile cu lucruri de strictă necesitate mi-aș putea închipui că rușii pot fi convinși, fie și cu greu și mari intervenții ale Crucii Roșii sau mai știu eu cui, să le lase să se vânture încolo și-ncoace mai mult sau mai puțin libere pe teritoriul statului invadat, cred că ar fi mai reticenți când vine vorba de tunuri, tancuri, drone, mitraliere...

    18. Poate și unde am o anumită etate, la care mi-am luat cu vârf și-ndesat porția de șuturi în cur și scuipături în ochi din partea diverselor figuri (politice) charismatice, dacă nu de-a dreptul providențiale, sau poate unde, în mod până la urmă firesc, sunt mai puțin sensibil la farmecele lui masculine decât, de pildă, nenumăratele mele „prietene” de pe Facebook căzute în extaz, ezit să mă entuziasmez până la fanatism de altminteri incontestabilele calități (de lider) etalate de președintele Zelenski, (contra)argumentul meu ceva mai rațional fiind recursul la istoria relativ recentă, când personaje adulate la un moment dat, inclusiv la nivel mondial, au virat fulgerător spre polul opus al popularității, și mă gândesc aici la figuri mai sinistre chiar și decât ceaușescul nostru, care, din câte am mai auzit/citit și eu (că nici chiar matusalemic nu sunt!), era altfel văzut prin 1968, când cu invadarea Cehoslovaciei de către aceiași ruși, doar oleacă mai sovietici (alt episod „fără precedent” după Al Doilea Război Mondial, dar care e un precedent al episodului fără precedent de-acum), și chiar pe la începutul anilor ’70, decât fie și doar un deceniu mai târziu, ca să nu zic aproape două. N-am să le enumăr, ca să nu par de-a dreptul blasfemator în actualul context.

    19. Și totuși... Nu mă pot împiedica, încă și mai des decât spuneam că văd cu ochii minții scenele acelea absurd pacifiste cu cafeluțe și pișcoturi, (nici) să-mi imaginez cum, deodată, ca în filmele hollywoodiene de acțiune cu happy-end (exprimare ușor tautolgică), apare o escadrilă de avioane americane care, de pildă, face praf și pulbere în doar câteva minute convoiul acela militar rusesc pe care-l tot vedem cum (nu prea) înaintează nestingherit către Kiev. Asta și (sau mai ales) pentru că, nepacifist cum am admis din capul locului că sunt, mă gândesc că, decât să aștepte să vadă mai degrabă când decât dacă i se va pune pata nucleară lui Putin (în condițiile în care, atunci când ai de-a face cu scelerați, degeaba încerci să procedezi cum crezi tu, cel cu mintea întreagă, că e rațional pentru a nu escalada un conflict, nebunul interpretând oricum aleatoriu orice gest al tău, fie și unul perfect inocent), statele membre NATO mai bine ar intra efectiv în luptă de partea Ucrainei, cu orice risc, decât s-o tot dea la-ntors cu sprijinul moral, integrarea de urgență în UE (de ce nu în NATO?!) și tot felul de alte măsuri pe care Putin, cum spuneam, oricum le poate și le va interpreta cât de curând ca pe niște agresiuni la fel de palpabile ca un atac cu rachete.

    20. Sigur că în imaginea de ansamblu e o chestiune absolut nesemnificativă, dar mai are cineva vreo urmă de îndoială în privința numelui țării câștigătoare la ediția de anul acesta a concursului Eurovision, indiferent de valoarea piesei și/sau calitatea interpretării? [Răspuns (in)corect: Ucraina] 

NICIO VESTE DESPRE DRAGNEA

   (Continuare de aici)

    ... 10. Bine ar fi ca rușii să se sature odată de rezistența ucrainenilor (și să facă dracului drum întors către patria-ciumă) măcar cât m-am săturat eu să-i văd pe cei de la Antena 3 așteptând cu nerăbdare și sclipiri de lăcomie în priviri să se îndestuleze jurnalistic din ororile pe care le anticipează venind la pachet cu căderea Kievului, deși, pe de altă parte, recunosc că și eu sunt curios ce mare brânză o să facă, la modul concret, invadatorii, presupunând că mai au măcar o mână de neuroni funcționali la milionul de creiere și nu se vor deda chiar la atrocitățile din anii ’40: o să arboreze steagul Rusiei pe clădirile oficiale din Kiev?!; o să emită un comunicat către țară/țări trâmbițând că au eliberat Ucraina de sub nu știu ce jug?; o să-l aresteze pe președintele Zelenski?; o să-l – Doamne ferește! – execute?... Și de a doua zi ce?... Se așteaptă ca milioanele de ucraineni să-și vadă liniștiți de slujbe și vieți sub noua ocârmuire menținută cu câteva zeci de mii de soldați?! Cred că de fapt nici lui Putin nu-i e prea clar.

