FANTOMA DE LA TELEVIZIUNE

Bântuie printr-o televiziune, pe la (tot mai) multe emisiuni distincte (adică nu doar ediții ale aceleiași), un soi de analist, provenit dintr-un soi de cititor și povestitor de ziare, a cărui ultimă obsesie paranoică, dezvoltată nici măcar de foarte curând, e că, în numele „stabilității” (cu ghilimelele puse de el, spre nedumerirea-mi exprimată și cu altă ocazie), românii „votează cu cine trebuie” sau „cu cine li se spune” (aici ghilimelele sunt în semn de citat din individ), ceea ce dovedește „docilitate” (termen utilizat cu asemenea inflexiuni în glas încât e vădit că substituie altele, ca „imbecilitate”, „prostie” etc.), cea mai elocventă dovadă recentă fiind, după socotelile lui, faptul că, înfruntând canicula și tentațiile unui weekend la munte sau la mare, s-au „încolonat”, la alegerile europarlamentare și locale, să voteze cu PSD și PNL, partide cu nenumărate defecte cumplite, printre care, vezi Doamne, și acela că momentan sunt aliate și la putere.

Ei bine, ce pare să scape (i)logicii sale, dar nu și a cuiva care a trăit în România în ultimii vreo 35 de ani, este faptul că românii au votat, de fapt, dintotdeauna, după Revoluție, cu PSD și PNL, indiferent în ce forme și formule ori dacă erau sau nu la putere, în general din simplul motiv că pur și simplu nu au avut alternative (măcar mai) decente practic niciodată, și cu atât mai puțin acum, când, poate spre satisfacția-i lăuntrică, dar sinceră (nu de-aia de tip ironic, cum își mai exprimă, în sensul de „lasă că așa vă trebuie!”), opoziția – cu care, nu-i așa?, ar trebui să voteze orice om cu scaun la cap, că asta-i tradiția, și astfel ar fi ajuns și ea... la putere, măcar în Parlamentul European și prin consiliile noastre județene – e reprezentată de AUR, ȘOȘoacă, USR și cine mai știe ce partide și-or fi făcut alde Orban, Cîțu și foști pesediști maziliți.

Totuși, pentru a ne oferi o cheie cu rol de chintesență a întregii sale filosofii politice și o dovadă de netăgăduit a inteligenței lui deosebite... de a oamenilor cu IQ cu două cifre, omul a avut, cumva, bunul-simț mai degrabă involuntar de a mărturisi în direct și la o oră de minimă audiență că a ținut (tot la modul sincer, nu în semn de blestem și desfidere la adresa electoratului american idiot) cu Donald Trump (și) la ultimele alegeri din SUA, la fel cum va ține și la următoarele, chiar dacă, pe de altă parte, s-a declarat dezamăgit pentru faptul că respectivul nu și-a îndeplinit promisiunile cât a fost președinte, probabil în sensul că n-a construit, dracului, zidul ăla la granița cu Mexicul împotriva imigranților, n-a stârpit cohortele de LGBT, n-a apucat să împartă arme și copiilor sub 7 ani și nici n-a izbutit să scape America de covid prin ingurgitarea de sau injectarea cu înălbitor, mai ales că parcă mi-l amintesc pe fanul declarat al diliului când ne povestea cum îi sorbea... nu, nu chiar înălbitorul, ci fiecare cuvințel la conferințele de presă de la Casa Albă, desfășurate la ore imposibile pentru România, și cum, în opinia lui, avea sens tot ce spunea ăla legat de pandemie, în special chestia cu înălbitorul, pe cale de a fi dovedită și științific, dacă n-ar fi apărut mai înainte vaccinurile și alte tratamente, printre care și cel/cele de care a beneficiat însuși Trump când a fost atins de maladie, poate unde se instalase penuria de înălbitor, băut în cantități industriale de adepții săi la fel de ca el și-al nostru.

FESTIVALUL MAMAIA 2024: ALTĂ MARE FAUREALĂ

După o pauză de doisprezece ani, minus un fel de ediție aniversară, comemorativă sau ceva de genul ăsta, desfășurată anul trecut, Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia” a, cum s-ar zice, reînnodat tradiția etc., deocamdată pentru o singură ediție, 2024, fiindcă la anul om trăi și om vedea. Revenire cu bune și cu rele:

1. Cel mai bun lucru, din punctul meu de vedere, este faptul că a reapărut, în condițiile în care m-am întrebat dintotdeauna de ce la noi nu se (mai) poate, dar la italieni, de pildă, cu – tot din punctul meu de vedere – „Sanremo”-ul lor încă și mai prăfuit, cu un același prezentator de... când mă și îl știu, aceiași comici (mai mult sau mai puțin inspirați) și nelipsitul Gianni Morandi, pe lângă alte băbăciuni celebre la ei, deși eu n-am auzit la ele, se poate, pentru că nici explicația conform căreia între timp, de când era și Mamaia noastră în vogă din lipsă de orice altceva (și mă refer, desigur, la vremurile comunismului și la primii ani de după căderea lui), au apărut tot felul de „Voci ale României” și alte emisiuni de gen, cu mult mai idioate (tot din același punct al meu de vedere, bineînțeles), în care accentul pare să cadă mai degrabă pe reacțiile stupide și maimuțărelile membrilor juriului decât pe prestațiile concurenților, fiindcă îmi imaginez că or avea și italienii Pro TV-urile și Antenele lor, cu tot cu „Voci ale Italiei” și așa mai departe, însă în timp ce RAI 1 face an de an ratinguri record cu „Sanremo”, pe TVR (2!) presupun că nu se uită mai nimeni la „Mamaia”, dat fiind că vineri, când am descoperit prea târziu că debutase, am găsit transmisiunea de pe YouTube, pe care mai târziu am putut s-o derulez de la început, cum ar veni în reluare, iar în momentele de vârf existau, conform statisticilor live afișate... 19 urmăritori, toate astea deși, păstrând totuși proporțiile, în multe momente nici muzica, nici interpretările (inclusiv din concurs) și nici chiar... strălucirea nu sunt mai prejos la noi decât la ei.

