Preşedintele-jucător-de-unul-singur

Pentru toţi cei care se temeau de o reinflamare a scandalului dintre cele două Palate, şi înălţarea lui la rang de conflict contintental, discursul de ieri al domnului Băsescu în faţa Parlamentului European a fost o imensă uşurare. De îndată ce a păşit în aula de la Bruxelles, domnia sa a semănat mai curând cu un telefon mobil rămas fără semnal la intrarea în sediul societăţii concurente, de unde s‑ar zice că şantajul prezidenţial, transmis cu o seară înainte în direct, la o oră de vârf şi pe un post cu acoperire naţională, când şeful statului îi ameninţa pe adversarii politici autohtoni că dacă îndrăznesc să exporte nemulţumirile lor pe meleaguri franco-belgiene nu va ezita să bage o tură de rufe murdare în maşina de spălat a marii familii europene, a funcţionat. În schimb, cum a ieşit şi s‑a mutat pe teren propriu, în faţa naţiunii telespectatoare, semnalul a redevenit maxim, 5 din 5, iar şahul la bătrânul rege-edec şi atacurile dezlănţuite la nenumiţii (probabil dintr-un reflex condiţionat dobândit în anii lungi de turnătorii vag disimulate în faţa securiştilor care o luau şi înaintea propriei familii aşteptându‑l pe cheiurile constănţene cu braţele şi carneţelele deschise) nebuni şi pioni liberalo‑conservatori deghizaţi în magnaţi de presă au reînceput. Că doar în politica românească nicio minune nu ţine mai mult de 30 de minute de discurs.

Revenit acasă, dacă nu chiar din avion, cum sugera unor ziarişti nerăbdători, domnul Băsescu îşi va relua, fără nicio îndoială, rolul de preşedinte‑jucător‑de‑unul‑singur, pe vasta arenă acoperită de la Cotroceni, pe unde n‑a mai călcat de multă vreme picior de adversar. Că aşa‑i place preşedintelui nostru, al tuturor celor cinci milioane de români care l‑am votat, şi din care vreo două am fi tentaţi să ne tocăm mărunt‑mărunt degeţelele cu care-am băgat foicica-n urnă, să se joace, în meciuri solitare, la perete, fără spectatori în carne şi oase, iar, dac‑o ţine tot aşa, în curând şi fără coechipieri pe banca de rezerve unde, până una alta, se dezechipează pentru a începe încălzirea domnul Văcăroiu, dar televizate, de preferat în transmisiuni directe. Unde sunt vremurile de altădată când preşedintele Constantinescu, cam tot la două-trei luni o dată, îi încolona frumuşel pe alde Vadim Tudor, Iliescu (edec ceva mai tânăr pe atunci) sau Roman şi îi aducea, în general cu Merţanul sau care cu ce‑avea pe‑acasă, la căsuţa de pe deal să le afle ofurile, în tihnă, la o cafeluţă şi‑un păhărel de vorbă, chit că numai cu o zi înainte şi din nou la două după era făcut cu ou şi cu oţet, măcar de primii doi? Chestie de bărbăţie.

Revenind acum la şantajele de orice fel, democraţii continuă să‑i acuze pe liberali că toate ezitările în a se declara ferm împotriva iniţiativei PSD de suspendare a tătucului lor drag şi ameninţările că vor vota cu două mâini de căciulă pentru dacă marele boss nu se potoleşte şi nu se strecoară spăşit înapoi între coperţile, culmea ironiei, cam portocalii, ale Constituţiei, sunt o formă de presiune definită ca atare în Codul Penal. Asta e cam ca şi când un poliţist care‑l avertizează pe un infractor recidivist că dacă nu‑şi vede de treabă şi se reapucă de furtişaguri îl umflă iarăşi şi‑l bagă la mititica ar fi dat în judecată de acesta din urmă pentru şantaj! Cu alte cuvinte: curat şantaj, da’ suspendaţi-l!