    11. Dat fiind că deocamdată n-au apărut informații conform cărora Dragnea ar fi fost zărit pe vreo turelă de tanc rusesc sau va fi impus ca înlocuitor al lui Zelenski, protestele anti-Putin de la București n-au decât o amploare jalnică, de câteva zeci de oameni, în locul sutelor de mii care s-ar fi putut mobiliza ca la un semn, cu tot cu copiii aferenți pe umeri.

    12. Nu știu dacă ține de teoriile conspirației cu iz SF sau doar de năzuințele mele lăuntrice, uneori prea puțin realiste, dar îmi imaginez că NATO ar putea sprijini Ucraina măcar din umbră, cu informații despre mișcările strategice ale rușilor, obținute prin satelit sau mai știu eu ce mijloace sofisticate, adică cele grație cărora, cu săptămâni în șir înainte de izbucnirea conflictului, ne tot dădeau de știre pe unde și câți ruși stau gata de invazie. Poate așa se și explică rezistența vecinilor noștri.

    13. Ușor confuze mesajele de zilele trecute ale autorităților ucrainene, care ba îi îndemnau pe oameni să se înarmeze care cum și cu ce pot și să-și apere țara, presupun că pe străzi și câmpuri (de luptă), ba le cereau să stea închiși în case, sub amenințarea cu acuzații de trădare, sabotaj și așa mai departe. În plus, sincer, nu m-am dumirit ce ar fi mai corect din partea președintelui: să rămână eroic pe poziții, cerându-le, practic, oamenilor să-l apere până la ultima picătură de sânge (a lui, dar și a lor), sau, la o adică, să facă orice pentru a opri vărsarea de sânge, deci inclusiv să se predea rușilor sau să plece în exil?

    14. Dacă m-ar întreba cineva, aș spune că n-am nici cea mai mică teamă că rușii sunt chiar atât de demenți încât să recurgă la arsenalul nuclear, așa cum se tot sugerează în ultimele ore. Pe de altă parte, recunosc deschis că, dacă m-ar fi întrebat cineva în urmă cu patru zile, aș fi spus că n-am nici cea mai mică teamă nici că rușii sunt chiar atât de demenți încât să pornească un război în Ucraina. Așa că...

PANDEMIE ȘI RĂZBOI

    În urmă cu, mai mult sau mai puțin, aproximativ fix precis doi ani, mă (pre)ocupam și eu, ca mai toată lumea, de începuturile unei pandemii care încă nici nu s-a încheiat, în ciuda unor înșelătoare aparențe și a faptului că momentan nu mai interesează pe nimeni, atenția fiind îndreptată spre un subiect care sper din toată inima să nu dureze tot atât, războiul din Ucraina, și despre care, tot ca atunci și din aceleași motive de comoditate și prea multe idei venite de-a valma, am să scriu pe puncte:

    1. Apropo chiar de introducere, și fără să țin morțiș să pornesc cu stângul unei glume proaste, constat, cu sentimente amestecate, că mai ascuțitul și grosul cui al războiului măcar l-a scos pe cel deja ruginit al pandemiei, dat fiind că desuetul covid nu pare să se mai transmită între sărmanii refugiați înghesuiți, fără măști, la metrou sau înșirați la cozile din vămi, unde nici nu le mai cere nimeni vreun certificat verde, fără de care, prin București, tot nu se poate intra în orice magazin.

   2. Conform statisticilor oferite de ministrul (nostru) de interne, în ciuda miilor de ucraineni în plus față de zilele obișnuite care trec prin vămi de la începutul războiului, doar câteva zeci au cerut statutul de refugiat, ceea ce ar putea duce la concluzia că restul fie se află în tranzit spre țările cu adevărat civilizate, unde speră să găsească măcar taberele pe care autoritățile române încă n-au fost în stare să li le pună la dispoziție, fie au venit la noi doar pentru turism, ceea ce pare destul de puțin probabil. De altfel, la ce birocrație e de presupus că întâmpină pe altfel ospitalierele plaiuri mioritice, câte sute de pagini de formulare or avea de completat ca să fie recunoscuți drept refugiați, aproape că n-ar fi de mirare ca unii dintre ei să prefere să facă drumul întors către chiar și așa mai primitoarele lor orașe vremelnic bombardate.