2. În acest context, chiar dacă lucrurile rele sunt, la o socoteală strict aritmetică, (mult) mai numeroase, ele sunt și, cumva, mai mici și, sigur, corijabile, cu toate că, pe de altă parte, la drept vorbind, unele dăinuie încă de prin vremurile de tristă amintire pentru societate, dar mai veselă pentru festival, din urmă cu zeci de ani, inclusiv (sau mai ales) felul în care se face jurizarea, parcă în bătaie de joc la adresa bunului-gust, încât singura scuză a unor muzicieni autentici prezenți în juriu ar fi intervenția (sau mai degrabă interferența) votului acordat, cu o pondere de 50% în scorul final, dacă am înțeles bine, de către public, cu gusturile lui cel puțin îndoielnice, fiindcă, de pildă, firește că de departe cea mai bună interpretă, Melissa Antonesi, cu o voce de excepție și pe care eu însumi am ascultat-o de două ori (și live, și înregistrat) încercând aproape cu disperare, încăpățânare și chiar o doză de încrâncenare răutăcioasă, însă zadarnic, să descopăr în piesa abordată, „Lie Ciocârlie” (într-o versiune foarte complexă din punct de vedere vocal), fie și cea mai mică notă lipsită de acuratețe, necum falsată, a ieșit abia pe locul trei, devansată de... a doua interpretă în preferințele mele, la distanță nu enormă, dar semnificativă, Luana Toader, care a cântat impecabil capodopera „Dulcea și tandra mea fiară”, însă și de o fată cu voce bună (cam cum au avut, de altminteri, mai toți concurenții de la secțiunea „Interpretare”, ceea ce e în sine un lucru demn de subliniat și destul de surprinzător, marile diferențe dintre ei constând din emoțiile mai mari sau mai mici pe care le-au avut unii sau alții, dar și de sonorizarea diferită, lucru asupra căruia voi reveni), câștigătoarea Catinca Leu, dar care și-a ales o melodie pe care, fără... falsă modestie, puteam s-o cânt la fel de corect și impresionant și eu însumi, dată fiind partitura simpl(ist)ă, fără provocări vocale, o versiune lălăită a piesei „Rugă pentru părinți”, lansată de Ștefan Hrușcă, asta în timp ce la „Creație” lucrurile au fost mai... așa și-așa, din punctul meu de vedere, pentru că, până la un punct, mi-a fost greu să-mi fac favoriți, unul dintre ei putând fi, ce-i drept, Alex Maxim, ocupantul locului trei, care a ieșit în evidență mai degrabă ca interpret, decât pentru piesa „Despre noi... apoi” a lui Nicolae Caragia, aflată, de fapt, în concurs, apogeul nedreptății fiind atins în punctul acela despre care spuneam că „până la un punct”, și anume faptul că Marele Premiu a fost câștigat, în mod absolut previzibil (soția mi-e martoră că am spus din capul locului, dar nicidecum în sensul că ar fi meritat), de către Cristian Faur, mult prea uns cu toate alifiile ca să fie ignorat de juriu, chiar dacă piesa lui (participantă la secțiunea „Creație”) a fost cel mult mediocră, banală, în condițiile în care, în prima seară, într-o sonorizare net inferioară (aspect asupra căruia, cum spuneam, voi reveni), Paula Seling a fost absolut magistrală în a interpreta o piesă deosebită, care pe mine m-a dus cu gândul la muzica dintr-un film de odinioară, „De n-ai fi tu”, a unui compozitor de care mărturisesc că nici nu auzisem, deci chiar n-am cum să fiu subiectiv sau ceva, Dan Pavelescu, singura rivală a Paulei (care cred că a avut o mică ezitare vocală la un moment dat) fiind, cum spuneam, favorita mea de la interpretare, asta având în vedere că Marele Premiu putea fi obținut de oricare dintre participanți, indiferent de secțiune, iar ca momente pur artistice, dincolo de piese și/sau voci, acestea două au fost de departe cele mai bune.

3. Poate cel mai rău lucru în sine a fost însăși modalitatea de desfășurare a concursurilor, care, probabil din considerente mai degrabă comerciale, pentru „a păstra interesul publicului” sau ca să fie o mai mare variație în fiecare zi, au programat în fiecare dintre cele două seri (a treia fiind, practic, Gala Laureaților) câte cinci piese de la secțiunea „Interpretare” și cinci de la „Creație”, ceea ce a dus la mari diferențe de percepție (n-am verificat cu atenție, cel puțin la „Creație”, dar sigur TOȚI cei trei laureați de la interpretare sunt selectați dintre cei (doar) cinci care au intrat în a doua seară), pe de-o parte pentru că sonorizarea a fost, din câte mi s-a părut mie (ce-i drept, prima seară am urmărit-o mai mult pe YouTube, dar tot la rezoluție HD și cu sunet corespunzător, ca pe televizor), mult mai slabă în prima seară față de a doua (revenind la calitatea mai rea în cea de-a treia, când însă nu mai conta pentru concurenți), astfel încât mai toți cei din prima seară au părut să aibă probleme cu căștile și felul în care se auzeau (ei pe ei) pe scenă (inclusiv cei de la Zdob și Zdub, în recital), ceea ce a dus la multe note false, iar pe de alta, dat fiind că publicul a participat și el prin televot, în mod vădit altele au fost audiențele în prima seară, de vineri, față de cele din a doua, de sâmbătă, amănunt care cu siguranță a alterat rezultatele, toate astea putând fi remediate dacă – așa cum era pe vremuri, cel puțin până la un moment dat, dacă-mi amintesc bine – o seară ar fi fost dedicată în întregime „Creației”, iar cealaltă „Interpretării”, astfel încât concurenții ar fi avut șanse egale pe secțiuni, indiferent dacă erau diferențe de la o seară la alta în privința sonorizării și/sau audiențelor.

4. Cumva, tot la capitolul „regulament”, mi s-a părut absurd ca o concurentă de la „Interpretare” să apară și în calitate de solistă la „Creație”, pentru că în felul acesta a avut, cumva, o șansă dublă de a fi văzută și apreciată de public (juriul probabil avea părerile deja formate, dar chiar și așa...), ceea ce, e adevărat, în cazul de față n-a ajutat-o prea mult, pentru că nu s-a numărat printre laureați, însă tot cred că e necesar un amendament la regulament, cu atât mai mult cu cât chiar se putea alege altcineva pentru „Creație” din noianul de (tineri) artiști din țara asta plină, nu-i așa?, de talente.

5. În fine, o chestie care mi s-a părut măcar deplasată a fost că una din piesele participante la „Creație” a fost cântată în engleză, în condițiile în care chiar nu avem prea multe festivaluri NAȚIONALE, iar în engleză pot compune și cânta artiștii oricând și pentru orice alt eveniment, concert și așa mai departe, inclusiv la Eurovision, cum din păcate s-a cam împământenit deja obiceiul, dar tot Moldova se clasează mai bine, cu cântece în general în română. Un amendament și pe tema asta la regulament cred că n-ar strica.

6. La capitolul „cârcoteli” aș mai adăuga că mi se pare cam de porc ca an de an (sigur, acum vorbim doar de ediția „aniversară” de anul trecut și cea... normală de anul ăsta) festivalul să aibă, parcă, secțiune dedicată Corinei Chiriac, cu aceleași și aceleași și aceleași „Strada Speranței”, „Opriți timpul”, „Mama, doar mama” etc., pe care n-am nicio îndoială că matusalemicii dintre noi le vor auzi și peste 150 de ani, la comemorarea a zece ani de la dispariția artistei, într-un „medalion”, în interpretarea artiștilor în vogă atunci, poate tot veșnicii tineri bătrâni Temișan și Țurcașiu, altminteri, trebuie s-o spun, excepționali ca prezentatori.

7. Aș mai fi menționat și întreruperea stranie a transmisiunii de pe TVR 2 survenită înaintea deja anunțatului recital „Vama”, pe care îl așteptam și eu, chiar dacă nu neapărat cu nerăbdare, însă înțeleg că au fost niște chichițe contractuale sau ceva, încât singura întrebare rămâne de ce dracului n-a găsit TVR pe altcineva să aducă, mai ales că „Vama” nu e chiar vreo cireașă de pe niciun tort din zilele noastre, inclusiv în raport cu artiști care mie nu-mi spun nimic mai mult decât ei, dar le spun altora, fie mai tineri, fie mai bătrâni, fie mai doar cu alte gusturi.

Una peste alta, cum spuneam, sper să existe și Mamaia 2025..., măcar să avem despre ce cârcoti.

 

P.S. 8.(?) N-am înțeles de ce nu s-a putut sau vrut să se găsească o modalitate prin care și piesele de la „Creație” să fie interpretate cu acompaniamentul orchestrei, ci s-au folosit înregistrări, așa-zisele „negative”, mai ales că până la urmă adevărații debutanți pe scenă au fost cei de la „Interpretare”, care s-au descurcat onorabil (iar unii perfect) în condiții de 100% live.

MODERNIZARE CU ORICE PREȚ: DE CE SĂ FIE SIMPLU ȘI IEFTIN, CÂND POATE SĂ FIE COMPLICAT ȘI SCUMP?

