Izbânda lui Vanghelie asupra votului uninominal

Deja legendarul primar al sectorului 5, Marian Vanghelie, intens mediatizat în cadrul emisiunilor aservite bunului simţ, gen Cronica Cârcotaşilor va candida astăzi pentru funcţia de preşedinte al filialei PSD Bucureşti, având mari şanse de a ieşi biruitor în confruntarea cu mai puţin vârstnicii săi adversari culeşi de prin organizaţiile de tineret ale partidului.

În contextul discuţiilor aprinse despre referendumul propus de preşedintele Băsescu, Vanghelie este dovada vie a faptului că sistemul uninominal are şi el părţile lui proaste. Să nu uităm că la alegerile pentru primăriile de sector din urmă cu aproape trei ani, desfăşurate practic după acest sistem, dom’ Marean şi-a spulberat contracandidaţii, câştigând încă din primul tur, chiar în condiţiile în care participa din postura de independent. Acum, nu-i mai puţin adevărat că nu toate circumscripţiile electorale din ţară au specificul aparte al celor din Ferentari, însă nici maneliştii nu au intrat încă în luptă.

Vestea şi mai proastă pentru susţinătorii mai vechi sau mai de circumstanţă ai votului uninominal, şi mă refer aici în primul rând la domnul Băsescu, este că “oligarhii ticăloşiţi” de teapa lui Patriciu ar fi şi ei favorizaţi, aşa încât taman cei împotriva cărora crede domnia sa că luptă propunându-l se vor simţi ca peştele în apă. Dacă acum un partid întreg, PNL, este acuzat că face jocurile unui singur om din umbră, presupus a fi generosul său sponsor, îmi imaginez că şi mai la-ndemână le va fi oamenilor cu bani, mai bine sau mai rău intenţionaţi, nu neapărat să candideze ei înşişi - capabili fiind să susţină o campanie electorală oricât de costisitoare - dar să-şi trimită destui acoliţi, încă şi mai uşor de manevrat de vreme ce vor fi direct finanţaţi, pentru a participa pe ici pe colo prin circumscripţiile esenţiale.

Personal, recunosc că am fost fanul alegerilor uninominale ani de zile, oarecum avant la lettre, până când, prin 2003-2004, fix când subiectul devenise mai de actualitate şi în Parlament, ochii mi-au fost deschişi de o pleiadă de reprezentanţi ai societăţii civile, în frunte cu Alina Mungiu-Pippidi şi Cristian Pîrvulescu, deveniţi brusc dubitativi când venea vorba despre el. Acum am ajuns şi eu să fiu ceva mai sceptic şi să-mi spun că, la urma urmelor, cu actualul sistem pe liste ne-am strecurat, târâş-grăpiş ce-i drept, atât în NATO, cât şi în UE. Plus că, optimist din fire cum sunt, am convingerea că întotdeauna e loc de mai rău, mai ales în politica românească.

Mintea copiilor cea de pe urmă

La 17 ani după evenimentele din decembrie ’89, societatea românească, în loc să se pregătească de petrecerea pentru sărbătorirea majoratului democraţiei, pare să fi dat subit în mintea copiilor. Din multe puncte de vedere, ceea ce se întâmplă acum seamănă cu tumultul de prin primele luni ale lui 1990, ca şi când aderarea României la Uniunea Europeană nu ar fi decât un remake ceva mai catifelat după glorioasa revoluţie anticeauşistă, anticomunistă sau anti-ce o fi fost ea cu adevărat.

Războiul politic declanşat făţiş în urmă cu o lună şi jumătate, odată cu apariţia doamnei Udrea pe post de vestitor al unui bileţel aproape uitat între timp, s-a propagat uşor-uşor către presa divizată la rândul ei pe criteriul apartenenţei la trusturile controlate de “moguli”, pe de-o parte, şi de “înalte conştiinţe civice”, pe de alta, pentru ca acum să ajungă la nivelul asociaţiilor, mai mult sau mai puţin fantomatice, fiecare erijată în adevărata reprezentantă a mult-trâmbiţatei societăţi civile.

Însuşi preşedintele Traian Băsescu, într-o tentativă altminteri lăudabilă de a-şi reintra în rolul constituţional de mediator, a reuşit contraperformanţa de a adânci prăpastia dintre susţinătorii şi vrăjmaşii săi, convocând la Palatul Cotroceni numai acele organizaţii care de-a lungul vremii s-au remarcat dacă nu prin obedienţă, măcar prin împărtăşirea unor opinii politice congruente cu cele ale gazdei. Probabil că domnia sa a socotit de cuviinţă să-şi facă mâna într-un antrenament lejer cu un sparing-partner din liga de amatori înainte de a da piept cu adversarii redutabili din opoziţia parlamentară.

Între timp, intelectualii, nostalgici după vremurile în care se încolonau tăcuţi şi înveşmântaţi în alb pentru a protesta împotriva arestării abuzive a liderului Pieţii Universităţii Marian Munteanu, îşi scot de la naftalină arsenalul de jucărioare, lozinci şi panouri redecorate cu chipul doamnei ministru Macovei, başca balonzaidele portocalii cam roase de molii în ultimii doi ani, pentru a manifesta cu piepturile dezgolite în faţa mitralierelor cu moţiuni ale detaşamentelor pesedisto-peremiste şi a se aşeza în calea tancurilor de hârtie tipărită ale oligarhilor Patriciu, Vântu şi Voiculescu. Pe ce căi neguroase şi măgurene a apucat-o fostul idol al intelectualilor ştim cu toţii, ce va fi cu cei de astăzi, om trăi şi om vedea.

După ce românii au contabilizat în istoria lor un rege, Ferdinand, supranumit Întregitorul, ca semn al preţuirii pentru opera sa de făurire a vremelnicei Românii Dodoloaţe, sunt pe cale de a se alege acum cu un preşedinte căruia i se poate acorda, cu cel puţin tot atât temei, porecla de Traian Dezbinătorul.

Nu trageţi în Parlament!

Aproape că nu există discuţie pe tema actualei situaţii politice din România în care să nu apară cel puţin câteva referiri la “grupurile de interese economice”, adesea pigmentate cu termeni precum “oligarhie”, “corupţie” sau chiar “mafie”. Dar intervenţia cea mai nocivă şi care, din punctul meu de vedere, a avut menirea de a crea o confuzie îngrijorătoare, a fost aceea în care preşedintele Traian Băsescu a pus la zid, dacă nu întregul Parlament, măcar pe acei senatori şi deputaţi care, în opinia domniei sale, punându-se în slujba unor asemenea grupuri şi înhăitându-se cu “infractorii” din fruntea anumitor companii (în cazul respectiv era vorba de nişte fabrici de bere) au îndrăznit să elaboreze un proiect de lege menit să le favorizeze.

Desigur, între timp s-au găsit suficienţi politicieni şi analişti care să-i atragă atenţia că există şi grupuri de interese legitime şi că dacă suntem cu toţii de acord că vrem să mergem pe calea capitalismului, ele nu pot fi nici neglijate şi cu atât mai puţin înfierate cu mânie proletară, de vreme ce stau la însăşi temelia sistemului. Aş încerca însă o abordare a problemei dintr-o perspectivă mai pragmatică.

Parlamentul este acel for în care, cel puţin teoretic, sunt reprezentate interesele absolut tuturor cetăţenilor ţării, cu excepţia celor ce şi-au pierdut dreptul de vot, de pildă în urma unei condamnări penale. Prin urmare, ne place sau nu, un mare industriaş, un “mogul” de presă, sau un “oligarh” precum Dinu Patriciu are exact atâtea drepturi de a i se adresa unui senator sau deputat, trimis din propria-i circumscripţie electorală, căruia să-i ceară ceea ce crede el de cuviinţă, ca şi un şomer care şi-ar dori un loc de muncă, ori un bătrân care ar dori o lege pentru mărirea pensiei.

În acelaşi timp, mi se pare o mare eroare din partea unui preşedinte să blameze un parlamentar, ori un grup de parlamentari, pentru o iniţiativă legislativă, oricât de ciudată ar părea ea. La urma urmelor, înainte de a deveni lege, aceasta trece printr-o mulţime de “filtre”, începând de la comisiile de specialitate, voturile din plenul fiecărei Camere (ce bine că încă avem două!) şi terminând cu promulgarea de către preşedinte însuşi. Dacă este atât de proastă precum se arată la prima vedere, e de sperat că pe undeva se va împotmoli. Dacă nu, şi patru-cinci sute de aleşi o consideră raţională, va deveni act normativ, la fel de bun sau rău, dar cu siguranţă legitim, precum oricare dintre miile de legi din această ţară, de la Codul Rutier, la cel Fiscal, ori Legea Învăţământului. E foarte simplu.

Nu discut acum despre cât de buni, frumoşi, deştepţi sau oneşti sunt parlamentarii români. E vorba de principiu şi de respectarea regulilor unui sistem, care, cum spunea Churchill, n-o fi perfect, însă e deocamdată cel mai bun inventat de omenire. Altminteri, dacă pornim de la premisa că sunt cu toţii o adunătură de ticăloşi cu interese dintre cele mai murdare nu vom ajunge nicăieri, niciodată. Împingând puţin lucrurile spre absurd, până şi pe iniţiatorul unei legi pentru mărirea pensiilor l-am putea suspecta că-şi favorizează cine ştie ce rude în vârstă!