    3. Ca unul care – spre deosebire de mulți alții – n-am nicio problemă (eventual de memorie) în a recunoaște că NU sunt un pacifist desăvârșit, cine știe ce mare adept al mișcărilor gen „flower power”, și chiar am susținut, de pildă, intervențiile americanilor nu doar din Irak și (mai puțin, ce-i drept) Afghanistan, ci și din fosta Iugoslavie, când nici pomeneală să fi ieșit prin piețele bucureștene cu vreo țintă lipită pe piept sau spate ca să-l beștelesc pe președintele Emil Constantinescu fiindcă se comporta ca un aliat de nădejde al NATO-ului în care încă nu intraserăm (și probabil nici n-am fi făcut-o dacă ne-am fi comportat cum voia majoritatea electoratului de-atunci!), nu mă arăt nici acum cu adevărat uluit de scenele din Ucraina, ca și cum nu le-aș mai fi văzut în ultimii (zeci de) ani decât în filme, mai totul, din punctul meu de vedere, fiind o chestiune de (i)legitimitate a intervenției, fiindcă una e – de-o pildă istorică – intrarea nemților, din ceea ce avea să devină Al Doilea Război Mondial, în Cehoslovacia sau Polonia, și alta a americanilor, câțiva ani mai târziu, în Germania (încă nazistă), distincție pe care unii nu sunt în stare s-o facă, cel puțin când istoria e atât de contemporană cu ei încât se numește actualitate. (Doar) cu acestă precizare Vladimir Putin mi se pare un scelerat care a ordonat, fără niciun fel de justificare validă, invadarea unei țări suverane, independente și care nu atacase pe nimeni în prealabil și nici nu era în curs de a realiza vreo purificare etnică sau ceva (apropo de fosta Iugoslavie, zic).

    4. În aceste condiții, ceea ce mă terifiază cu adevărat acum este ca nu cumva – așa cum mi se pare că există deja nenumărate semnale –, atunci când războiul din Ucraina se va fi terminat, indiferent cu ce rezultat, dar mai ales dacă, să zicem, rușii se vor retrage oarecum pur și simplu, mimând vreo generozitate de ceas al paișpelea, sau motivând că și-au atins unicul țel de a distruge forța militară a unei țări pe care o considerau un pericol la adresa propriei securități, lucrurile să revină la normal, în sensul că Occidentul va ridica imediat sancțiunile abia aplicate (cu chiu, cu vai și cu aproape tradiționalele ezitări ale unor țări pe care n-am să le calific în scris, pe blog, cum o fac în particular, prin viu grai) și care nici nu-și vor fi făcut simțite efectele (și-așa discutabile și prea mici față de cât ar trebui); Putin va sta la masă cu alți șefi de stat, pe la diferite reuniuni, în loc să fie căutat cu mandat internațional pentru a fi judecat pentru crime de război, asemenea liderilor sârbi de pe la începutul anilor 2000; Rusia va fi reprimită în competițiile sportive, la festivalurile muzicale etc., în loc să trebuiască să plătească ani de zile despăgubiri de război pentru daunele produse fie și în cele doar câteva zile de când a început și, cum spuneam, sper cât mai puține câte va ține cu totul conflictul.

    5. Apropo de sancțiuni, poate doar din cauză că unii analiști n-au nicio tangență cu sportul sau muzica, și nu fiindcă sunt pur și simplu idioți, nu înțeleg rostul unor pedepse de genul schimbării locului de desfășurare al finalei UCL de la Sankt Petersburg la Paris, anularea Marelui Premiu de Formula 1 al Rusiei, suspendare de la Eurovision sau – încă trag nădejde – excluderea din barajul pentru calificarea la CM de fotbal, plus – așa cum de asemenea sper – scoaterea din orice altă competiție sportivă pentru cel puțin un ciclu olimpic. Ideea nu e să-l sperie pe Putin (cum glumeau prostește unii), ci acesta să-și piardă, pe cât posibil, sprijinul a milioane de fani ai sportului (cu Eurovisionul e mai discutabil) din Rusia, atinși acolo unde-i doare și unde înțeleg și ei câte ceva.

    6. Tot în această idee, susțin din toate puterile sancțiuni aplicate la nivelul fiecăruia și tuturor cetățenilor ruși, de la interzicerea intrării în orice țară (civilizată), până la expulzarea celor aflați deja prin străinătățuri. La violențe fizice împotriva lor n-o să incit, că e ilegal.

