Trăiască Partidul Democrat, în frunte cu adevăratul său Preşedinte, Domnul Traian Băsescu!

Apelul celor 50 de intelectuali (după unele numărători, 60), semnatari ai unei scrisori de sprijin pentru Traian Băsescu, a făcut deja destulă vâlvă. Vestea bună pentru cei care nu le împărtăşesc opiniile este că sunt doar câţi sunt. Vestea şi mai bună este că aceştia par a fi toţi, de vreme ce, dintre ei, cu adevărat cunoscuţi sunt cel mult 20, deci nu criteriul notorietăţii publice i-a unit, lista fiind completă. Vestea excelentă este că – şi trebuie să declar pe proprie răspundere că, în acest sens, am efectuat verificări amănunţite prin paginile ziarelor – nu există nici măcar tot atâţia muncitori, ţărani, biciclişti etc. admiratori ai Preşedintelui, deoarece nu am descoperit niciun fel de scrisoare similară din partea lor. Prin urmare, şansele demiterii în cazul unui referendum sunt mărişoare!

O altă parte bună a demersului este aceea că el reprezintă practic – respectând limbajul pompos utilijat şi de autori – o adevărată pagină de istorie românească, sau mai curând un memento al paginilor ceva mai vechi, dar nu într-atât încât să se îngălbenească de tot. Astfel, pentru tinerii care n-au prins în direct zorii plămădirii cultului personalităţii din epoca Ceauşescu, cei 50 de vajnici intelectuali realizează o simulare, deocamdată la scară redusă, a fenomenului.

Întru mai buna înţelegere a propriei noastre istorii suntem ajutaţi şi de alte circumstanţe. Avem, carevasăzică, următoarele ingrediente: un preşedinte cu veleităţi mesianice, ferm convins că datorită lui şi numai lui, România a rupt-o cu trecutul fesenisto-pesedisto-comunist, graţie câştigării de unul singur a alegerilor din 2004 (impresia că a avut în spate o întreagă alianţă n-a fost decât o gigantică iluzie colectivă), un tătuc (acelaşi) necăjit de zburdalnicii săi puradei, adoptaţi de prin pătuţurile orfelinatului “Parlament” şi desemnaţi, oarecum aleatoriu şi chiar în detrimentul copiilor mai măricei şi mai numeroşi, să conducă destinele ţării, dar care odată ajunşi la vârsta adolescenţei îndrăznesc să iasă din cuvântul sfânt al părintelui iubitor şi să arunce ocheade către tot felul de femeiuşti dolofane şi de moravuri uşoare cu care circulă zvonuri că vor să facă mezalianţe scandaloase, lucru pentru care sunt muştruluiţi non-stop şi arşi cu nuieluşa invectivelor la poponeţe, precum şi o presă partizană, hotărâtă nu numai să înfiereze cu mânie populară (de la Internaţionala cu acelaşi nume) orice adversar, mai mult sau mai puţin tăricean, dar să şi înalţe ode conducătorului mult stimat şi iubit. La acestea se adaugă inevitabilii aplaudaci care după fiecare şedinţă de partid, şi nu numai, apar în faţa camerelor de luat vederi să ne explice cum noul far (termen chiar adecvat) călăuzitor al naţiunii are dreptate în tot ceea ce face şi spune. Aşteptăm lozincile scrise pe zidurile fabricilor încă neprivatizate şi tablourile cu urechi (sau alte detalii anatomice) retuşate.


P.S. Tocmai când mă pregăteam să spun că, de bine de rău, partizanii celuilalt protagonist al scenei politice au măcar bunul simţ de a nu-i ridica osanale, mulţumindu-se doar să-i critice inamicii, propriile-mi urechi s-au ofilit la auzul unui dezgustător elogiu adus premierului de către domnul Valentin Stan, care într-o dezlănţuire de un patetism jalnic, demn de femeile de la APACA, iubitoare ale altui şef de Guvern, i-a mărturisit celui în exerciţiu, prin intermediul Antenei 3: “domnule Tăriceanu, am fost mândru să vă văd alături de prim-ministrul Franţei, domnul Dominique de Villepin, un mare om politic...” ş.a.m.d. Câhhh!!!