Privite în această lumină, şi mai absurde mi se par atacurile la adresa liberalilor. În fond, la alegerile din 2004, oamenii au votat într-o proporţie suficient de mare în favoarea partidelor de dreapta, încât să propulseze PNL la guvernare. Ca atare, trebuie să acceptăm faptul că electoratul a socotit oportun să se pună în prim-plan, măcar pentru o vreme, tocmai valorile promovate de ei, printre care şi amintita idee a legitimităţii grupurilor de interese.

Câştigătorii Premiilor Oscar 2007

Cel mai bun film: "The Departed"
Cel mai bun regizor: Martin Scorsese ("The Departed")
Cel mai bun actor în rol principal: Forest Whitaker (“The Last King of Scotland”)
Cea mai bună actriţă în rol pricipal: Helen Mirren (“The Queen”)
Cel mai bun actor în rol secundar: Alan Arkin (“Little Miss Sunshine”)
Cea mai bună actriţă în rol secundar: Jennifer Hudson (“Dreamgirls”)
Cel mai bun scenariu adaptat: "The Departed"
Cel mai bun scenariu original: “Little Miss Sunshine”
Cea mai bună scenografie: “Dreamgirls”
Cea mai bună imagine: "Pan's Labyrinth"
Cel mai bun mixaj de sunet: “Dreamgirls”
Cel mai bun montaj de sunet: “Letters From Iwo Jima”
Cea mai bună coloană sonoră: "Babel"
Cele mai bune costume: "Marie Antoinette"
Cel mai bun montaj: "The Departed"
Cel mai bun machiaj: "Pan's Labyrinth"
Cele mai bune efecte vizuale: "Pirates of Caribbean: Dead Man's Chest"

Fiecare se crede obiectiv

“Fiecare se crede normal” este traducerea cam fantezistă deşi, spre deosebire de alte cazuri, chiar inspirată, a titlului unui film (în original, “Little Miss Sunshine”!) care a rulat până de curând pe ecranele Capitalei. Mă gândeam, urmărind o emisiune la televizor, dedicată, fireşte, interminabilului scandal politic autohton, că pe la noi fiecare analist şi comentator se crede, nu numai foarte inteligent, ci şi perfect obiectiv. Aşa, de pildă, domnul Tudor Octavian, făcând o sinteză a celor întâmplate, sesiza chipurile o mare diferenţă între luările de cuvânt ale Preşedintelui şi cele ale adversarilor săi, care, de câte ori îl atacă, o fac “mârlăneşte, cu intervenţii grobiene”!

Acestea fiind spuse, mă simt tentat să închei acest articolaş, lăsându-i pe cititorii cu un minimum de bun-simţ să tragă propriile concluzii. Totuşi, micul demon al grafomaniei, care sălăsluieşte, pare-se, pe undeva prin cotloanele fiinţei mele îmi dă ghes să continui.

Unul dintre invitaţii de la aceeaşi masă a îndrăznit să-i atragă atenţia domnului Octavian că, bunăoară, un termen precum “găozar” nu a fost rostit de nimeni altcineva decât de însuşi şeful statului! Replica? Da, numai că el nu se referea la oamenii politici, ci la un ziarist!!! Ca şi cum ziariştii ar fi o specie inferioară căreia, nu-i aşa?, e chiar legitim să i te adresezi în termeni grobieni. Din acelaşi ciclu eu aş mai aminti numai glumiţa prezidenţială făcută la Timişoara, când acelaşi Traian Băsescu o invita pe o jurnalistă să se întindă pe cea mai apropiată masă, pentru a-şi putea demonstra domnia sa proaspăt însuşitele cunoştinţe în acordarea primului ajutor.

Presupun că Tudor Octavian a ratat şi multe dintre discursurile preşedintelui referitoare chiar la politicieni, această categorie selectă pe care, în viziunea scriitorului-analist, dânsul o menajeză. Ar fi fost uimit să audă apelative precum “lichele”, “infractori”, “Felix Motanul”, “faţă de european” (cu evidenta conotaţie de “băi, faţă de... ce eşti!”), “bătrânul edec”, “prostănac” (varianta remixată, ce-i drept), “moguli”, “mincinos” ş.a.m.d. Să se încadreze oare la mârlănii?

Fără îndoială, nici oponenţii lui Băsescu nu sunt mai breji. Şi nu mă refer doar la cei recunoscuţi dintotdeauna pentru gurile lor spurcate. Chiar şi îndeobşte mai stilaţii “gemeni” Crin Antonescu şi Ludovic Orban au sărit adeseori calul. Numai că mica mare diferenţă e că niciunul dintre aceştia nu face parte dintr-o instituţie care, conform Constituţiei, “reprezintă statul român” şi are drept funcţie esenţială pe aceea de “mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate” (articolul 80).

Închei prin a-mi exprima o dată în plus stupefacţia că, dintre toţi cei trei preşedinţi care s-au succedat la Cotroceni după decembrie ’89, tocmai pe Traian Băsescu l-a îmbrăţişat mai cu foc distinsa noastră intelighenţie. Să fi fost Emil Constantinescu, căruia dincolo de gesturile politice mai inspirate sau mai apropiate de gafă, cel puţin statutul de intelectual pursânge, profesor universitar şi aşa mai departe, nu i se poate nega, mai că aş fi înţeles. Dar aşa?!

Tinerii bătrâni ai politicii româneşti

Din momentul în care criza politică a trecut din faza datului la gioale relativ discret, pe sub masă, în cea a căratului de pumni pe şi la faţă, în direct, prin intermediul televiziunilor, atât personajele centrale, cât şi figuranţii, simţind apropierea decisivelor confruntări electorale s-au lansat într-o delirantă cursă a iniţiativelor cât mai demagogice şi mai populiste, în speranţa că doar-doar vor prinde un loc mai în faţă la ghişeul de unde se distribuie voturile bieţilor cetăţeni complet zăpăciţi chiar şi fără a fi turmentaţi.

După ce grosul opoziţiei a sărit la înaintare cu ideea suspendării preşedintelui, premierul – punându-şi în valoare faţa de european, asortată nu cu papion, ci cu cravate în nuanţe fistichii de roz şi mov – s-a cramponat de alegerile pentru Parlamentul European şi de retragerea trupelor din Irak, iar consilierii lui Traian Băsescu, în oarecare criză de originalitate, i-au sugerat şefului soluţia, cam prăfuită şi la mâna a doua deja, convocării unui alt referendum, mai pe gustul “boborului”, vizând introducerea votului uninominal, a venit acum rândul celor din linia a doua, precum mai marele PIN-ilor Cozmin Guşă, să scornească ceva cu priză la public, cel puţin în imaginaţia domniei sale: un guvern “al interesului naţional”, format de generaţia tânără! Cu alte cuvinte, un fel de Guvern-junior, inspirat probabil după modelul concursului Eurovision-junior, la care România a fost reprezentată cu mult succes în ultimii ani.

În rolul domnului educator, fosta mână dreaptă a lui Traian Băsescu, devenit între timp mână moartă l-a distribuit tot pe Călin Popescu-Tăriceanu, un fel de frate mai mare al “prospăturilor” Cristian Boureanu şi Raluca Turcan de la PLD sau Lia Olguţa Vasilescu de la PRM, cu toţii nominalizaţi de închipuitul premier din umbră.

La drept vorbind, tineri s-ar găsi. Numai că... Primii doi nu s-au făcut deocamdată remarcaţi decât prin faptul că au puţine idei (mai precis una - “jos Tăriceanu!”) dar fixe, singurul portofoliu pentru care mi s-ar părea potriviţi fiind acela al Cultelor, ca inventatori ai unei noi religii în care binele absolut este întruchipat de Tatăl Traian Băsescu, Fiul Theodor Stolojan şi Sfântul Duh Valeriu Stoica, iar răul de cel care, culmea!, ar trebui să le devină şef, necuratul Călin.

Domnişoara Vasilescu ar putea ocupa postul de ministru al Sănătăţii, recomandată fiind atât de înfăţişarea sa agreabilă de soră medicală, cât şi de îndelungata-i practică în administrarea de calmante mediatice după fiecare ieşire (din fire) la rampă a liderului ei pe linie de partid Corneliu Vadim Tudor.

Ar mai fi un grup compact de politicieni din categoria “atât de tineri şi deja traseişti”, ai cărui reprezentanţi de frunte sunt Codrin Ştefănescu de la PC, fost PRM, fost PSD etc. şi Aurelian Pavelescu, PNŢCD, fost PNL, PD, PIN etc. etc. Partea bună este că ei sunt practic întruchiparea ideii de “guvern de uniune naţională”, tocmai datorită biografiilor politice atât de cuprinzătoare.

Dificultăţi în a găsi figuri noi ar întâmpina însă Alianţa DA. Atât PD cât şi PNL sunt mai curând înţesate de politicieni îmbătrâniţi de tineri, gen Emil Boc – rinocerizat încă înainte de 40 de ani şi semând pe alocuri mai degrabă cu un Cozmâncă sau Hrebenciuc – ori liberalii Crin Antonescu şi Ludovic Orban. Desigur, ar mai fi Roberta Anastase, cam dispărută însă din peisaj de la o vreme, sau Elena Udrea, mult prea prezentă.

