Preşedintele-jucător şi premierul-arbitru
Ieri seara, în prime-time, premierul Tăriceanu a adresat un apel către toţi politicienii, în frunte cu preşedintele Băsescu, să înceteze cu atacurile reciproce şi scandalurile care riscă să eclipseze “obiectivele şi priorităţile majore ale României”, îndemnându‑i să ia o pauză măcar până după alegerile europarlamentare din luna mai.
La prima vedere, demersul este unul cât se poate de bine-venit, după săptămâni întregi de balamuc. Încercând să se erijeze în factorul de echilibru şi stabilitate al vieţii politice, domnia sa a substituit practic rolul preşedintelui, ceea ce mă face să mă întreb dacă pe undeva nu este şi un semn că actualul şef al Guvernului îşi pregăteşte terenul pentru o viitoare candidatură la funcţia supremă în stat, cu atât mai mult cu cât ea poate deveni vacantă înainte de termen.
În orice caz, mişcarea este inteligentă, din cel puţin două puncte de vedere: pe de-o parte, premierul îi “ia faţa” preşedintelui, care rămâne, cel puţin pe moment, prin contrast, cu imaginea de scandalagiu ranchiunos, dispus, iată, să neglizeje chiar interesele ţării numai pentru a se răfui cu toată lumea, iar pe de alta, se distanţează, pe cât de subtil, pe atât de net (lăsându-şi în acelaşi timp şi portiţa deschisă de termenul amânare), de demersul suspendării, iniţiat de PSD şi PRM, ceea ce va închide gurile pediştilor. Câştigul electoral s-ar putea să nu fie deloc de neglijat, lumea deja sătulă până peste cap de tămbălăul din ultima vreme fiind tentată să aprecieze “deşteptăciunea” celui care a cedat primul.
În acelaşi timp, dacă îndemnul său se va bucura de succes – ceea ce, la drept vorbind, este destul de greu de crezut – Tăriceanu ar obţine un răgaz şi pentru propriul Guvern, ştiută fiind intenţia Opoziţiei de a înainta o moţiune de cenzură de îndată ce va termina cu procedurile pentru suspendare, mai ales în condiţiile în care acestea din urmă ar eşua, fie în Parlament, fie la referendum.
Nu-i mai puţin adevărat că strategia premierului are şi punctele sale slabe. Mai întâi, că declaraţia vine imediat după ce vicepreşedintele PIN Lavinia Şandru a lansat ipoteza unor dosare care i s-ar fabrica, pe tema unei presupuse colaborări cu serviciile secrete ruse, astfel încât poziţia sa împăciutoare ar putea fi interpretată ca o cedare în faţa şantajului şi ca un semn că nu iese fum fără foc. Apoi, aşa cum deja s-a văzut din primele luări de poziţie ale liderilor PSD ce au urmat apelului, social-democraţii, deranjaţi de ceea ce ei interpretează ca o trădare, vor specula momentul, acuzându-l pe Tăriceanu că, speriat de amploarea dezvăluirilor şi a acuzelor reciproce de corupţie dintre Palate, se grăbeşte acum să pună batista pe ţambal şi gunoiul sub preş. N-ar fi exclus ca, reevaluând şansele acţiunii împotriva preşedintelui, în noul context, pesedisto-peremiştii să se reorienteze, socotind că, la urma urmelor, veriga mai slabă a Puterii este Guvernul, şi să prefere moţiunea de cenzură.
Interesant de urmărit va fi acum poziţia adoptată de Traian Băsescu. Personal sunt înclinat să cred că, departe de a accepta armistiţiul, preşedintele-jucător va încerca să-i aplice lovitura de graţie premierului-arbitru, acuzându‑l că, simţindu-se cu o mare muscă pe căciulă, încearcă o dată în plus să-i propună o “complicitate” în beneficiul exclusiv al “grupurilor de interese”. Ceea ce nu va face decât să amplifice criza.
La prima vedere, demersul este unul cât se poate de bine-venit, după săptămâni întregi de balamuc. Încercând să se erijeze în factorul de echilibru şi stabilitate al vieţii politice, domnia sa a substituit practic rolul preşedintelui, ceea ce mă face să mă întreb dacă pe undeva nu este şi un semn că actualul şef al Guvernului îşi pregăteşte terenul pentru o viitoare candidatură la funcţia supremă în stat, cu atât mai mult cu cât ea poate deveni vacantă înainte de termen.