    7. Încă din primele momente ale izbucnirii conflictului am fost frapat și consternat până spre indignare că, indiferent de „termenii duri” în care s-au referit oficialii de pretutindeni la Putin și la acțiunile lui, nu l-am auzit pe niciunul dintre ei pomenind în aceeași propoziție sau măcar frază cu numele șefului de la Kremlin pe cel al lui Hitler, și nici amintind despre Curtea Penală Internațională, crime de război sau altele asemenea, ceea ce, e drept, poate fi și de teama unor represalii, inclusiv atomice, din partea unui individ vădit deranjat la mansardă.

    8. Poate cea mai șocantă imagine văzută (de mine) în ultimele zile, și care poate fi așezată chiar pe prima pagină a dosarului cu probe pentru acuzațiile de crime de război aduse lui Putin și soldaților lui, a fost aceea a unui tanc rusesc care pur și simplu se urcă, virând dinadins spre el, pe un autoturism condus de un civil. Pe de altă parte, nu m-am putut împiedica să remarc că scelerați de tipul celui aflat la comenzile tancului întâlnesc câte cel puțin doi-trei în fiecare dintre plimbările mele zilnice de (doar!) o jumătate de oră pe Calea Moșilor, singurele mici deosebiri fiind că aceștia din urmă se află la ghidonul câte unei trotinete electrice cu care gonesc pe trotuar printre pietoni și faptul că – pe lângă lipsa circumstanțelor favorizante pentru ei de a fi în mijlocului unui război în care să nutrească ferma convingere că ABSOLUT totul este permis – n-au nici măcar îndemânarea criminală a tanchistului, ei năpustindu-se către victime în linie dreaptă și înjurând victimele care abia reușesc să se ferescă din calea lor. (Asta ca un fel de paranteză deloc șăgalnică sau câtuși de puțin exagerată!).

    9. În schimb, oricât de impresionante au fost și pentru mine înregistrările cu cei treisprezece grăniceri de pe Insula Șerpilor uciși (în luptă? – că nu prea mai reiese) de militarii ruși de pe o ceva navă de război după ce refuză să se predea și ripostează cu vitejie înjurându-i cum se cuvine [ceea ce nu avea cum să nu-i facă eroi în ochii unui popor (român) specialist în așa ceva și care poate regretă doar că nu i-a văzut/auzit și scuipându-și inamicul de moarte care venise să pună laba pe o bucățică de pământ sfânt (românesc) apărată de ucraineni ca și cum ar fi fost a lor], mă tem că nu împărtășesc ideea că și aceasta este o crimă de război, dat fiind că grănicerii erau (sau trebuiau să fie) înarmați, membri ai unei armate regulate, nu simpli civili, ca șoferul de mai sus sau cei pieriți prin blocurile de locuințe lovite de bombe și rachete. Îmi cer iertare pentru această obiectivitate exacerbată, care n-ar fi pentru prima oară când mă bagă în bucluc și de care voi abuza și în zilele următoare, dar asta e.

ALTFEL, DAR (CAM) LA FEL

   La modul general, așa cum cred că am mai spus-o de câteva (zeci de) ori, dar nu încetez să mă minunez că tot se mai găsește câte un alde Faur sau Randi (de a cărui existență pe lumea showbizului tocmai ce-am aflat și eu!) s-o debiteze, poate cea mai mare imbecilitate auzită în noianul de imbecilități rostite cu prilejul oricărei (pre)selecții naționale a concursului Eurovision este aceea că n-avem nicio șansă dacă ne prezentăm cu o piesă în limba română, în loc de măcar franceză, italiană, spaniolă sau germană, dacă nu, desigur, omniprezenta engleză, graiuri aparținând „celor cinci mari” națiuni care se fac an de an de râs (excepția care confirmă regula – Italia anul trecut) pe scena edițiilor internaționale, unde se califică din oficiu, imbecilitate consfințită ca atare de faptul că, tot an de an, piese cântate în limbi infinit mai disonante decât româna termină cu mult înaintea alor noastre, oricât de corect ar fi ele lălăite în engleză, iar uneori (vezi cazul Serbiei) mai și câștigă.