Lista ar putea continua cu tineri gata familiarizaţi cu cercetările pentru corupţie, precum Codruţ Şereş, cu pesedişti ca Victor Ponta, Nicolae Şerban şi Titus Corlăţean, croiţi din nefericire după chipul şi asemănarea predecesorilor Năstase şi Mitrea, ori cu Lavinia Şandru, această nouă versiune, cu ceva mai mult apetit pentru scandal, a Monei Muscă.

Nu ştiu de ce, dar parcă ideea domnului Guşă nu mi se mai pare din cale-afară de grozavă... Numai dacă nu cumva are de gând să participe cu ea la vreo competiţie a celor mai năstruşnice iniţiative politice.

Mineriada Reloaded

În toiul balamucului politic din ultima vreme, iată în sfârşit şi o veste cu adevărat bună: cererea de eliberare condiţionată a lui Miron Cozma a fost respinsă de judecătorii Tribunalului Bucureşti. Recunosc că e o apreciere strict subiectivă din partea mea şi că în fond n-aş putea spune dacă Justiţia “şi-a făcut datoria”, ori dacă, pe criterii strict juridice, s-a produs o nedreptate. Ce pot spune cu certitudine, judecând după înfăţişarea fostului lider sindical, este că în detenţie i-a fost respectat cel puţin unul dintre drepturile fundamentale ale omului, acela de a purta plete.

Foarte inspirată mi s-a părut ideea lui Robert Turcescu de a difuza aseară, la Realitatea TV, un filmuleţ despre mineriada din 1990. Chiar dacă din punct de vedere jurnalistic efectul nu a fost atât de mare pe cât şi l-a imaginat realizatorul atunci când l-a programat, pornind probabil de la presupunerea că la ora aceea Miron Cozma va fi liber şi zglobiu, el a avut darul de a reîmprospăta memoria tuturor acelora care, cuprinşi de sentimente creştineşti, ar fi tentaţi să-l ierte pe cel dintâi dintre minerii patriei, socotind că şi-a plătit datoria faţă de societate. Nici pe departe!

Urmărindu-l, am avut deodată revelaţia că este, într-un mod sinistru, de mare actualitate. Cu numai o zi înainte, preşedintele ţării s-a lansat într-un atac furibund la adresa “mogulilor” din presă şi implicit a ziarelor şi posturilor de televiziune deţinute de aceştia, care, nu-i aşa?, s-ar pune în slujba intereselor lor politice şi economice, altele decât acelea ale “oamenilor de bine” strâns uniţi în jurul conducătorului iubit. Acum, că domnul preşedinte visează ca întreaga mass-media să fie controlată numai de mari trusturi de pensionari şi şomeri, având drept unice interese promovarea busturilor generoase ale vedetelor din lumea muzicii şi a modellingului, e treaba domniei sale. Gravă mi se pare incitarea făcută de la nivelul instituţiei prezindenţiale împotriva “unei anumite părţi a presei”.

Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi putut întâmpla dacă poporul român, spre deosebire, iată, de clasa lui politică, nu s-ar fi maturizat în ultimii 17 ani. Să nu uităm că în 1990 minerii, chiar şi fără vreun îndemn atât de explicit ca acela al lui Băsescu (Iliescu căşunând mai curând pe “golanii” şi “huliganii” din stradă) au avut a se răfui nu doar cu manifestanţii din Piaţa Universităţii, ci şi cu pixurile, carneţelele şi maşinile de scris de prin redacţiile ziarelor independente. Ar fi fost acum rândul Antenelor, Realităţii TV, Jurnalului Naţional, Adevărului sau cotidianului Ziua, aparţinând, mai mult sau mai puţin, nominalizaţilor Vântu, Voiculescu şi Patriciu, să fie devastate de masele revoltate conduse de nişte Mironi Cozma mai cu ştaif, gen Liiceanu, Patapievici sau Elena Udrea, fiindcă în anul de graţie 2007 chiar şi intelectualii împărtăşesc convingerile noului despot luminat!

Prin anii patruzeci problemele de acest gen ale liderilor momentului s-au rezolvat simplu, prin interzicerea presei “legionare”. Astăzi însă, cineva ar trebui să-i atragă atenţia domnului preşedinte, măcar pentru propriul său bine electoral, că dacă în lupta cu instituţiile de drept ale statului, precum Parlamentul sau Guvernul, care nu se bucură de prea mare popularitate în rândul opiniei publice, mai are o şansă de a ieşi biruitor (încă nu se ştie cu ce preţ pentru noi toţi), cu presa îi va fi mult mai greu. Din fericire!

Biluţele mincinoase

Scorul detaşat cu care Opoziţia a reuşit să treacă prin Senat moţiunea anti-Macovei continuă să-i frământe pe liderii coaliţiei de guvernământ. Liberalii, democraţii şi udemeriştii se acuză unii pe alţii, mai pe faţă, mai voalat, de trădare, încercând să-i dibuiască pe cei 10-12 “dezertori”. Se porneşte de la premisa că eterna “maşină de vot fesenistă” a funcţionat ca de obicei perfect, PRM, PSD şi PC pronunţându-se în bloc “pentru”. Altminteri, aritmetica scrutinului ar fi cu atât mai încâlcită cu cât am socoti că şi pe la aceştia din urmă au existat senatori care să voteze “cum le-a dictat conştiinţa”, respectiv invers decât s-a hotărât “la centru”, ceea ce ar însemna că încă şi mai mulţi dintre aliaţi n-o prea au la inimă pe doamna ministru.

Problema însă este alta. Votul cu bile mi se pare o modalitate de exprimare a opţiunii destul de rudimentară şi cam nedemocratică, cel puţin dintr-un motiv. Practic, nu există decât două variante, “pentru” şi “contra”, unui parlamentar prezent în sală fiindu-i imposibil să se abţină! Desigur, în principiu, un nehotărât ar putea pur şi simplu să pună ambele bile deoparte, însă în realitate nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată aşa ceva, pe lângă faptul că respectivul s-ar da în vileag, anulând principiul votului secret.

Chiar ieri l-am auzit pe domnul Boc declarând că o soluţie ar fi fost ca reprezentanţii Puterii să fi boicotat pur şi simplu scrutinul, părăsind sala şi lăsându-i pe adversari să participe singurei, probabil în speranţa că s-ar fi putut să rateze cu poarta goală, nereuşind să adune numărul de voturi necesare, (jumătate plus unul din numărul total de senatori), fie pentru că s-ar fi demonstrat că şi printre ei există suporteri ai doamnei Macovei, fie pentru că vreo doi-trei, mânaţi de necesităţi stringente, s-ar fi nimerit pe la toaletele sau bufetele Senatului taman când ar fi trebuit să vâre biluţele-n urne. Ingenios, dar straniu, chiar şi pentru Parlamentul României, vestit pentru absenteism.

Mă gândesc totuşi că dacă modalitatea de vot ar fi fost alta şi cei câţiva liberali sau democraţi ezitanţi ar fi putut pur şi simplu să se abţină, fără a fi deconspiraţi, nu ar mai fi fost practic obligaţi să se pronunţe împotriva propriului ministru (câtă vreme nici categoric în favoarea lui nu le venea deloc la socoteală s-o facă). Asta ca să nu mai spun că şi prin tabăra cealaltă n-ar fi exclus să se fi găsit vreo doi-trei dezorientaţi, măcar aşa, de prăsilă, care dacă s-ar fi putut abţine la rândul lor, fără să chiulească sau să-i vadă şefii şi să-i încondeieze socotind că dacă nu sunt trup şi suflet cu ei sunt de bună seamă împotriva lor, ar fi făcut ca majoritatea necesară să nu se întrunească.

E de meditat, mai ales că în actuala conjunctură orice vot poate deveni decisiv.

Justiţia română văzută de departe

După ce timp de doi ani oficialii europeni au privit pesemne cu invidie la mersul avântat al Justiţiei române pe calea stârpirii corupţiei, sar acum ca arşi la vestea că doamna Monica Macovei ar putea fi căpăcită de inconştienţii politicieni mioritici. Cel dintâi şi cel mai mare dintre admiratorii domniei sale s-a declarat fără rezerve comisarul european pentru Justiţie, italianul Franco Frattini, convins în adâncul sufletului său că dacă doamna cu pricina s-ar fi născut cu vreo trei decenii mai devreme şi o mie de kilometri mai la sud-vest ar fi fost numa’ bună să se ia la trântă cu Cosa Nostra, întru eradicarea mult mai rapidă şi mai eficientă a Mafiei‑Mumă. Urecheat cu delicateţe de colegii săi din Comisie pentru ceea ce pe vremuri s-ar fi numit “amestecul în treburile interne ale altui stat” – chit că acum treburile interne ale României au devenit, nolens-volens, şi cele interne ale Uniunii Europene – signor Frattini i-a încredinţat ştafeta luptei cu Parlamentul român deputatei social-democrate Susanne Kastner, ditamai vicepreşedinte al Bundestagului.

Acum, nu ştiu dacă gestul dânsei a fost făcut doar din solidaritate feminină sau ca semn de recunoştinţă pentru faptul că ex-premierul Adrian Năstase, membru şi el al marii famiglii social-democrate europene a fost slăbit de la o vreme de hărţuirea la care fusese supus din partea procurorilor în zorii mandatului doamnei Macovei. Dacă e vorba pe-aşa, mă gândesc că inclusiv liberalii europeni i-ar putea da cât de curând vreo declaraţie-două de-ajutor, având în vedere că şi mult-hulitul Dinu Patriciu se arată din ce în ce mai vioi, după ce cu vreun an şi jumătate în urmă vărsa lacrimi amare prin încăperile răcoroase ale Parchetului. Că doar Justiţia duduie mai ceva ca economia!