Oricât de bună părere despre mine aș avea, trebuie să admit că, în mod cert, sunt lucruri care mă depășesc cu mult, ca, de pildă, modul „modern” în care livrează eMAG produsele de ceva vreme (în orice caz de ultima oară când am cumpărat eu de la ei), și anume prin „easybox”, un fel de cutie cu căsuțe poștale, cum erau cândva cele ale Poștei Române, plasate pe la colțuri de stradă și prin te miri ce efectiv ganguri, încât mă și mir că nu asistăm zilnic la știri conform cărora fie au fost devalizate de bande organizate de interlopi, fie, și mai rău, cetățeni care își ridicau, poate la ore mai mici sau înaintate, fiindcă programul e practic nonstop, iPhone-urile de mii de euro din sertărașele unei asemenea minuni ruginite a tehnologiei au fost atacați și, eventual, uciși de infractori care le supravegheau în așteptarea prăzii, scenarii macabre și, sper eu, doar fanteziste pe care le aveam în minte încă înainte să fiu, practic, obligat să apelez eu însumi la tipul acesta de (de)servicii, când m-am lovit și de alte probleme și întrebări fără răspuns, dat fiind că, odinioară, când încă mai eram și eu un client aproape fidel al companiei, lucrurile se prezentau cât se poate de simplu, putând să optez, pe de-o parte, pentru livrarea prin curier, contra unui preț rezonabil, plătind fie online, anticipat, fie la primirea coletului, iar pe de alta, pentru ridicarea personală, inclusiv din magazinul de prezentare, unde multă vreme operațiunea era, ca în orice alt tip de magazin fizic, gratuită, după care, ce e drept, când profiturile de zeci de milioane de euro nu le-au mai ajuns nesătuilor patroni care pun capitalismul într-o lumină proastă, încât aproape ajungi să visezi la un gen de socialism la fel de sălbatic, în care asemenea specimene sunt eliminate nu doar prin naționalizări și alte procedee în fond pașnice, lucrurile s-au mai complicat, apărând tot soiul de taxe, mai întâi pentru plata cu numerar, apoi pentru orice fel de plată la casieria magazinului, încât o vreme devenise mai convenabil să primești prin curier decât să te deplasezi tu la sediu, apoi s-a scumpit în mod nesimțit și curierul, au apărut taxe bizare chiar și la plata online etc., totul culminând, cum spuneam, cu apariția acestor cutii, la care am fost nevoit să apelez, dintr-o necesitate și ea ciudată, indusă de faptul că produsul care îmi trebuia, o amărâtă de husă de telefon pentru un aparat de un model mai vechi, nu se găsea pe nicăieri, decât la unul din partenerii eMAG, unde, însă, costa de trei ori mai mult decât pe site, astfel încât am ajuns să prefer să plătesc cei nu mai mult de 11,99 lei pe produs plus... fix nu mai puțin de tot atâta (11,99 lei) pentru livrarea în easybox, dat fiind că dacă aș fi optat pentru una la domiciliu, produsul chiar devenea o idee mai scump decât la furnizor, unde după ce am intrat de câteva ori să verific prețul și modalitatea de achiziționare (aveau și ei un magazin fizic, situat, întâmplător, destul de aproape de mine, așa că puteam să dau o fugă, fiindcă prin curier devenea, firește, mai scump și decât prin curier de la eMAG), s-a și scumpit (de unde, mai ales pentru că am mai pățit ceva similar și în alte două situații, trag concluzia că există „softuri” speciale sau angajați dedicați care ridică brusc și automat prețul produselor căutate mai intens într-o perioadă scurtă de timp), totul mergând bine și normal până la momentul efectiv al livrării, când am primit un mesaj că... „Easybox-ul selectat este aglomerat”, alternativ cu „Easybox-ul ales de tine nu este disponibil. Reîncercăm încărcarea coletului tău mai târziu și revenim cu vești”, situație care a durat ore bune peste cea la care fusesem anunțat inițial că voi primi produsul și care, pe lângă că, firește, m-a încurcat în propriu-mi program și m-a scos din sărite, m-a făcut și să meditez la imbecilitatea lumii în care trăim, pentru că pornind de la premisa, zic eu, pertinentă, că produsul meu, ca și oricare altul, nu ajunge în nenorocitele alea de cutii prin teleportare sau alte procedee științifico-fantastice, ci prin trimiterea unui prăpădit de curier cu misiunea de a le vârî acolo, nu am cum să mă întreb de ce nu era mai simplu ca prăpăditul să dea o fugă până la ușa apartamentului meu (am uitat să menționez că easybox-ul ăla e practic la parterul imobilului în care locuiesc) sau să-mi dea un telefon să cobor eu să iau coletul, nu atât pentru promptitudine și satisfacția mea de client demodat, cât... ca să nu mai facă dracului unul, două sau cine știe câte drumuri degeaba, ca să tot verifice dacă s-a golit vreun sertar (fiindcă, presupunând că există și o evidență... digitală, nu înțeleg de ce nu știau cu ajutorul ei și atunci când am plasat comanda că e/va fi ocupat, ca să mă redirecționeze spre unul liber sau să nu mă mintă că mi-o livrează fulgerător), între timp eu fiind la efectiv un deget să anulez comanda, în semn de protest, dar am renunțat doar pentru că am realizat că o să-i doară fix în părțile opuse feței pe nesimțiții de la eMAG de pierderea comenzii mele de nici 25 de lei, plus că mai și eliberam anticipat un sertăraș, ca să poată ei să aibă parte de una de cine știe câte sute sau mii.

 

P.S. Vă jur, când am ajuns la aparat să-mi iau coletul, la o oră mai mult decât rezonabilă, încă pe lumină, aproape a trebuit să-l iau la șuturi pe un homeless care dormea tun în gangul cu pricina, dar m-am mulțumit, dimpotrivă, să acționez în cea mai mare liniște și viteză, ca să nu risc alt tip de confruntare în caz că doar moțăia sau se prefăcea.

VIII CU VIII, MORȚII CU MORȚII ȘI MEDICII CU FIERARII

Întotdeauna mi s-a părut fascinant cum un individ care poate să fie uneori amuzant, iar din când în când să pară chiar inteligent, ca Mircea Badea, să facă, în (tot mai) multe momente și pe (tot mai) multe subiecte, figură de de-a dreptul mărginit (ca să nu spun imbecil, idiot sau cretin, că e caz de mai știu eu ce calomnie și/sau defăimare, pedepsibilă din punct de vedere juridic, deci NU spun, cum nu spun nici măcar „manelist”, termen pe care el îl folosește cu vădit profund dispreț la adresa destinatarilor, deși, sincer, nu știu când a devenit vreun mare fan Metallica sau, dimpotrivă, Schubert, cam singurii care mi se par suficient de radical diferiți în gusturi ca să fie îndreptățiți la o astfel de atitudine față de manele și iubitorii lor), ca de pildă pe tema cazului Pantelimon, când, pentru a demonstra, chipurile, în mintea lui, cât de nepricepuți în tainele anesteziei și terapiei intensive sunt medicii legiști (care ai zice, ascultându-l, că nici măcar n-au făcut medicina, ci vreo școală profesională de prelucrători prin așchiere), tot repetă de vreo zece emisiuni încoace că „n-au administrat în viața lor noradrenalină”, ca să știe, vezi Doamne, cum stă treaba cu ea, deși eu i-aș atrage atenția, pentru a-mi demonstra (eventual și în fața instanței) caracterizarea de mai sus, că legiștii nu administrează nici cianură, dar, cu toate astea, se pot pronunța în cunoștință de cauză dacă sunt consultați în legătură cu un individ care a murit, în mod suspect, în urma ingerinței respectivei substanțe, posibil administrată de o mână criminală, la fel cum, de-un alt exemplu invocat de personaj, dar și de... Colegiul Medicilor, nu cred că e necesar ca pe lângă o echipă de legiști să fie cooptat și un fierar pentru a se stabili în mod exact, riguros științific, cauza morții unui om împușcat în cap cu un glonț (carevasăzică oarecum metalic), măcar cu o probabilitate de 99%, restul de 1% putându-se datora unei alte „afecțiuni”, poate un infarct survenit, printr-o stranie coincidență, cu doar câteva fracțiuni de secundă înainte ca glonțul să pătrundă efectiv în craniu (sau, mă rog, dincolo de el, în creier), în general legiștii fiind, zic eu, mai pricepuți în a stabili cauzele morților decât medicii, sarcina celor din urmă fiind mai degrabă... să salveze viețile, dincolo de faptul că și unii, și alții ar trebui să fie mai degrabă pricepuți în anatomia umană și în efectele substanțelor asupra ei decât în diferite „specialități”, plus că, revenind la personajul care, în mod destul de ciudat, este cel principal al acestui text, după ce l-am auzit repetând de vreo sută de ori, de data asta în mod justificat și după părerea mea, că procurorii din cazul Pantelimon au pus niște întrebări tendențioase martorilor, cu răspunsuri practic induse, exact așa a făcut și el când, după propria-i mărturie (eu lipsind de la emisiunile respective, dacă în emisiuni le-o fi pus), a întrebat „o mulțime de medici” dacă întreruperea administrării noradrenalinei sau scăderea dozei la un pacient cu tensiune 4 cu 3 (parcă așa zicea) poate fi cauza directă a decesului, când o întrebare mai corectă ar fi fost dacă nu cumva menținerea dozei ar fi putut să-i prelungească acestuia viața fie și doar cu câteva ore, pentru că altfel, dacă se pornește (prin spitale, de către medici) de la premisa că de la un moment dat încolo un pacient (încă în viață, subliniez) nu mai poate fi salvat cu tratamentul curent (și nu i se acordă altul, cum nu li s-a acordat celor de la Pantelimon), mă aștept să asistăm și la scene în care, dacă tot nu prea mai are nevoie de el, în timp ce altora, mai în putere, le este vital, să i se ia respectivului până și patul în care încă zace și să fie aruncat pe un hol, într-un colț, pentru ultimele lui poate doar minute, iar dacă tot o mai lălăie atâta până să moară, să i se pună și perna pe față, că tot acolo s-ar fi ajuns mai devreme sau mai târziu. Că despre asta e vorba, pe scurt.