    La modul particular, după semifinala de anul acesta, desfășurată în weekend, încă nu știu dacă să fiu mai scandalizat de faptul că juriul „de specialitate” – alcătuit, nimic de zis, din personalități (re)cunoscute în branșă, gen aceiași Faur (autorul piesei cel mai bine clasate, istoric vorbind, pentru România) și Randi (chiar dacă eu n-auzisem până acum de el), plus un Romcescu, indiferent care din ei – a căpăcit decisiv, excluzând din finală, „creația” (vorba vine) care obținuse de departe cel mai mare număr de voturi din partea publicului în faza precedentă, vreo zece mii, în condițiile în care a doua clasată nu adunase nici trei, situație care mi-a amintit de nenumăratele ediții când se întâmpla la fel, doar că atunci (cam spre deosebire de acum, după cum voi arăta), întâmplător sau nu, piesa persecutată de juriu chiar era cu adevărat (cea mai) bună, lucru de care de asemenea am scris de enșpe ori; sau (să fiu scandalizat) de frenezia cu care publicul acela numeros a votat și, ulterior, după anunțarea rezultatelor, a sărit în apărarea unei orori mult spus muzicale, un soi de manea cu influențe indiene, piesa „Malere”, interpretată de formația E-an-na, unul din principalele (contra)argumente ale nedreptățiților fiind că, în schimb, a fost preferată, dimpreună cu celelalte orori mai mici, o (altă) manea, „România mea” (în fine, a lor), cântată cu pregnante accente țigănești, nicidecum autentic folclorice (românești), de Cream, Minodora și Diana Bucșa, bieții de ei nesesizând ridicolul grotesc în care se pun arătându-se profund disprețuitori la adresa unei mizerii perfect înrudite, practic soră bună, cu aceea pe care o adoră. Unde au ei însă dreptate e când spun că o asemenea sinistră „capodoperă” ar fi avut mari șanse de a ne plasa undeva sus în ierarhia finală a competiției internaționale, dat fiind că, din (ne)fericire, nu doar publicul nostru are astfel de gusturi muzicale (și nu numai) pervertite.

    Una peste alta, tot răul spre bine, în felul acesta sporind șansele concurentei clasate chiar și de public pe locul doi, favorita mea de departe, Dora Gaitanovici, cu o piesă, „Ana”, etalon pentru ceea ce înseamnă „de inspirație” sau ”prelucrare” folclorică, recte NU bucăți de muzică populară (atunci când nu sunt de-a dreptul din folclorul... altor minorități) furate pur și simplu și lăsate în stare frustă.

    În conformitate cu trista noastră tradiție însă, nu m-ar mira ca, pe de-o parte, valurile de fani activi ai ororii/lor maneliste să-și îndrepte voturile din finală spre una din celelalte (orori), cum spuneam doar cu puțin mai mici și oricum de aceeași sorginte, propulsând-o în față, iar, pe de alta, juriul, altul sau același, să găsească o modalitate prin care s-o înfunde (în clasament) și pe Dora, pentru a favoriza cine știe ce artist/artistă/formație/nulitate cu mai multe proptele și trecere în aspra lume artistică mioritico-nepotistă.

DESPRE CENZURI

    (Ne)demni urmași ai – din punctul meu de vedere – celui mai sinistru președinte al Consiliului Național al Audiovizualului, răposatul Ralu Filip, cel care, de-o indelebil de stupidă pildă, justifica decizia CNA de a obliga televiziunile să difuzeze o biată piesă muzicală exclusiv după orele 22.00 prin faptul că „nerușinatele” versuri „Mă mănâncă, mă mănâncă, mă mănâncă... ce?.../ Mă mănâncă pielea...” ar ascunde un mesaj obscen, argumentând, într-o confruntare televizată cu compozitorul sau interpretul: „Știm noi ce voiați să spuneți de fapt...”, componenții de-acum ai instituției, în frunte sau la coadă cu alt fost președinte al ei de tristă amintire, actual doar ceva membru de rând, scriitorul (?!) Răsvan Popescu, au decis să – deocamdată doar – „recomande” televiziunilor ca, atunci când difuzează filme românești realizate înainte de decembrie 1989, fie să le însoțească, înainte sau după, de o (amplă) dezbatere despre „contextul istoric și cultural” în care au fost făcute, fie să afișeze în mod „static și lizibil” una dintre mențiunile: „film realizat în perioada comunistă, în care difuzarea era condiționată de o viză a cenzurii” sau „film realizat în perioada comunistă, în care funcționau cenzura și propaganda de stat”, asta deoarece, vezi Doamne, tinerii cretini (în opinia domnului Popescu) din ziua de azi „nu știu – nu au de unde – cum e să trăiești într-o țară fără libertate de exprimare, în care cenzura și propaganda falsificau realitatea, astfel încât deposedarea ţăranilor de pământ, de exemplu, prin colectivizare era un fapt pozitiv; la fel, naţionalizarea fabricilor, iar rezistenţa din munţi era privită ca un act de trădare naţională. Au fost doar câteva exemple care se regăsesc în cinematografia epocii”. 