În orice caz, e de aşteptat ca tot acest sprijin acordat Monicăi Macovei să fie tras de premierul Tăriceanu pe propria-i turtă guvernamentală. De vreme ce doamna Kastner ne ameninţă, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu o clauză de salvgardare în cazul debarcării ministrului Justiţiei, se subînţelege că nici plecarea ei cu tot cu Guvern nu poate fi privită cu ochi mai buni, numai dacă n-ar apărea moţ şi în următorul, oricare ar fi acela.

Din nefericire, ne aflăm în faţa unei mari dileme: fără doamna Macovei, europenii văd oiştea Justiţiei române proptită fix în gardul antireformei şi se vor pune probabil pe căutat nodurile în papură pentru care să poată activa terorizanta clauză (ceea ce – să recunoaştem – nici nu va presupune cine ştie ce mare efort din partea lor); în schimb, cu dânsa în frunte, reforma se va bucura de acelaşi succes răsunător ca şi până acum, ba chiar mai dihai, câtă vreme răutăcioasa Opoziţie, ajutată pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, şi de liberalii mai ranchiunoşi va avea grijă să nu-i mai treacă prin Parlament niciuna dintre legile ei drage, indiferent cât de bună şi de necesară. Lucru pe care e de aşteptat ca, măcar într-un târziu, să-l sesizeze şi oficialii europeni, cu aceleaşi consecinţe.

Nebănuite sunt căile Domnului... Preşedinte

Fie că Traian Băsescu este din cale-afară de dibaci, fie că toţi ceilalţi sunt din cale-afară de puţin, manevra cu referendumul pentru votul uninominal pare a-şi fi atins deja primele obiective. Toată lumea vorbeşte acum despre el, chiar şi numai pentru a demonstra că este inutil, populist, demagogic sau o diversiune, procedurile s-au declanşat – marţea viitoare Birourile Permanente ale Parlamentul întâlnindu-se special pentru a lua în discuţie scrisoarea de intenţie a preşedintelui – iar demersul Opoziţiei de a-l suspenda pe şeful statului a căzut în derizoriu, apărând mai mult ca oricând drept o acţiune politicianistă.

După ce timp de 17 ani electoratul nu s-a confruntat decât cu două asemenea proceduri de consultare populară, ambele privitoare la Constituţie, sunt mari şanse ca anul acesta să fie consemnat în calendarele păgâne ale tranziţiei drept Anul Referendumului, de vreme ce se prefigurează cel puţin tot atâtea. Spun “cel puţin”, fiindcă sentimentul meu este că, odată pornit pe calea aceasta, domnul preşedinte va fi greu de oprit. Nu m-ar mira deloc să urmeze la rând un nou scrutin, legat de parlamentul unicameral (altă idee dragă maselor), fie şi numai pentru a-l mai amâna o tură pe cel cu suspendarea, dacă se va mai ajunge vreodată până acolo.

Deocamdată constat că nimeni nu prea mai ştie care sunt prevederile Legii referendumului. O mulţime de amendamente sunt fie gata adoptate, dar fac obiectul unor plângeri depuse la Curtea Constituţională, fie sunt adoptate într-o singură Cameră, fie sunt numai în stadiul de proiect. Aşa se face că nu-i mai e nimănui limpede dacă pentru validare trebuie în continuare să se prezinte jumătate plus unul din numărul celor incluşi pe listele electorale, ori dacă prevederea care interzice organizarea lor cu mai puţin de şase luni (trei, după unii) înaintea oricăror alegeri, inclusiv cele pentru Parlamentul European, este încă în vigoare.

Pe lângă faptul că acestea din urmă par oricum sortite să nu se mai ţină la data stabilită iniţial, în luna mai, observăm că, mai ales dacă povestea cu cele şase luni e valabilă, eventualul scrutin pentru demitere devine aproape imposibil de strecurat în calendarul supraîncărcat, numai dacă nu se va organiza în plin sezon estival (cu efecte lesne de ghicit) sau dacă nu vom renunţa complet la euroalegeri anul acesta, ceea ce va atrage mânia autorităţilor de la Bruxelles.

Şi aş mai avea o nedumerire. Presupunând că votul uninominal se impune în urma referendumului, validat într-un fel sau altul, el va fi obligatoriu şi pentru alegerile europene? Şi dacă da, cum se va reuşi într-un răstimp inevitabil foarte scurt elaborarea unei legi electorale corespunzătoare? Fiindcă altminteri riscăm să intrăm în noi polemici interminabile, politicienii acuzându-se unii pe alţii că nesocotesc voinţa populară, cu atât mai mult cu cât rezultatul unui referendum are, conform prevederilor constituţionale, caracter de lege.

Un lucru e cert: mişcarea de alaltăieri a preşedintelui va avea consecinţe încă mai ample şi mai complicate decât am fi fost înclinaţi să credem!

În referendumuri să ne batem!

Propunerea făcută ieri de preşedinte în faţa plenului jumătăţii de Parlament care încă mai este dispusă a-l băga, cât de cât, în seama, de a organiza un referendum pe tema votului uninominal, a reuşit parcă să enerveze mai multă lume decât oricând. În afară de PD şi PLD, pentru care orice vine din gura şi din mintea domniei sale este literă de evanghelie, ceilalţi actori politici, şi nu numai, au catalogat intervenţia cu epitete mergând de la demagogie până la diversiune, inclusiv liderul UDMR, Marko Bela, altminteri echilibrat şi oarecum neutru în gâlceava din ultima vreme, arătându-se nemulţumit, ştiut fiind că formaţiunea domniei sale nu agreează acest tip de alegeri. Mai mult decât atât, chiar şi reprezentanţii societăţii civile au fost puşi într-o postură inconfortabilă, deoarece, deşi în general mai apropiaţi în cuget şi-n simţiri de preşedinte decât de adversarii săi, în privinţa votului uninominal au exprimat în repetate rânduri rezerve, arătându-i şi părţile mai puţin grozave, efectele perverse, chiar dacă mai greu sesizabile la prima vedere, astfel încât e de presupus că nu şi-ar dori o tranşare atât de rapidă şi fără o dezbatere serioasă a problemei, cum o presupune referendumul.

Aparenţa de diversiune dată întregului demers prezidenţial îşi găseşte explicaţia în faptul că, oricum am privi intervenţia lui Traian Băsescu în Parlament, pare cel puţin ciudat că domnia sa n-a făcut nici cea mai mică referire la subiectul aflat acum la ordinea zilei, şi anume suspendare sa din funcţie. După ce timp de doi ani de zile ne-a făcut capul calendar cu ideea fixă a alegerilor anticipate, domnia sa încearcă acum să ne abată atenţia către o altă chestiune nu atât de stringentă pe cât ar vrea să ne dea de înţeles, pe lângă faptul că bate la o uşă deschisă, cel puţin pentru electorat. Majoritatea politicienilor au atras de altfel atenţia că în Parlament există de multă vreme tot felul de proiecte de modificare a Legii electorale în sensul introducerii unui tip sau a altuia de vot uninominal (la o numărătoare sumară reiese că ar fi vreo cinci !), numai că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. Un referendum ca acela propus de preşedinte seamănă pe undeva cu unul în care populaţia ar trebui să se pronunţe dacă este de acord ca trenurile din Gara de Nord să nu mai aibă întârzieri; toată lumea va fi de acord, dar discuţiile despre ce ar trebui făcut efectiv pentru a se ajunge la rezultatul dorit abia ar începe.

Interesant este că în presă apăruseră încă înaintea discursului de ieri informaţii conform cărora preşedintele urmează să sugereze organizarea unui referendum. Iniţial s-a crezut că tema o va reprezenta tocmai suspendarea din funcţie, însă n-ar fi exclus ca, surpriza fiindu-i stricată, şeful statului să fi apelat la o variantă de rezervă. Şi aşa, ideea de a se duela cu Opoziţia în referendumuri, are, fără îndoială, un scop tactic. Pe de-o parte, dată fiind popularitatea de care se bucură subiectul propus, e de presupus că un vot masiv pentru îi va crea un puternic ascendent în faţa inamicilor politici, creându-se impresia că toţi cei care se pronunţă favorabil sunt susţinătorii iniţiatorului. Pe de alta, dincolo de bizareria organizării imediate a unui alt referendum, cel legat de destituire, e greu de crezut că electoratul va mai avea starea de spirit necesară participării într-un procent semnificativ, mulţi fiind descurajaţi să se mai prezinte la urne cu intenţia de a-l demite pe proaspătul “învingător”, aflat pe val.

Rămâne de văzut cine va fi mai iute de picior şi care referendum se va organiza primul.

Şah la Preşedinte

După ce a fost hăituită preţ de câteva ore pe toată tabla de şah a Senatului, regina (d)albă Monica Macovei a fost încolţită de nebunul, turele şi pionii negrelor, aflaţi într-o majoritate confortabilă de 81 la 46. Cum însă, ca de obicei, regulile jocului încă se mai discută chiar şi după terminarea partidei, domnia sa îşi continuă agonia din fruntea Justiţiei. Totuşi, avertismentul dat “regelui”, care are acum imaginea limpede a schimbării raporturilor de forţe, precum şi a tendiţelor spre dezertare din partea câtorva căluţi albi, sătui de cravaşele aplicate de domnia sa, nu este deloc de neglijat.