Dar, sigur, genul acesta de corelări absolut logice nu-i vin lui Mircea Badea în minte în (tot mai) multe momente și pe (tot mai) multe subiecte, de unde, repet, și concluzia mea din debutul acestui text, că doar nu era să jignesc omul fără argumente, așa cum face el în (tot mai) multe situații și emisiuni.

P.S. În acest context, dar oarecum într-o altă ordine de idei, chiar nu înțeleg efectiv stupoarea (poate doar mimată sau măcar ușor exagerată) personajului atunci când mărturisea, la rândul lui, că nu înțelege cum de Crin Antonescu a putut să-l socotească pe Klaus Iohannis bun pentru funcția de primvicepreședinte al PNL, dar nu și pentru cea de președinte de țară. Adică – subliniez! – nu invers! Păi și eu cunosc un om pe care îl consider perfect capabil să fie mecanic pentru mașina mea, că e realmente... doctor în motoare, dar nu și să ocupe, de-o aceeași pildă, scaunul de la Cotroceni. Bănuiesc că tot spre stupoarea unor tembeli.

„CAZUL PANTELIMON”: O ALTĂ PERSPECTIVĂ

La fel ca, probabil, vreo 95% dintre cei care își dau cu părerea despre „cazul Pantelimon” (restul presupunând că măcar au ceva studii de medicină), nici eu n-am habar despre cum stă treaba cu noradrenalina, însă văzând abordarea celor care, practic, se declară convinși de NEvinovăția doctorițelor (chiar dacă pretind că doar îi desființează pe cei care, dimpotrivă, se declară convinși de vinovăția lor, chestie ușor filosofică de nuanță), m-am gândit la o paralelă cu... oxigenul, cel care se administra pacienților cu covid ajunși la ATI și un element cu care, cumva, cred că suntem mai familiarizați și noi, neofiții. Astfel, îmi imaginez că (și) utilizarea lui devine, de la un moment dat încolo, în cazurile fără scăpare, într-un fel inutilă, însă atâta timp cât pacientul, totuși, mai prezintă semne vitale, nu cred că se oprește pur și simplu butelia (sau, în fine – pentru a păstra similitudinea cu scăderea drastică a dozei de noradrenalină din cazul de la Pantelimon –, se strânge robinetul cât doar să mai, cum ar veni, pice), astfel încât omul are, de fapt, posibilitatea să-l respire dacă nu (sau până) îi cedează organele esențiale în inhalarea lui, în caz contrar (adică dacă cineva închide robinetul de oxigen... în mod prematur) putându-se vorbi despre eutanasie, care, indiferent de bunele intenții ale cui vrea să curme, chipurile, suferința unui incurabil, în legislația noastră, poate ușor lacunară (și) în această privință, echivalează cu crima (cu premeditare).

Cu alte cuvinte, dacă nu cumva continuarea administrării noradrenalinei ar fi putut să le facă, de la un moment dat încolo, pacienților mai mult rău decât bine (ceea ce nu prea cred că e cazul cu oxigenul, care n-are cum să fie dăunător), lucru despre care n-am auzit pe nimeni să facă vorbire, nu înțeleg de ce doza trebuia oprită sau micșorată înainte ca aceștia să moară, cum ar veni... din alte cauze. Nu contează să ar fi murit oricum chiar și cu doza maximă administrată. Câtă vreme nu vorbim despre vreo... economie macabră de substanțe poate deficitare în spitale, se mai putea face „risipă” o zi, două... sau poate doar câteva ore.

Cred că în felul ăsta se iese din impasul în care văd că se află, de data asta, inclusiv diversele tipuri de specialiști (legiști, ATI-iști...), care nu știu precis (în ciuda faptului că oamenii aceia care au decedat la terapie intensivă n-am aflat să fi avut vreo afecțiune nouă pe planetă, ca să nu fi existat precedente) dacă se poate efectiv muri sau nu în urma (recte DIN CAUZA) scăderii aceleia de doză. Dacă ea ar fi continuat să fie administrată până... la capăt, n-am fi avut niciun caz (juridic vorbind), chiar dacă decesele n-ar fi fost evitate.

ETERNA DILEMĂ: PROSTIE SAU HOȚIE?

În cei treizeci de ani de când locuiesc unde locuiesc, niciodată nu s-a turnat, pe străduțele din jurul blocului, măcar un petic de asfalt pe vreuna din nenumăratele gropi, gropițe, crăpături și alte hârtoape, chiar în condițiile în care între timp au mai răsărit în zonă vreo trei ansambluri rezidențiale (unul chiar la o aruncătură de băț de chibrit de al meu, unde uitase Ceaușescu o bucățică de spațiu verde neutilizată la potențialul ei imobiliar maxim, dar asta e altă chestiune mizerabilă din haotica activitate urbanistico-edilitară postdecembristă, despre care am tot scris), situație care s-a schimbat dintr-odată, brusc, pe neașteptate și radical în urmă cu vreo două luni, întâmplător sau nu fix în timpul campaniei electorale pentru alegerile locale, când, într-o frenezie gălăgioasă cu program de lucru prelungit, de pe la 7 dimineața la vreo 8 seara, toate aleile au fost făcute ca-n palmă, cu locurile de parcare frumos trasate cu vopsea și numerotate [deși n-am înțeles de ce – în afară de niște interese pe bază de șpăgi generoase, așa cum s-a și construit amintitul bloc de lângă al meu într-unul din nenumăratele mandate ale actualului pușcăriaș Onțanu – liniile oblice pentru delimitarea celor din fața lui (în condițiile în care are și o parcare subterană, iar locurile alea, înainte să fie construit, aparțineau blocului meu!) au fost îndreptate și, în schimb, s-au desenat oblic cele de la al meu, ceea ce-mi îngreunează semnificativ așezarea mașinii), totul ca la carte, cu etape în care apăreau acolo cetățeni la costum și cu mape în mâini ca să verifice calitatea lucrărilor și să ne mintă pe noi în față că există tot felul de „normative” care i-au obligat, chipurile pentru a respecta strict legislația în vigoare, să facă amintita modificare și să ne amenințe că dacă nu ne convine or să ne desființeze parcarea de reședință de tot, că ce dracului să facă primăria, sau cine îi ia, cu niște amărâți de 600 de lei pe an de căciulă (asta era altă paranteză-năduf, prea puțin legată de ceea ce vreau de fapt să subliniez), pentru ca la nici, să zic, fără să exagerez grosolan, maximum două săptămâni de când s-a terminat totul și ne-am liniștit și noi și-am putut să ne trezim altfel decât în zgomotele de picamere, excavatoare, compresoare, înjurături salahorești și așa mai departe, să apară alte echipe de muncitori, care... s-au apucat să spargă, pe zone extinse (recte străduțe întregi) și îndeobște prin sau peste locurile de parcare (proaspăt asfaltate și trasate, reamintesc), pentru a schimba conductele de apă, lucrări care, de altfel, începuseră deja, prin cartier, încă înainte de toată nebunia cu asfaltatul.