    Acum, ca unul care n-am (încă) o vârstă într-atât de matusalemică încât să mă pot lăuda că am trăit pe viu epoca naționalizării fabricilor, sau cea a colectivizării, ori a rezistenței „legionare” din munți, pot depune mărturie că am aflat despre toate acestea, chiar și pe vremea comunismului, și cu atât mai mult în zilele noastre, adânc postrevoluționare, pline de (prea multe) libertăți, inclusiv de informare, dintr-o materie care se numește „Istorie” și care ne învață și multe alte lucruri de mare folos atunci când urmărești câte un film artistic, ca, de pildă, că nu e cazul să ieși pe stradă și să biciuiești sau să spânzuri de copaci oameni de culoare după ce tocmai ai văzut o peliculă despre sclavagism sau despre America sudistă... chiar din vremurile mai moderne ori să prigonești evrei după unul despre Germania nazistă, și – cel puțin până în viitorul apropiat în care lumea va înnebuni de tot – nici măcar nu e nevoie ca la finalul lor, când se derulează „creditele”, să figureze o mențiune similară celor de acum, când suntem liniștiți de către realizatori că „niciun animal nu a fost rănit pe durata filmărilor”, gen „nicio persoană de culoare nu a fost cu adevărat maltratată”.

    În plus, (tot) ca unul care, pe de altă parte, chiar aveam o vârstă suficient de coaptă cât să urmăresc filme și pe vremea comunismului, inclusiv sau mai ales pe cele americane, atâtea câte se difuzau, mai numeroase decât s-ar crede azi, inclusiv la TVR până la un moment dat, pot spune cu tărie că, spre deosebire de cenzura de-acum, cea comunistă nu a îndrăznit sau n-a avut indivizi atât de inventivi ca domnul Popescu (Răsvan) să decidă ca pe (micul sau marele) ecran să defileze vreo inscripție gen: „film realizat în odioasa orânduire capitalistă și imperialistă americană, în care lucrurile sunt prezentate deformat...”.

HAI SĂ NE RÂDEM DE OCHELARIȘTI!

    Acum, dacă bancurile și glumele cu persoane de altă culoare, naționalitate sau sex (când e vorba de cel feminin) au fost practic interzise, șugubeții riscând cel puțin fățarnicul oprobriu public, dacă nu și consecințe mai sau de-a dreptul serioase, așa cum erau pedepsite odinioară aluziile sau doar ceea ce considerau aluzii politice responsabilii cu cenzura de pe lângă organizațiile de partid (comunist), înțeleg că s-a dat din nou liber la cele (și mai proaste) făcute pe seama oamenilor cu diverse handicapuri (fizice), mai mici sau mai mari, după cum o demonstrează reclama TV la un ceva serviciu de livrare al McDonald’s, difuzată cu o agresivitate sâcâitoare și în care o biată femeie cu ochelarii [de (slabă) vedere] aburiți din cauza măștii chirurgicale (poate un subtil atac la obligativitatea purtării ei în magazine) comandă produse unui manechin din carton și încearcă să le achite cu cardul la o farfurie de pe tejghea.

    Sigur, câtă vreme, printr-o fericită întorsătură a sorții ei și una dimpotrivă a alei noastre, telespectatorilor, în fruntea CNA a aterizat o cucoană penelistă Pocora de o inteligență atât de ascuțită și o subtilitate ieșită din comun încât să deceleze pericolul iminent dintr-o (altă) reclamă (pe care, dimpreună cu la fel de iscusiții ei, pe atunci, doar viitori subalterni, că de-abia după și prin asta s-a făcut remarcată îndeajuns cât să parvină ca președintă, a și interzis-o!), din urmă cu vreun an, promovând testarea (anti)covid (vaccinul încă nu apăruse) ca pe o cale spre stăvilirea pandemiei și revenirea la normalitate, în care niște tineri se distrau – vezi Doamne, iresponabil – „ca pe vremuri” într-o discotecă, nici nu e de mirare.

 

P.S. Am fost ironic cu privire la inteligența și subtilitatea cucoanei.