De remarcat faptul că în doar doi ani de mandat portocaliu ne-am pricopsit cu două personaje providenţiale, fără de care întreaga reformă, dacă ar fi să ne luăm după unii şi alţii, s-ar duce pe copcă, semn că pe meleagurile noastre nu doar cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit, ci şi instituţiile statului. Iluzia că pe timpul guvernărilor postdecembriste de dreapta miniştrii mai ştiu să şi demisioneze din când în când, dacă sunt invocaţi termeni altminteri străini celorlalţi, cum ar fi onoare, demnitate etc. e pe cale să se spulbere.

Deocamdată, printre reprezentanţii coaliţiei de guvernare s-a pornit o inedită partidă de vânătoare de vrăjitoare. Cine să fi trădat? Cum udemeriştii pretind că sunt mai presus de orice suspiciune de vreme ce au avut grijă să-şi arate, măcar unul altuia, biluţele înainte de a le face scăpate în mod corespunzător şi neasortat în urnele de vot, măgăreaţa pare a cădea pe liberali. Desigur, există şi teorii mai sofisticate, conform cărora taman “independenţii” lui Stolojan, vrând să bage zâzanie în Alianţă, ar fi săpat cu sârg la groapa doamnei ministru. Ca să fac pe interesantul am să-i arăt şi eu cu degetul pe pedişti, sugerând oareşice nemulţumiri faţă de un ministru “tehnocrat” instalat într-un “portofotoliu” cuvenit lor, precum şi eventuala nădejde a unor dintre ei de a-i succeda cât mai curând. Ţine?

Pe de altă parte, cum geniala noastră Constituţie se pretează mai degrabă la o lectură printre rânduri, asistăm la un nostim concurs între PD şi PSD pe tema “cine îi găseşte cea mai năstruşnică interpretare?”. Când vine vorba de demiterea preşedintelui, democraţii sunt aceia care-şi folosesc din plin imaginaţia ajungând, hodoronc-tronc, la concluzia că, în cazul eşuării referendumului de destituire, însuşi Parlamentul ar trebui dizolvat, în timp ce oamenii lui Iorgovan ne lecturează cu acribie, la nivel de virgule, largi pasaje din ea pentru a-i contrazice. În schimb, rolurile se inversează când se discută despre efectele moţiunilor simple: social-democraţii “coroborează” tot felul de articole ale ei cu prevederi ale regulamentelor Parlamentului, pentru a demonstra obligativitatea demiterii doamnei Macovei, iar Boc & Comp. devin subit cititori conştiincioşi.

Pentru ca deruta să fie totală, au apărut şi voci, de prin societatea civilă, care pretind că, având în vedere principiul solidarităţii guvernamentale, votul de ieri ar trebui să aibă drept corolar căderea întregului Guvern! Mă gândesc că lucrurile ar deveni încă mai interesante dacă însuşi preşedintele, la rândul lui, tot în semn de solidaritate cu un ministru pe care l-a susţinut din răsputeri, ar demisiona. Şi dacă tot e pe-aşa, merg mai departe şi îi cer cu fermitate să facă acelaşi gest şi administratorului meu de bloc, care în repetate rânduri şi-a manifestat public, atât pe holuri cât şi în lift, simpatia faţă de doamna Macovei.

În orice caz, cum şi astăzi circul e în oraş, iar preşedintele în Parlament, ne aşteaptă o distracţie pe cinste!

Nimic despre Traian Băsescu

Tot mai mulţi analişti, comentatori şi politicieni încearcă să explice scandalurile declanşate periodic, după decembrie ‘89, între palatele Victoria şi Cotroceni prin faptul că preşedintele ar avea, conform Constituţiei, prea puţine pârghii de acţiune directă în raport cu legitimitatea conferită de votul popular, ceea ce-l pune în imposibilitatea de a-şi duce la îndeplinire programul cu care a câştigat alegerile.

Că avem o Constituţie nu doar perfectibilă, ci cu mari lacune, sunt întru totul de acord. Problema însă în acest caz este pusă complet greşit. Pornind de la premisa că electoratul nu este doar o adunătură de ignoranţi traşi pe sfoară de un candidat la preşedinţie care le promite rezolvarea tuturor problemelor de zi cu zi, de la asigurarea unui loc de muncă până la distribuirea de butelii, cum se spunea odată, trebuie să presupunem că, în linii mari, toată lumea ştie de la bun început ce poate face şi ce nu un viitor şef de stat, astfel încât votul îi este acordat pe baza acestor puteri ale sale, oricât de mari sau de mici. Mi se pare aberant ca, o dată ales, noul lider să încerce să tragă de Constituţie ca de un elastic, pentru a o adapta propriilor nevoi de putere, prevalându-se de sus-amintita “legitimitate”. Prerogativele sale sunt exact atâtea câte sunt prevăzute şi pentru acestea a fost votat, indiferent cu ce eventuală majoritate covârşitoare.

La toate nivelurile societăţii există funcţii importante, cele mai multe nefiind obţinute în urma unui vot direct şi universal. Asta nu îi face pe cei învestiţi în ele mai puţin responsabili. Nu înseamnă că dacă primul ministru, Procurorul General, şefii serviciilor de informaţii, Avocatul Poporului ş.a.m.d. sunt numiţi şi nu aleşi de tot poporul ei au puteri mai mici pe domeniile de activitate respective.

Dincolo de discuţiile pe marginea tipului de republică – prezidenţială, semi-prezidenţială sau parlamentară – pentru care am optat sau va trebui să o facem la un moment dat, Preşedintele României are la ora actuală o imensă legitimitate, într-adevăr, însă numai pentru a‑şi face treaba conform cu fişa postului. Altminteri ar fi ca şi când, dacă în clasamentele unei reviste specializate în sport, un arbitru de fotbal ar fi desemnat în unanimitate drept cel mai bun cavaler al fluierului, el ar avea dreptul de a doua zi să pretindă un post de atacant titular în echipa naţională, numai pentru că a fost votat de nu ştiu câte milioane de cititori.

Altfel... e la fel

Aseară, la Realitatea TV, domnii Pleşu şi Liiceanu, ne-au explicat, unul de ce n-a semnat apelul celor 50 de intelectuali, deşi ar fi putut foarte bine să o şi facă, iar celălalalt de ce l-a semnat.

Acum, nu ştiu dacă Gabriel Liiceanu s-a adresat prin intermediul unuia din posturile care “atunci când nu sunt pur şi simplu aservite, trăiesc din goana imorală după scandal”, către poporul român considerat “o masă de manevră ce poate fi prostită cu televiziuni şi ziare, cu tehnici de intoxicare, cu diversiunea scandalurilor create, cu fluturarea primejdiilor inventate, cu false legalisme”. Se prea poate. Oricum, de o săptămână apare cam zilnic în presa controlată de oligarhii ticăloşi, care presă nu ştiu cum se face că-i găzduieşte de ani de zile textele moralizatoare (Scrisoarea deschisă către Mona Muscă, de pildă, Apelul de faţă etc.) Chestia asta seamănă pe undeva cu văicăreala diferitelor personalităţi răsfăţate de televiziuni, care ne tot spun că în România ierarhia valorilor este inversată, impostura e la ordinea zilei, iar spaţiul public invadat de cei care nu merită!

Pe lângă alte idei, mai mult sau mai puţin originale, vehiculate în emisiunea celor doi, precum mai vechea teorie că presa ar trebui să fie exclusiv dedicată informării, de parcă analiştii, comentatorii politici sau editorialiştii n-ar trebui să existe, decât cu condiţia ca ei să fie recrutaţi din rândurile filosofilor, una asupra căreia au căzut perfect de acord a fost aceea că recenta declaraţie a domnului Tăriceanu, în care făcea şi domnia sa un apel la calm şi împăcare, ar fi un lucru bun. Aşa o fi, numai că mulţi din cei care apreciază acum gestul premierului se prefac a uita că timp de doi ani de zile, până la ieşirea la rampă a doamnei Udrea, acesta a tăcut şi a înghiţit toate criticile şi invectivele lui Traian Băsescu, răspunzând aproape invariabil cu stereotipul şi pentru unii enervantul “nu comentez declaraţiile preşedintelui”. Acum practic doar a revenit la vechea-i atitudine “responsabilă”, întru menţinerea liniştii şi stabilităţii politice etc.

Ceea ce s-a petrecut în ultimele săptămâni seamănă cu povestea în care un băieţel poznaş, trecând pe lângă un biet câine paşnic şi cam bleg, care-şi rodea în linişte osciorul, începe să-l tragă de coadă, să-i aplice şuturi peste bot şi prin părţile moi, pentru ca de îndată ce câinele, iritat într-un târziu de tratamentul aplicat, se apucă să se apere şi el cum poate lătrând şi chiar muşcând, băieţelul să se pună pe urlat ca din gură de şarpe şi să cheme în ajutor vecinii pentru a împuşca animalul turbat!

Mărturisesc că eu unul, după ce timp de 17 ani am mers, ca mulţi alţii, din dezamăgire în dezamăgire în privinţa politicienilor români de toate orientările, am ajuns să mă cam satur şi de înţelepţii reprezentanţi ai societăţii civile, la fel de eternii Pleşu, Liiceanu, Patapievici etc. Dacă tot vorbim de “primenire”, poate că ar trebui ca fenomenul să nu se limiteze numai la clasa politică.