Ce vreau să spun e că și în condițiile în care mi-am mărturisit în dese rânduri predilecția de a-i crede pe oameni (cu tot cu politicieni și alți factori de răspundere locali și centrali) mai degrabă proști făcuți grămadă decât neapărat hoți, corupți și ticăloși, parcă tot nu-mi vine să cred că și de data asta e vorba doar de o nefericită coincidență stupidă (reamintesc, pentru cei care au deschis calculatoarele sau telefoanele mobile mai târziu și/sau au început să lectureze acest text mai de pe la mijloc, ca și pentru cei care s-au pierdut în parantezele mele... ca asta, că nu se asfaltase în zonă de cel puțin 30 de ani, de când m-am mutat eu aici, iar la nici două săptămâni după ce, în sfârșit, s-a asfaltat, a început să se sape prin ce abia se turnase și nici nu se uscase bine) și am aproape convingerea că e un lucru necurat, în sensul că, foarte probabil, exact aceleași firme care au primit lucrările de asfaltare le vor primi și pe cele pentru „reparații” (bine, ghilimelele nu prea își au rostul, că e vorba chiar de o reparare, având în vedere că lucrările inițiale nici n-am apucat să vedem cât de bune sau rele au fost, deși, la drept vorbind, parcă apăruseră deja niște bălți după puținele ploi căzute în scurtul interval amintit), care, în mod evident, nu țin de vreo garanție sau ceva, ci sunt plătite (de către instituțiile statului) separat și în plus, doar ca să-și dubleze profiturile niște băieți deștepți care altfel ar fi putut, desigur, să înceapă asfaltarea DUPĂ ce se termina cu conductele.

 

P.S. În acest context antreprenorial, ca să nu mai fac un ditamai articolul de sine stătător, aș vrea să întreb și eu (la modul serios și sincer) pe cine se pricepe la lucrări edilitare, de ce pe trotuarele proaspăt asfaltate sau pavate cu dale există, în dreptul scărilor de bloc, pe toată lățimea lor, niște adâncituri, ca un fel de șleauri, care e clar că sunt lăsate sau realizate (cred că nu e chiar simplu din punct de vedere tehnic, că trebuie „dată pantă”, ca la sifoanele din băi) în baza unor „normative” precise, care, însă, mie îmi scapă. Singurele motive la care m-am gândit au fost că ar avea o legătură cu persoanele cu dizabilități sau cu nevoia unor scurgeri în caz de inundații, însă în primul caz practic ele nu au cum să faciliteze accesul cărucioarelor, pentru că tot există o bordură (chiar dacă o idee mai scundă, în schimb nu există vreo rampă!) care delimitează carosabilul (de unde nu prea au de ce să urce respectivele cărucioare), iar în capătul celălalt sunt treptele pentru intrarea în bloc, unde se creează chiar o diferență de nivel mai mare, iar în al doilea... mai degrabă glumeam, că n-are ce apă să se scurgă în șuvoaie din (și cu atât mai puțin, Doamne ferește!, SPRE) scările de bloc.

Până una alta, mie mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu gata să mă întind cât sunt de lung (183 cm) pe jos, nu doar când mergeam cu trotineta, cum mai am obiceiul, ci și când o făceam ca tot omul serios, la pas, dar brusc am călcat, practic, într-o groapă!

VINĂ ȘI RESPONSABILITATE

Nu chiar din primul moment, ca mine, dar măcar de la un moment dat, după difuzarea imaginilor în care antrenorul Dan Petrescu (altminteri unul dintre personajele mele favorite din fotbalul autohton, dar asta n-are nicio importanță majoră în context) îl înjură birjărește pe arbitrul Marcel Bîrsan în timp ce se deplasau către vestiare la pauza meciului CFR-U Craiova, cel puțin unii (dar nu foarte mulți) dintre cei puși să comenteze s-au arătat revoltați nu doar, în mod vădit firesc pentru oricine, de comportamentul huliganic al fostului fundaș al naționalei din vremurile ei (dar și ale lui) de glorie, ci și de pasivitatea victimei, care a preferat să se facă, struțește, că nu aude, în loc să-i arate agresorului cartonașul roșu, atitudine care, dincolo de prevederile regulamentare practic ignorate de arbitru, are și marele neajuns că, pe undeva, îi încurajează pe toți antrenorii recalcitranți să se comporte în continuare așa, pentru că scapă nepedepsiți, și îi expune pe mai departe pe colegii de breaslă ai lui Bîrsan, astfel încât, fără să se poată vorbi de o „vină” a victimei în ceea ce privește agresiunea propriu-zisă, unde firește că este cu totul inocentă chiar și dacă unii sau alții ar putea invoca, eventual, greșelile de arbitraj care, în această speță, l-au făcut pe Dan Petrescu să-și iasă din fire, ea este, totuși, cumva, responsabilă pentru riscul ca astfel de scene să se perpetueze, când ar fi putut contribui la eradicarea (sau, în fine, măcar împuținarea) lor, situație care, oricât de scandalos sunt sigur că o să le pară feministelor și apologeților corectitudinii politice sau ceva, m-a dus cu gândul la parcă tot mai numeroasele cazuri de abuzuri și/sau agresiuni sexuale petrecute în mediul universitar care au apărut (sau doar au fost descoperite și, în orice caz, sunt intens mediatizate) în ultima vreme, când personajele odioase de teapa lui Bulai și Pieleanu (sigur, dincolo de prezumția de nevinovăție, care e o chestiune mai degrabă strict juridică) și-au putut face mendrele chiar și ani de zile fără să pățească nimic doar cu un soi de complicitate a unui lung șir de victime, care, iată, nu în niște vremuri sinistre precum cele pe care le-am apucat și eu, în comunism, când practic oricare cetățean de rând era pus în imposibilitatea de a lua atitudine împotriva autorității de orice tip, riscându-și poate și viața, ci într-o epocă a libertății, democrației și chiar valorizării absolute a drepturilor minorităților și categoriilor defavorizate (printre care, în anumite situații, fără să-mi fie foarte clar de ce, sunt plasate și femeile, care altminteri își clamează, pe bună dreptate, egalitățile de toate felurile cu bărbații), pe de-o parte, și, pe de alta, a înfloririi mijloacelor tehnice și mediatice cu care astfel de indivizi ar putea fi dați în vileag fără putință de tăgadă, cu probe solide, preferă sau se simt obligate/constrânse/etc. să înghită în deplină tăcere afronturi inacceptabile, invocând... nu mi-e foarte clar ce – în afară, desigur, de o foarte de înțeles jenă și o mult mai puțin justificabilă „vârstă fragedă” avută la momentul incidentului, când e vorba, totuși, de niște persoane majore (altminteri, după cum mai spuneam undeva, poate ar trebui să reevaluăm limita legală de la care să fie instituit acest majorat, urcându-l poate spre 25 sau chiar 30 de ani, în special la fete/femei) –, pentru că altfel, ca unul care, fără să mă laud, cel puțin după căderea comunismului (că altfel aș fi fost vreun disident faimos, ceea ce nu e cazul, mai ales că nici vârsta nu prea mă recomanda), n-am avut nici cea mai mică reținere să-mi exprim, indiferent de consecințe (care chiar și în democrația noastră șchioapă nu au cum să fie dramatice, și cu atât mai puțin tragice), nemulțumirile, revolta etc. față de oricine și orice m-a deranjat vreodată, nu pot să accept ideea că o astfel de victimă a unui nenorocit de Bulai sau Pieleanu a preferat să treacă sub tăcere toate umilințele și așa mai departe de teamă ca nu cumva... să fie picată la un examen sau să i se scadă nota la vreo activitate curriculară, astfel încât, în loc să facă un scandal teribil, mergând de la superiorii ierarhici ai respectivului până la apelarea la presă (cum s-a și întâmplat acum) și/sau să pună la cale devoalarea nenorocitului înregistrându-l cu vreun telefon mobil sau aranjând un flagrant împreună cu colegii sau colegele de facultate etc., a mușamalizat totul ani de zile, cu atât mai mult cu cât o astfel de NONatitudine chiar lasă loc de speculații și interpretări, în sensul că poate măcar unele dintre acele victime (termen care în acest context ar reclama și ghilimele) au preferat, de fapt... calea mai ușoară pentru a promova respectivele examene sau a obține note mai mari la respectivele activități curriculare și abia după toți acei ani de zile, când, vezi Doamne, s-au maturizat cu adevărat, „au conștentizat” prin ce adevărate traume au trecut de fapt, dar poate că tot răul e spre bine, iar acum pot profita cumva de faima mediatică obținută, cum se întâmplă, premeditat sau nu, cu unele actrițe și scriitoare.