În orice caz, mişcarea este inteligentă, din cel puţin două puncte de vedere: pe de-o parte, premierul îi “ia faţa” preşedintelui, care rămâne, cel puţin pe moment, prin contrast, cu imaginea de scandalagiu ranchiunos, dispus, iată, să neglizeje chiar interesele ţării numai pentru a se răfui cu toată lumea, iar pe de alta, se distanţează, pe cât de subtil, pe atât de net (lăsându-şi în acelaşi timp şi portiţa deschisă de termenul amânare), de demersul suspendării, iniţiat de PSD şi PRM, ceea ce va închide gurile pediştilor. Câştigul electoral s-ar putea să nu fie deloc de neglijat, lumea deja sătulă până peste cap de tămbălăul din ultima vreme fiind tentată să aprecieze “deşteptăciunea” celui care a cedat primul.
În acelaşi timp, dacă îndemnul său se va bucura de succes – ceea ce, la drept vorbind, este destul de greu de crezut – Tăriceanu ar obţine un răgaz şi pentru propriul Guvern, ştiută fiind intenţia Opoziţiei de a înainta o moţiune de cenzură de îndată ce va termina cu procedurile pentru suspendare, mai ales în condiţiile în care acestea din urmă ar eşua, fie în Parlament, fie la referendum.
Nu-i mai puţin adevărat că strategia premierului are şi punctele sale slabe. Mai întâi, că declaraţia vine imediat după ce vicepreşedintele PIN Lavinia Şandru a lansat ipoteza unor dosare care i s-ar fabrica, pe tema unei presupuse colaborări cu serviciile secrete ruse, astfel încât poziţia sa împăciutoare ar putea fi interpretată ca o cedare în faţa şantajului şi ca un semn că nu iese fum fără foc. Apoi, aşa cum deja s-a văzut din primele luări de poziţie ale liderilor PSD ce au urmat apelului, social-democraţii, deranjaţi de ceea ce ei interpretează ca o trădare, vor specula momentul, acuzându-l pe Tăriceanu că, speriat de amploarea dezvăluirilor şi a acuzelor reciproce de corupţie dintre Palate, se grăbeşte acum să pună batista pe ţambal şi gunoiul sub preş. N-ar fi exclus ca, reevaluând şansele acţiunii împotriva preşedintelui, în noul context, pesedisto-peremiştii să se reorienteze, socotind că, la urma urmelor, veriga mai slabă a Puterii este Guvernul, şi să prefere moţiunea de cenzură.
Interesant de urmărit va fi acum poziţia adoptată de Traian Băsescu. Personal sunt înclinat să cred că, departe de a accepta armistiţiul, preşedintele-jucător va încerca să-i aplice lovitura de graţie premierului-arbitru, acuzându‑l că, simţindu-se cu o mare muscă pe căciulă, încearcă o dată în plus să-i propună o “complicitate” în beneficiul exclusiv al “grupurilor de interese”. Ceea ce nu va face decât să amplifice criza.
3 comentarii:
Basescu a intins coarda prea mult. e vremea sa mai ia o pauza. are un comportament atipic pentru un sef de stat, mai ales unul european.partea urata nu e ca se cearta ei intre ei, ca se intampla si pe la alte case, partea urata e ca ne facemd e ras in Europa la nici doua luni dupa integrare. sid e la ce? de la un amarat de bilet. mare pacat! in loc sa-si canalizeze energia spre probleme reale si provocari carora trebuie sa le raspunda in noua calitate de stat membru UE, tinem capul ziarelor cu tiganeli. arta neputintei la romani, cum zice Traian Ungureanu!
Interesele personale si de partid primeaza in fata celor nationale. asta e problema tutror politicienilor romani. asta denota in mod clar lipsa de maturitate politica, fenomen generalizat dupa 1989 (de perioada de dinainte nici nu mai vorbim). este o confruntare oarba care nu face altceva decat sa ne intareasca opinia de mai sus si sa duca un absenteism tot mai mare la alegeri. dar cine stie? poate vor invata pana urma din propriile greseli.
Pai mai oameni buni, lasati-i sa se certe. asa ne dam si noi seama cu cine avem de-a face si tragem cincluziile necesare pentru alegerile urmatoare, ca or fi la termen sau anticipate. putem fi cea de-a treia parte care castiga, vorba proverbului. problema e daca avem alternativa la acesti politicieni. si tare mi-i ca nu prea avem. speranta moare insa ultima!
Trimiteți un comentariu