Trăiască Partidul Democrat, în frunte cu adevăratul său Preşedinte, Domnul Traian Băsescu!

Apelul celor 50 de intelectuali (după unele numărători, 60), semnatari ai unei scrisori de sprijin pentru Traian Băsescu, a făcut deja destulă vâlvă. Vestea bună pentru cei care nu le împărtăşesc opiniile este că sunt doar câţi sunt. Vestea şi mai bună este că aceştia par a fi toţi, de vreme ce, dintre ei, cu adevărat cunoscuţi sunt cel mult 20, deci nu criteriul notorietăţii publice i-a unit, lista fiind completă. Vestea excelentă este că – şi trebuie să declar pe proprie răspundere că, în acest sens, am efectuat verificări amănunţite prin paginile ziarelor – nu există nici măcar tot atâţia muncitori, ţărani, biciclişti etc. admiratori ai Preşedintelui, deoarece nu am descoperit niciun fel de scrisoare similară din partea lor. Prin urmare, şansele demiterii în cazul unui referendum sunt mărişoare!

O altă parte bună a demersului este aceea că el reprezintă practic – respectând limbajul pompos utilijat şi de autori – o adevărată pagină de istorie românească, sau mai curând un memento al paginilor ceva mai vechi, dar nu într-atât încât să se îngălbenească de tot. Astfel, pentru tinerii care n-au prins în direct zorii plămădirii cultului personalităţii din epoca Ceauşescu, cei 50 de vajnici intelectuali realizează o simulare, deocamdată la scară redusă, a fenomenului.

Întru mai buna înţelegere a propriei noastre istorii suntem ajutaţi şi de alte circumstanţe. Avem, carevasăzică, următoarele ingrediente: un preşedinte cu veleităţi mesianice, ferm convins că datorită lui şi numai lui, România a rupt-o cu trecutul fesenisto-pesedisto-comunist, graţie câştigării de unul singur a alegerilor din 2004 (impresia că a avut în spate o întreagă alianţă n-a fost decât o gigantică iluzie colectivă), un tătuc (acelaşi) necăjit de zburdalnicii săi puradei, adoptaţi de prin pătuţurile orfelinatului “Parlament” şi desemnaţi, oarecum aleatoriu şi chiar în detrimentul copiilor mai măricei şi mai numeroşi, să conducă destinele ţării, dar care odată ajunşi la vârsta adolescenţei îndrăznesc să iasă din cuvântul sfânt al părintelui iubitor şi să arunce ocheade către tot felul de femeiuşti dolofane şi de moravuri uşoare cu care circulă zvonuri că vor să facă mezalianţe scandaloase, lucru pentru care sunt muştruluiţi non-stop şi arşi cu nuieluşa invectivelor la poponeţe, precum şi o presă partizană, hotărâtă nu numai să înfiereze cu mânie populară (de la Internaţionala cu acelaşi nume) orice adversar, mai mult sau mai puţin tăricean, dar să şi înalţe ode conducătorului mult stimat şi iubit. La acestea se adaugă inevitabilii aplaudaci care după fiecare şedinţă de partid, şi nu numai, apar în faţa camerelor de luat vederi să ne explice cum noul far (termen chiar adecvat) călăuzitor al naţiunii are dreptate în tot ceea ce face şi spune. Aşteptăm lozincile scrise pe zidurile fabricilor încă neprivatizate şi tablourile cu urechi (sau alte detalii anatomice) retuşate.


P.S. Tocmai când mă pregăteam să spun că, de bine de rău, partizanii celuilalt protagonist al scenei politice au măcar bunul simţ de a nu-i ridica osanale, mulţumindu-se doar să-i critice inamicii, propriile-mi urechi s-au ofilit la auzul unui dezgustător elogiu adus premierului de către domnul Valentin Stan, care într-o dezlănţuire de un patetism jalnic, demn de femeile de la APACA, iubitoare ale altui şef de Guvern, i-a mărturisit celui în exerciţiu, prin intermediul Antenei 3: “domnule Tăriceanu, am fost mândru să vă văd alături de prim-ministrul Franţei, domnul Dominique de Villepin, un mare om politic...” ş.a.m.d. Câhhh!!!

Preşedintele-jucător şi premierul-arbitru

Ieri seara, în prime-time, premierul Tăriceanu a adresat un apel către toţi politicienii, în frunte cu preşedintele Băsescu, să înceteze cu atacurile reciproce şi scandalurile care riscă să eclipseze “obiectivele şi priorităţile majore ale României”, îndemnându‑i să ia o pauză măcar până după alegerile europarlamentare din luna mai.

La prima vedere, demersul este unul cât se poate de bine-venit, după săptămâni întregi de balamuc. Încercând să se erijeze în factorul de echilibru şi stabilitate al vieţii politice, domnia sa a substituit practic rolul preşedintelui, ceea ce mă face să mă întreb dacă pe undeva nu este şi un semn că actualul şef al Guvernului îşi pregăteşte terenul pentru o viitoare candidatură la funcţia supremă în stat, cu atât mai mult cu cât ea poate deveni vacantă înainte de termen.

În orice caz, mişcarea este inteligentă, din cel puţin două puncte de vedere: pe de-o parte, premierul îi “ia faţa” preşedintelui, care rămâne, cel puţin pe moment, prin contrast, cu imaginea de scandalagiu ranchiunos, dispus, iată, să neglizeje chiar interesele ţării numai pentru a se răfui cu toată lumea, iar pe de alta, se distanţează, pe cât de subtil, pe atât de net (lăsându-şi în acelaşi timp şi portiţa deschisă de termenul amânare), de demersul suspendării, iniţiat de PSD şi PRM, ceea ce va închide gurile pediştilor. Câştigul electoral s-ar putea să nu fie deloc de neglijat, lumea deja sătulă până peste cap de tămbălăul din ultima vreme fiind tentată să aprecieze “deşteptăciunea” celui care a cedat primul.

În acelaşi timp, dacă îndemnul său se va bucura de succes – ceea ce, la drept vorbind, este destul de greu de crezut – Tăriceanu ar obţine un răgaz şi pentru propriul Guvern, ştiută fiind intenţia Opoziţiei de a înainta o moţiune de cenzură de îndată ce va termina cu procedurile pentru suspendare, mai ales în condiţiile în care acestea din urmă ar eşua, fie în Parlament, fie la referendum.

Nu-i mai puţin adevărat că strategia premierului are şi punctele sale slabe. Mai întâi, că declaraţia vine imediat după ce vicepreşedintele PIN Lavinia Şandru a lansat ipoteza unor dosare care i s-ar fabrica, pe tema unei presupuse colaborări cu serviciile secrete ruse, astfel încât poziţia sa împăciutoare ar putea fi interpretată ca o cedare în faţa şantajului şi ca un semn că nu iese fum fără foc. Apoi, aşa cum deja s-a văzut din primele luări de poziţie ale liderilor PSD ce au urmat apelului, social-democraţii, deranjaţi de ceea ce ei interpretează ca o trădare, vor specula momentul, acuzându-l pe Tăriceanu că, speriat de amploarea dezvăluirilor şi a acuzelor reciproce de corupţie dintre Palate, se grăbeşte acum să pună batista pe ţambal şi gunoiul sub preş. N-ar fi exclus ca, reevaluând şansele acţiunii împotriva preşedintelui, în noul context, pesedisto-peremiştii să se reorienteze, socotind că, la urma urmelor, veriga mai slabă a Puterii este Guvernul, şi să prefere moţiunea de cenzură.

Interesant de urmărit va fi acum poziţia adoptată de Traian Băsescu. Personal sunt înclinat să cred că, departe de a accepta armistiţiul, preşedintele-jucător va încerca să-i aplice lovitura de graţie premierului-arbitru, acuzându‑l că, simţindu-se cu o mare muscă pe căciulă, încearcă o dată în plus să-i propună o “complicitate” în beneficiul exclusiv al “grupurilor de interese”. Ceea ce nu va face decât să amplifice criza.

“Criza rachetelor” din politica românească

Gluma suspendării preşedintelui se îngroaşă! Ieri, Camera Deputaţilor a votat cu o majoritate confortabilă (215 “pentru”, 56 “contra” şi o abţinere) amendamentele la Legea referendumului, conform cărora un preşedinte ales din al doilea tur de scrutin va putea fi demis de jumătate plus unul din voturile celor care se prezintă la urne.

Speranţele celor care văd în această procedură simplificată un atac direct la Traian Băsescu sunt puse acum în Curtea Constituţională, care, în urma sesizării de către parlamentarii Partidului Democrat ar putea declara Legea, în noua formă, ca fiind neconstituţională. Nu trebuie însă uitat faptul că, aşa cum s-a demonstrat de-a lungul timpului, organismul abilitat cu garantarea supremaţiei Constituţiei este burduşit de judecători apropiaţi mai curând de PSD, ceea ce ar putea crea mari probleme. Nu ar fi exclus ca, în încercarea de a se arăta imparţială ca tot românul, Curtea să apeleze chiar la o mică stratagemă, dând, de pildă, un aviz negativ în cazul propunerii de suspendare a preşedintelui înaintată de parlamentarii PSD şi PRM – care aviz însă, fiind pur consultativ, nu poate, practic, împiedica demersul – în schimb, în “compensaţie”, pronunţându-se în sensul constituţionalităţii Legii referendumului, inclusiv în ceea ce priveşte aplicabilitatea ei imediată.