Evident că, la câtă imbecilitate există pe lume, nu am cum să repet îndeajuns că toate astea nu reprezintă, câtuși de puțin, scuze pentru agresori, care sunt pe deplin răspunzători pentru faptele lor, iar singurul exemplu care-mi vine acum în minte e cel al unui șofer beat sau drogat care provoacă un accident mortal, iar vina îi aparține, bineînțeles, în exclusivitate, dar pot exista și persoane care să se simtă... cumva pentru că l-au lăsat să se urce la volan, deși erau la curent cu starea în care se afla: nu e vorba cu adevărat despre o vină, ci eventual despre responsabilitate, și oricum nu pentru accident în sine.

DESPRE (IN)STABILITATE

Pentru că am lipsit din fața micului ecran la primele, presupun, multe emisiuni de pe Antena 3 în care analiștii politici de frunte ai postului or fi explicat cu lux de amănunte despre ce e vorba, n-am reușit să înțeleg nici până azi substratul din spatele felului ironic spre rânjitor-batjocoritor în care rostesc, de fiecare dată, cel puțin de pe la alegerile locale încoace, pentru a contrazice ipoteza destrămării coaliției de guvernare PSD-PNL și, ca o consecință oarecum firească, aruncarea țării într-o criză politică, termenul „stabilitate”, de parcă ar fi ceva plin de înțelesuri subtile, dar și cam de ocară, inclusiv atunci când adaugă, la fel de glumeț-disprețuitor și ușor misterios, „vorbesc serios, nu glumesc, stabilitatea e o chestiune importantă”, ca să nu mai spun când se referă și la „mama” și „tata” sau „cel (sau cei) de sus”, poate cu referire la americani, însă indiferent ce au ei în minte, mie mi se pare că, probabil fără să vrea, își exprimă întreaga încredere și admirație în și față de politicienii români de la guvernare de astăzi, în frunte cu Iohannis II (adică din al doilea mandat), Ciucă și Ciolacu, pe care îi consideră pe deplin responsabili și capabili să mențină o astfel de alianță (la urma urmelor destul de bizară și nu prea conformă cu interesele lor separate și meschine) doar pentru binele țării și pentru a respecta, poate, o doleanță expresă a partenerilor noștri din UE și mai ales NATO în contextul actualei situații internaționale complicate, ceea ce, de pildă, cei mai de odinioară, de pe la Iliescu și Băsescu până la Iohannis I (adică din primul mandat), fiecare cu trepădușii lor aferenți din fruntea partidelor din vremurile respective, n-au fost în stare, preferând s-o dea dracului de stabilitate (fără ghilimelele puse de analiștii amintiți) politică și economică numai ca să se vadă ei în fruntea bucatelor cu efectiv orice preț plătit de restul poporului, ceea ce, într-un soi de paranteză fie spus, pare a fi pe cale să se întâmple, totuși, și acum, în ciuda optimismului iar amintiților analiști, care firește că n-ar fi nici prima și nici doar a suta oară (și cu atât mai puțin ultima) când se înșală amarnic în orice propovăduiesc sau anticipează.

Și pentru că tot e pe cale să se întâmple ceea ce orice om cu o inteligență măcar medie, deci mult peste a oricăruia dintre iar și iar amintiții analiști, putea să înțeleagă de foarte mult timp, respectiv ca Ciolacu să-și anunțe candidatura la președinția țării, am râs mai tare decât la cele mai reușite scenete cu Toma Caragiu și Amza Pellea când i-am văzut pe toți înțelepții de prin televiziuni și partide, în frunte, de data asta, cu tot mai penibilul (de te întrebi până unde mai poate ajunge) Victor Ponta, care nu doar că se îndoiau de candidatura liderului PSD, dar chiar îl sfătuiau – care mai aparent stupid de sincer, care mai vădit meschin de fățarnic – să nu și-o depună, pentru că nu poate sfârși decât ca, vezi Doamne, „absolut toți” candidații PSD de la Iliescu încoace (printre „sfătuitorii” ăia mai sinceri sau mai fățarnici numărându-se și mulți dintre cei care urlau în 2009 și de atunci încoace că Geoană a fost cel care a câștigat alegerile acelea, dar a fost furat de statul paralel al lui Băsescu!), în sensul că va pierde și va fi mazilit de „camarazii” săi din partid care chipurile acum nu vor decât să-i dea brânci pe scări împingându-l să candideze doar ca să-i ia locul, când mai cuminte ar fi să se mulțumească să rămână premier (de parcă asta e o funcție pe viață, care să depindă strict de ce are el chef, nu de rezultatele unor alegeri parlamentare și de voința următorului președinte ales, poate chiar din partea PNL!), sfaturi gogomane pe care, la drept vorbind, nici măcar un om cu principii mai sănătoase, bun-simț mai autentic și mai dezinteresat de putere decât un politician (ca Ciolacu), și chiar dacă ele (sfaturile) s-ar dovedi cumva bine intenționate, n-ar avea inima sau tăria de caracter să le urmeze în condițiile în care ar avea fie și o șansă oricât de mică de a se vedea ales în cea mai înaltă funcție din stat, așa cum, totuși, indiferent de pesimismul unora și optimismul altora, are oricare candidat susținut de un ditamai partidul ca PSD, plus că lui Ciolacu nu i-ar fi deloc bine (în partid) nici dacă l-ar lăsa pe altul să candideze, iar acesta ar obține un rezultat spectaculos, cu milioane de voturi pe numele lui, indiferent dacă ar câștiga sau nu (ba mai periculos pentru Ciolacu ar fi dacă NU ar câștiga, pentru că ar rămâne doar în partid, să-l acuze de lașitate și așa mai departe)!