Iată aşadar că şansele de a asista la o spectaculoasă răsturnare de situaţie şi de preşedinte cresc binişor. Întrebarea pe care nu multă lume şi-a pus-o este "ce va urma... după?". Pornind de la premisa că totul va merge şnur din punctul de vedere al Opoziţiei, iar la referendum, din cei probabil nu mai mult de 50-55 % din cetăţenii cu drept de vot care se vor prezenta (restul fiind prea scârbiţi sau debusolaţi), majoritatea o vor constitui aceia care în 2004 l-au preferat pe Năstase, ori pe Vadim, ori pe Băsescu, dar le-a trecut între timp, vom fi puşi în situaţia de a ne confrunta, în sfârşit, cu o criză politică adevărată (definită ca atare şi de actualul preşedinte), oricât de legal s-ar desfăşura tot procesul. Nu trebuie să fii cine ştie ce Mama Omida ca să-ţi imaginezi atmosfera creată începând cu a doua zi după eventuala demitere: scandalul în Alianţă va căpăta proporţii cosmice, toată lumea va da fuga în căutare de noi candidaţi (oare Băsescu ar mai avea dreptul să participe?), iar tribunii vor sesiza nesperata oportunitate şi se vor îmbulzi, scoţând din mânecuţe şi sondaje măsluite care-i dau drept câştigători detaşaţi din primul tur.

Pe mine gândul mă duce la scenele de coşmar din filmele care înfăţişează ceea ce ar urma pe planetă după un război atomic, ceva în genul seriei “Mad Max”, în care tot felul de mutanţi se luptă pentru supremaţie, nu întotdeauna cei mai apropiaţi de formele anterioare de viaţă, respectiv bipezii cu numai două perechi de braţe, cinci ochi şi trei guri, într-o lume în care majoritatea o constituie miriapodele cu şapte braţe, nouă ochi şi zece guri având şanse de reuşită. În traducere liberă, nu este deloc sigur că un mutant cu faţă cât de cât umană, gen Geoană, ar putea birui în confruntarea cu monştrii Vadim şi Becali, foarte probabilii, dacă tendinţele actuale din sondajele de opinie se menţin şi chiar se accentuează, protagonişti ai turului doi la alegerile prezidenţiale pe care Guvernul va trebui să le organizeze în decurs de trei luni de la încheierea “cataclismului nuclear”. Cât despre actuala specie dominantă, “alianţii”, în cazul unei miraculoase supravieţuiri, nu cred că va putea aspira la mai mult decât condiţia oamenilor descrisă în alt film celebru, “Planeta Maimuţelor”.

E o temă de gândire destul de serioasă pentru toată lumea, de la politicieni la alegători, dacă nu cumva riscăm să confirmăm o dată în plus zicala conform căreia “rău cu rău, dar mai rău fară rău”!

Iepurele – ministru de Externe

În principiu, astăzi PNL ar trebui să anunţe numele succesorului domnului Ungureanu în funcţia de ministru de Externe. Tot în principiu, acest lucru ar fi trebuit să se întâmple de ieri, numai că, fiind domnul Tăriceanu prea ocupat, ba în calitate de prim-ministru, ba de copreşedinte al Alianţei, şedinţa Biroului Politic Central al partidului s-a amânat. De altfel, judecând după mina satisfăcută afişată ieri de premier, şi după propriile-i declaraţii, s-ar zice că, odată ce şi-a făcut damblaua, demonstrând întregii lumi politice dâmboviţene cine este cel mai tare, cel puţin din parcarea Guvernului, domnia sa nu mai pare atât de preocupat de subiect, fiind mai curând tentat să-l lase pe Ungureanu să “gestioneze treburile ministerului”, într-un interimat pe termen lung. Ceea ce n-ar fi o idee prea bună, având în vedere că un ministru demisionar, mai ales într-o asemenea poziţie, nu reprezintă pentru partenerii străini un interlocutor tocmai demn de luat în seamă.

Cert este că liberalii şi-au cam făcut de lucru. Presa a identificat iniţial patru posibili înlocuitori, Adrian Cioroianu, Teodor Meleşcanu, Cristian David şi Mihai Lupoi, rămaşi, ca-n povestea cu evangheliştii, doi, după ce ultimul a fost exclus din calcule, iar domnul David a declarat în direct la o emisiune televizată că prea-i plac îndeletnicirile actuale pentru a le abandona (deşi răzgândirile nu sunt chiar ceva neobişnuit printre penelişti). Pe de altă parte, conform spuselor fruntaşilor partidului, până ieri seară nu-şi depusese nimeni candidatura, orice ar însemna acest lucru, fiindcă nu-mi imaginez că se va organiza vreun concurs intern, pe bază de CV-uri, audieri, comisii şi toate cele.

Revenind la cei doi ipotetici favoriţi, observăm că, din păcate, avem de-a face cu o situaţie de genul “când fu Tică, nu fu Tache...”. Dacă domnul Cioroianu pare a îndeplini condiţia de politician tânăr şi cu un trecut suficient de puţin grevat de suspiciuni este evident că nu corespunde întrutotul la capitolul experienţă, într-o funcţie nerecomandată unui proces de calificare la locul de muncă, pe lângă faptul că s-ar crea o problemă în privinţa reprezentării PNL şi a României în Parlamentul European în cazul numirii sale în Guvern. La polul opus, Teodor Meleşcanu nu are nici vreo altă funcţie la care ar trebui să renunţe, are şi o experienţă solidă în domeniul relaţiilor externe, în schimb nu a scăpat de acuzaţiile care apar periodic în legătură cu trecutul, sau chiar prezentul său tulbure în relaţia cu serviciile de informaţii. Şi cum PNL şi-a stabilit destul de limpede atitudinea faţă de foştii colaboratori ai Securităţii, orice descoperire făcută brusc, dintr-o dată şi pe neaşteptate de CNSAS prin vagoanele de dosare i-ar pune pe liberali într-o situaţie cât se poate de jenantă, trebuind, dacă vor să fie consecvenţi, să retragă sprijinul politic unui ministru abia investit. Lucru catastrofal pentru România care ar începe să schimbe miniştri de Externe pe bandă rulantă.

Nu ne rămâne decât să sperăm că jobenul liberal este mai mare decât pare la prima vedere şi că se va găsi undeva, pe fundul lui, un “iepure” mai corespunzător din toate punctele de vedere.

Tăriceanu l-a demisionat pe Ungureanu

În ciuda faptului că Traian Băsescu, într-un gest altminteri destul de puţin caracteristic, a plecat urechea la sugestia preşedintelui Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, şi şi-a oferit câteva zile de odihnă şi refacere pe pârtiile din Predeal, refuzând să mai facă politică (!?), cel puţin altfel decât prin telefon, week-endul n‑a fost tocmai unul liniştit. Buzduganele primilor doi oameni în stat au continuat să se încrucişeze, sub forma unor interviuri azvârlite prin presă, intersectând în traiectoriile lor, mai mult sau mai puţin dezordonate, capul ministrului de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, obligat de premier să facă un “act unilateral de voinţă”, prezentarea demisiei.

Voind să mai salveze ce se mai putea salva din aparenţe, domnul Ungureanu şi‑a înfăţişat gestul, într-un mod uşor hilar, ca pe unul “de onoare”, recunoscând în acelaşi timp că nici prin gând nu i-ar fi trecut să-şi abandoneze scaunul ministerial dacă acest lucru nu i-ar fi fost cerut în mod expres. Ieri, la conferinţa de presă organizată în cinstea evenimentului, domnia sa a încercat iarăşi, în obişnuitu‑i stil confuz, să ne convingă că toată povestea celor doi români reţinuţi în Irak a fost, pe de-o parte, atât de lipsită de importanţă încât n-avea niciun rost să-i încarce memoria şi agenda premierului cu ea, dar, pe de alta, atât de gravă încât a simţit nevoia să le încarce pe ale preşedintelui!

La drept vorbind, eu unul am înţeles că, în primul moment când au aflat despre arestări, reprezentanţii ministerului, în frunte cu domnul Ungureanu, s-au temut că lucrurile pot căpăta o turnură destul de serioasă, date fiind circumstanţele, şi au hotărât să-şi decline oarecum competenţele, sau măcar să le împartă, informându-l neîntârziat pe preşedinte, în calitatea sa de şef al CSAT. Toate bune şi frumoase, dincolo de neinformarea premierului, fix în acelaşi prim moment de cumpănă, ca şef direct de partid şi guvern şi vicepreşedinte al aceluiaşi CSAT. Ce nu înţeleg este însă când şi, mai ales, în ce fel s-au dumirit cei din MAE că lucrurile stau altfel şi că cei doi suspecţi de spionaj sunt de fapt numai nişte bieţi contravenienţi ai unor reguli de ordine interioară într-o unitate militară, astfel încât totul se poate rezolva, “la nivel consular”, asemenea celor nici mai mult nici mai puţin de 7291 de cazuri “similare” ale diverşilor românaşi intraţi în conflict cu legea, pe toate meridianele globului. Asta cu atât mai mult cu cât autorităţile americane înseşi au ajuns la această concluzia abia după 3 luni, la sfârşitul săptămânii trecute!

Cu alte cuvinte, cine şi ce demersuri a făcut pentru a se afla exact ce e cu cei doi, în special în primele zile? Şi nu întreb asta în sensul de “cum au fost ajutaţi bieţii oameni?”, ci deoarece constat că, iată, nici alţi membri CSAT nu au fost puşi la curent, de unde s-ar putea deduce că şeful lor, preşedintele, a acţionat cam de capul lui, şi nici prin parlament nu a aflat nimeni nimic, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple în cazul implicării serviciilor de informaţii (eventual în sprijinul aceluiaşi preşedinte!), servicii subordonate formal forului legislativ.

Dacă adăugăm acestor întrebări şi grija, orice s-ar spune, destul de bizară a celor doi muncitori de a se păstra o discreţie absolută, chiar şi faţă de familii – în condiţiile în care asta nu prea avea de ce să fie în avantajul lor, mai ales pe un teritoriu ostil ca Irakul – precum şi via preocupare a autorităţilor de a le respecta dorinţa, cel puţin până la izbucnirea scandalului în presă, n-ar fi exclus ca întreaga tărăşenie să fie cu “va urma”, iar demisia, sau, de ce nu, demisiile, să fie cele mai puţin spectaculoase dintre evoluţiile acestui caz.

Geniul pervers al taxelor

Profitând de faptul că atenţia naţiunii – din păcate nu atât de distributivă pe cât ar fi de dorit – era captată de noul scandal al muncitorilor reţinuţi în Irak, ministrul Finanţelor, liberalul de week-end Sebastian Vlădescu, a declarat aşa, cam în şoaptă, cum obişnuieşte domnia sa, în faţa microfoanelor şi a camerelor de filmat ale giganticului trust de presă autohton de tip “Radio Erevan” că, în privinţa taxei de primă înmatriculare s‑a făcut o regretabilă confuzie, astfel încât ea nu numai că nu va dispărea şi nici măcar nu se va diminua, dar va fi însoţită cât de curând, funcţie doar de viteza de redactare a mânuţelor sale dolofane, de o nouă taxă, extinsă la toţi deţinătorii de autovehicule, asta aşa ca să mai atenueze din amărăciunea celor care‑şi reproşau că n-au fost suficient de dibaci încât să-şi achiziţioneze unul înainte de momentul atât de aşteptat al aderării la UE, văzut ca punctul de pornire al unei fericite perioade de bunăstare generală. În special a statului.

Succesor peste ani al celuilalt ministru liberal al Finanţelor de tristă amintire, tizul concomitent al ambilor părinţi ai naţiunii noastre glorioase, domnul Remeş, Vlădescu nu se lasă mai prejos în demonstrarea capacităţilor sale profesionale nelimitate în calitate de strângător‑şef al ultimilor gologani agonisiţi de compatrioţii săi, şi mai ales al celei socotite drept sine qua non pentru ocuparea unei asemenea demnităţi în Guvernul României, anume imaginaţia. Mai precis un tip aparte de imaginaţie, una pe care eu aş numi‑o, întrucâtva oximoronic, geniul imaginativei lipse de imaginaţie. Practic, un ministru de finanţe trebuie să găsescă soluţii pentru un Buget al statului cât mai îndestulător pentru toate domeniile de activitate. Ei bine, în buna tradiţie liberală, domnul Vlădescu găseşte, dar pornind de la un principiu simplu şi care, în ignoranţa noastră, am putea crede că este la‑ndemâna oricui, netrebuind să fii cine ştie ce doctor în economie şi finanţe: “mai pune-le o taxă!”. Latura sa de geniu imaginativ apare însă abia în acest punct şi se referă la tipul de taxă.

Desigur, va fi greu pentru oricare ministru de finanţe actual şi viitor să depăşească apogeul atins în perioada Remeş cu taxa de scaun, totuşi domnul Vlădescu face şi el ce poate. Eliberat de încorsetările experţilor Uniunii Europene, care, mai puţin familiarizaţi cu nivelul salariilor din România şi‑au spus pesemne că atâta vreme cât mai la vest de Ungaria un cetăţen, oricât de amărât, posesor de mijloc de transport motorizat individual îşi permite să plătească asigurări obligatorii de 1000-1500 de euro pe an, n‑o fi foc dacă şi un românaş va scoate din buzunarele-i bătute de vânt câteva mii în plus o dată, la achiziţionarea unuia, domniei sale i se deschid perspective nebănuite. Pentru început mi-aş permite să-i sugerez numai câteva noi tipuri de taxe, limitându‑mă doar la cele din domeniu: taxa de a doua, a treia şi a oricâta înmatriculare (ca urmare a eventualelor radieri), precum şi taxa de dezmatriculare, taxa de urcat la volan, taxa de stat pe locul mortului şi taxa de deschis portbagajul (pentru a căror cuantificare vor fi inventate aparate speciale de contorizare, produse şi comercializate în urma unor licitaţii trucate atribuite clienţilor politici agreaţi), taxa de înmatriculare pentru motociclete (demersuri timide au şi început), biciclete, role şi cărucioare de copii, toate cuprinzând câte “o componentă ecologică” justificată prin poluarea cu praful ridicat de pe căile de rulare, poluare ce contribuie nemijlocit la fenomenul catastrofal de încălzire globală.

Propun aducerea tuturor acestor iniţiative în dezbaterile din viitoarele campanii electorale ale PNL (chiar şi a celei pentru apropiatele alegeri europarlamentare, dat fiind sprijinul de care s‑a bucurat taxa de primă înmatriculare din partea oficialilor de la Bruxelles) prilej cu care vom înţelege şi noi, ultimii dintre tăntălăii care trăiam cu impresia că liberalii propovăduiesc “statul minimal” şi reducerile de taxe şi impozite, în ce constă cu adevărat esenţa politicilor liberale în materie de fiscalitate.

Preşedintele-jucător-de-unul-singur

Pentru toţi cei care se temeau de o reinflamare a scandalului dintre cele două Palate, şi înălţarea lui la rang de conflict contintental, discursul de ieri al domnului Băsescu în faţa Parlamentului European a fost o imensă uşurare. De îndată ce a păşit în aula de la Bruxelles, domnia sa a semănat mai curând cu un telefon mobil rămas fără semnal la intrarea în sediul societăţii concurente, de unde s‑ar zice că şantajul prezidenţial, transmis cu o seară înainte în direct, la o oră de vârf şi pe un post cu acoperire naţională, când şeful statului îi ameninţa pe adversarii politici autohtoni că dacă îndrăznesc să exporte nemulţumirile lor pe meleaguri franco-belgiene nu va ezita să bage o tură de rufe murdare în maşina de spălat a marii familii europene, a funcţionat. În schimb, cum a ieşit şi s‑a mutat pe teren propriu, în faţa naţiunii telespectatoare, semnalul a redevenit maxim, 5 din 5, iar şahul la bătrânul rege-edec şi atacurile dezlănţuite la nenumiţii (probabil dintr-un reflex condiţionat dobândit în anii lungi de turnătorii vag disimulate în faţa securiştilor care o luau şi înaintea propriei familii aşteptându‑l pe cheiurile constănţene cu braţele şi carneţelele deschise) nebuni şi pioni liberalo‑conservatori deghizaţi în magnaţi de presă au reînceput. Că doar în politica românească nicio minune nu ţine mai mult de 30 de minute de discurs.

Revenit acasă, dacă nu chiar din avion, cum sugera unor ziarişti nerăbdători, domnul Băsescu îşi va relua, fără nicio îndoială, rolul de preşedinte‑jucător‑de‑unul‑singur, pe vasta arenă acoperită de la Cotroceni, pe unde n‑a mai călcat de multă vreme picior de adversar. Că aşa‑i place preşedintelui nostru, al tuturor celor cinci milioane de români care l‑am votat, şi din care vreo două am fi tentaţi să ne tocăm mărunt‑mărunt degeţelele cu care-am băgat foicica-n urnă, să se joace, în meciuri solitare, la perete, fără spectatori în carne şi oase, iar, dac‑o ţine tot aşa, în curând şi fără coechipieri pe banca de rezerve unde, până una alta, se dezechipează pentru a începe încălzirea domnul Văcăroiu, dar televizate, de preferat în transmisiuni directe. Unde sunt vremurile de altădată când preşedintele Constantinescu, cam tot la două-trei luni o dată, îi încolona frumuşel pe alde Vadim Tudor, Iliescu (edec ceva mai tânăr pe atunci) sau Roman şi îi aducea, în general cu Merţanul sau care cu ce‑avea pe‑acasă, la căsuţa de pe deal să le afle ofurile, în tihnă, la o cafeluţă şi‑un păhărel de vorbă, chit că numai cu o zi înainte şi din nou la două după era făcut cu ou şi cu oţet, măcar de primii doi? Chestie de bărbăţie.

Revenind acum la şantajele de orice fel, democraţii continuă să‑i acuze pe liberali că toate ezitările în a se declara ferm împotriva iniţiativei PSD de suspendare a tătucului lor drag şi ameninţările că vor vota cu două mâini de căciulă pentru dacă marele boss nu se potoleşte şi nu se strecoară spăşit înapoi între coperţile, culmea ironiei, cam portocalii, ale Constituţiei, sunt o formă de presiune definită ca atare în Codul Penal. Asta e cam ca şi când un poliţist care‑l avertizează pe un infractor recidivist că dacă nu‑şi vede de treabă şi se reapucă de furtişaguri îl umflă iarăşi şi‑l bagă la mititica ar fi dat în judecată de acesta din urmă pentru şantaj! Cu alte cuvinte: curat şantaj, da’ suspendaţi-l!