EGALITATE ÎN TOATE

Una dintre cele mai trâmbițate mari realizări ale proaspăt încheiatei ediții a Jocurilor Olimpice este faptul că, pentru prima oară în istoria lor milenară, numărul sportivilor (bărbați) a fost, chipurile, egal cu cel al sportivelor (femei), sau mai degrabă invers (deși, la drept vorbind și judecând după delegațiile noastre cam dintotdeauna – situație la care mă voi referi în paragraful următor –, eu aș fi putut să jur că au fost mereu mai multe femei decât bărbați, așa că bine c-a venit și vremea acestora din urmă!), inițiativă pe care, firește, o salut și o susțin, însă mărturisesc că, dincolo de problemele cu sportivii și/sau sportivele de sex oarecum incert, precum cel sau cea care a obținut medalia de aur la una din categoriile (de greutate) de box feminin (dar au fost situații ușor echivoce și la haltere și chiar atletism), care nu știu unde sunt contabilizați/ate, n-am înțeles foarte bine cum funcționează, chiar și în condițiile în care tocmai am verificat și am descoperit cu amuzată uimire că da, într-adevăr, pe lângă destul de bizarele, din punctul meu de vedere, probe de rugby, box, haltere și altele la fel de sau chiar mai violente și dure pentru femei, au fost introduse încă și mai hazliile întreceri de gimnastică ritmică și înot artistic pentru bărbați, fiindcă, de pildă, din câte știu eu, la înot (atât cel feminin cât și cel masculin), există anumite bareme de calificare, astfel încât, oricine realizează, în ultimul ciclu olimpic, un anumit timp cronometrat, capătă automat dreptul să participe, ceea ce înseamnă că, măcar în teorie, există posibilitatea ca, de exemplu, la 100 de metri liber feminin să se califice, poate, 70 de sportive, în timp ce la proba similară masculină doar 40 (baremele sunt, firește, separate pentru femei și bărbați), consecința (i)logică fiind că fie restul de 30 de femei sunt împiedicate în mod, aș spune, artificial și nedrept să ia parte la competiție, fie sunt admiși în plus 30 de bărbați care... abia știu să înoate, plus că la gimnastică masculină există cinci aparate (cu numărul aferent de sportivi), spre deosebire de cele doar patru de la feminină, așa că n-ar fi exclus să apară ceva inele sau cal cu mânere și pentru fete.

Pe de altă parte, nu știu cum o fi la alții, însă în ceea ce privește delegația noastră, a „Team România” cum mi-au strepezit urechile toți inglejiții de pe la televizor, cred că a fost numai un miracol faptul că, prin calificarea absolut nescontată a echipei de polo masculin, s-au mai echilibrat cât de cât lucrurile, mai ales că, la fel de puțin scontat, dar în context „din fericire”, NU s-a calificat cea de handbal feminin, alături de cea de gimnastică, mult mai multele fete decât băieți de la canotaj, atletism, haltere, lupte etc., așa încât e limpede că în echilibrul general de la Paris au trebuit să cântărească decisiv băieții din alte țări, însă numai pe bază de hazard nu văd cum se poate realiza o asemenea stare de fapt, decât, cum spuneam, fie cu „penalizarea” unor sportivi sau sportive care ar fi obținut calificarea „pe teren”, dar au pierdut-o la „masa verde”, fie cu acceptarea unora care n-au îndeplinit criteriul sportiv, dar l-au realizat pe cel... sexual.

Sigur, pe viitor, pentru a se desăvârși procesul de integrare, incluziune și așa mai departe și a nu se (mai) crea discriminări de diverse tipuri, sper să se găsească modalități adecvate prin care să avem un număr egal de sportivi/sportive de culoare (neagră) și albi; tot atâția blonzi și blonde câți bruneți și brunete (natural!); sportivi/sportive cu ochi albaștri și verzi; frumoși și urâți; grași și slabi; înalți și scunzi; chelioși și pletoși; bărboși și bărboase (pardon, spâni); cârni și cu nasul ascuțit; dreptaci și stângaci; urecheați și... neurecheați; români și americani; chinezi și somalezi; homo și heterosexuali... (Lista va continua să fie actualizată. Aștept sugestii.)

CUPOLA DE FOC ȘI PARĂ

Pentru că tot e pe cale să revină canicula, iată câteva dintre cele mai comice sfaturi și recomandări oferite de către diverși specialiști, experți și așa mai departe, inclusiv nutriționiști și chiar medici, de fiecare dată când „cupola de foc” de instalează deasupra României, înainte ca țara să fie lovită de „furtuni violente”, dat fiind că furtunile banale, obișnuite, de doi bani s-au eradicat (pentru presă):

1. Potriviți aparatul de aer condiționat cu cel mult cinci grade Celsius sub temperatura exterioară.

Păi, în condițiile în care „temperatura exterioară” este, în zilele cu coduri portocalii, chiar și de peste 40 de grade, reiese că aparatul de aer condiționat ar trebui comutat mai degrabă pe căldură, cu toate că, de pildă, al meu nu merge nici așa mai departe (recte mai „sus”) de 30 de grade (poate și unde e un model mai vechi). Sigur, sfatul de mai sus ar avea un oarece sens dacă, așa cum parcă-parcă încep să mai aud pe ici pe colo, temperatura aceea „exterioară” ar fi mai degrabă „ambientală”, adică cea care se (sau s-ar) atinge în respectiva încăpere în absența aerului condiționat, respectiv, în cazul meu, care stau la cucurigu, vreo 32-33 de grade, astfel încât e firesc să-l pun pe 27-28, deși...

2. Temperatura optimă pe care ar trebui s-o asigure un aparat de aer condiționat este în jurul valorii de 22 de grade Celsius. (Deci poate chiar o idee mai scăzută!)

Oameni buni, eu am în casă, în timpul... iernii, fără să pornesc vreun calorifer, vreo 24 de grade (că am apartamentul orientat spre sud, e adevărat) și vă asigur că nu stau în chiloți și cu tricou cu mâneci scurte, cum se presupune că stă tot cetățeanul în propria locuință vara, cu sau fără aparat de aer condiționat, așa încât la 22 (la care mai ajung... în perioadele cu cod galben de ger), am nevoie de pantaloni de trening și un polar! Asta ca să nu mai spun că în ultimii ani, dat fiind că am început, pesemne, să ne adaptăm și noi, darwinian, la schimbările astea climatice, deja la o temperatură de 27-28 de grade în iulie cam simți nevoia să ai și o gecuță la-ndeumeri.

3. Aveți grijă să vă hidratați, consumând cât mai multe legume și fructe proaspete și bând câte un pahar de apă la fiecare douăzeci de minute.

Bun, am înțeles principiul și – vorba cuiva – îl susțin, însă mă întreb dacă a încercat cineva să consume, să spunem, prune și să bea cantități îndestulătoare de apă. Mă tem să nu dea în cufureală, care e o cale sigură spre DEShidratare.

4 Purtați haine de culoare deschisă, din materiale naturale și – atenție! – care să acopere întreaga suprafață a corpului.

Presupun că specialiștii care dau acest sfat au în minte imaginea unor oameni care străbat kilometri întregi în plină bătaie a soarelui (la alea 45-50 de grade „resimțite”, „sau chiar mai mult”, pe care ni le comunică fătucile cu fuste scurte de pe la posturile de știri), măcar prin mijlocul orașului, dacă nu chiar în inima Saharei, astfel încât o costumație completă, ca de beduin, ar avea menirea să ferească de arsuri, dar în condițiile în care, de bine de rău, locuitorii unui oraș oarecum civilizat sunt obligați mai degrabă să-și petreacă ore în șir nu direct sub razele solare, ci prin mijloacele de transport în comun supraaglomerate, în birouri și magazine, mă tem că nu s-ar simți deloc confortabil într-o astfel de vestimentație, deși trebuie să recunosc că, probabil tocmai în urma acestor recomandări, văd tot mai mulți oameni asudând din greu, la umbră, prin stațiile STB, înfofoliți în blugi și tot felul de bluze și cămăși cu mâneci lungi, ceea ce pentru unul ca mine, care, cu excepția unor ieșiri „oficiale”  (de care am norocul să n-am parte prea des), stau în bermude și tricouri fără mâneci (da, de-alea de tip maiou de cocalar sau poponar, dar la temperaturile din București e o chestiune de supraviețuire) de prin debut de mai până adânc în octombrie, firește că e absolut de neînțeles.

IQ U21

După cum cred că am mai spus-o cu câteva zeci de ocazii, în general cele mai elocvente dovezi, aproape clinice, pentru schizoidia de care suferă o seamă de analiști, experți, specialiști, jurnaliști, moderatori și așa mai departe din presa noastră (ne)sportivă le furnizează dezbaterile pe tema regulii U21, când, de pildă, un același individ susține, pe de-o parte, că dorește binele fotbalului românesc și asigurarea viitorului său, dar, pe de alta, se declară ferm împotriva promovării tinerilor pe care o oferă, măcar într-o oarecare măsură, această regulă, sau când niște unii și/sau aceiași se arată, pe de-o parte, revoltați că în echipele românești evoluează, meci de meci, prea mulți, dacă nu exclusiv jucători străini, ceea ce n-are cum să fie foarte benefic pentru fotbalul autohton, dar, pe de alta, (se prefac că) nu înțeleg că regula U21 este poate singura modalitate legală (pe care și-așa nu înțeleg cum de a reușit s-o obțină FRF, dar bravo ei) de a impune măcar acel unic jucător, tânăr, român în formulele de start, și așa mai departe, însă apogeul este atins atunci când vine vorba despre participarea echipelor noastre în cupele europene, iar câte unul sau mai mulți deodată dintre acești indivizi – care am senzația că se nasc și de câte trei-patru ori pe zi, iar cu fiecare astfel de (re)încarnare li se resetează, practic, memoria, încât nu mai știu ce susțineau în precedenta viață, desfășurată pe parcursul emisiunii anterioare, difuzată, uneori, cu numai câteva ceasuri mai devreme – se raliază, mai întâi, la teoria propovăduită în special de patronii la fel de tembeli, dar care măcar au scuza unor interese directe, independente de binele mai mare al fotbalului românesc și alte asemenea baliverne, din punctul lor de vedere, și care se vaită că, din cauza jucătorului aceluia sub 21 de ani, se văd puși în imposibilitatea de a testa, într-o etapă de campionat, în integralitatea lui, unsprezecele de bază pe care vor să-l alinieze după doar câteva zile în meciul de cupă europeană, după care, cum spuneam, în emisiunea următoare, aceiași patroni, plus antrenorii aferenți, dar și, iată, analiștii, specialiștii etc. de care vorbeam, cad cu toții de acord că etapa de campionat intern care precede un meci de cupă europeană merită să fie, practic, sacrificată pentru a odihni un număr cât mai mare de titulari, așa încât, în mod vădit, nici nu se mai pune problema de un „unsprezece de bază” care să fie testat, când, pe lângă jucătorul acela de 21 de ani care, iată, în această situație, devine mai degrabă o binecuvântare, pentru că prin introducerea lui poate fi odihnit fără probleme titularul de drept (vreun bătrân jucător african de 35 de ani de la o echipă de liga a patra din Sudan), mai trebuie „menajați” încă opt-nouă, încât apare și riscul de a nu fi găsiți atâția (și sigur nu de o valoare corespunzătoare), însă, cum spuneam, absolut niciun asemenea gogoman nu observă flagranta contradicție în termeni dintre cele două idei complet antagonice și o apără pe fiecare în parte cu același aplomb prostesc, cauzat, cum spuneam de la bun început, de afecțiunea aceasta atât de răspândită la toate nivelurile societății noastre, unde oamenii n-au nicio reținere să susțină cu nonșalanță și sinceră convingere fermă că 1+1 pot să facă, simultan, și 3, și 4, dar nicidecum 2.

ELEFANTUL DIN MINE

În condițiile în care n-am pierdut niciun prilej să recunosc ce memorie varză am (și cum n-are cum să se îmbunătățească odată cu trecerea anilor!), nu-mi vine să cred că, în contextul discuțiilor despre iluzoria medalie de bronz a gimnastelor noastre, sunt singurul (din țară?!) care îmi amintesc de cazul absolut identic al Cătălinei Ponor de la Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012 (unde tot o americancă i-a suflat bronzul după o contestație!), despre care am și scris atunci, unii amintindu-și-l, în schimb, selectiv, doar pe cel al Andreei Răducan, cu nurofenul, din 2000, care, însă, n-are nicio legătură cu cel de-acum, în afară de disciplina sportivă.

Nu-i mai puțin adevărat că ar fi o mare exagerare (jurnalistică) să spui că „întreaga națiune” e preocupată de ceea ce s-a petrecut la Paris, având în vedere, de pildă, că finala lui David Popovici de la 200 de metri liber, unde a obținut aurul, a fost urmărită de numai un milion de telespectatori, cu toate că, sau poate tocmai deoarece a avut loc în prime-time, la o oră la care toți ceilalți au preferat să se uite la cine știe ce telenovelă turcească, reality-show cu și pentru imbecili sau recital de manele pe vreun Taraf TV, ceea ce confirmă o dată în plus, a patru mii șase sute optzeci și patra, ideea mea că românii nici măcar nu se mai uită la sport, d-apăi să-l practice, și cu atât mai puțin (spre zero barat) la nivel de (mare) performanță.

Și pentru că tot a venit vorba, iată că dacă Ana Bărbosu s-a bucurat pentru medalia de bronz doar vreo câteva zeci de secunde înainte să afle că i-a fost, practic, smulsă de la gât după contestația gimnastei americane, o italiancă de la atletism a trăit cu iluzia uneia similare o noapte întreagă, după ce a moștenit-o în urma descalificării altei sportive, dar a doua zi aceasta din urmă a fost repusă în drepturi, avantajul la atletism fiind că festivitățile de premiere au loc a doua zi după desfășurarea probei, astfel încât nu s-a ajuns la situația penibilă (dar pe care, ce-i drept, ne-o dorim pentru Sabrina Voinea!) ca pe podium să fie o medaliată cu bronz, iar în anale și statistici, alta.

ȘI FURAȚI, ȘI CU MEDALIA LUATĂ

Nu știu și, ca să fiu sincer, prea puțin îmi pasă dacă cetățenele acelea în general grase și cu funduri mari care stau pe scaunele arbitrilor la competițiile de gimnastică feminină au fost ele însele sportive în urmă cu o sută de ani, însă tot ce au de făcut acum e să urmărească niște amărâte de exerciții de nici două minute (iar la unele probe de vreo 30 de secunde) pe care oricum le-au mai văzut de zeci de ori executate de aceleași sportive, apoi, dacă simt ele că nu s-au putut concentra asupra lor în direct, să le reia de câte ori cred de cuviință cu ajutorul tehnologiilor (inclusiv de tip VAR) de ultimă generație, care, de pildă, pe vremea Nadiei nu existau nici în cele mai excentrice scenarii SF, să mai analizeze iarăși, dacă tot nu le e foarte clar ce și cum, de încă o sută de ori, astfel încât, cum s-a mai întâmplat, timpul până la acordarea notelor să fie și de zece ori mai mare decât cel al executării exercițiului respectiv, după care să convină toate asupra notelor și să le comunice în mod oficial, procedură cu atât mai simplă la finalele pe aparate, când în sală, pe covor, bârnă, la paralele SAU (deci nu ȘI!) sărituri se află doar opt-nouă competitoare, nu echipe întregi evoluând la toate odată.

Ei bine, ieri, la finala de la sol, după ce două din două contestații ale sportivelor, inclusiv a Sabrinei Voinea, au fost respinse, încât mă și gândeam că, oricât de trist ar fi fost pentru a noastră, măcar se dovedea că arbitrele știu ce fac, practic neavând cum să greșească, după cum am și explicat în primul paragraf, la cea de-a treia, a sportivei americane, nu doar că „au realizat” subit că s-au înșelat, dar, după ce, desigur, analizaseră totul cu cea mai mare atenție, în cât timp avuseseră ele nevoie, după cum de asemenea am arătat în primul paragraf, au „revizuit” nota acesteia în doar câteva secunde, practic înainte să aflăm că făcuse contestație, ceea ce mi se pare mai mult decât dubios chiar și dincolo de toate celelalte discuții privind furăciunea de la fantomatica ieșire din covor a Sabrinei (reluările video dovedesc faptul că n-a existat, dar înțeleg că arbitrele invocă... o fotografie, care doar în jurnalistică face cât o mie de cuvinte, în zilele noastre existând mijloace tehnice infinit mai performante) sau cele privitoare la nota primită de ea pentru dificultate (unde nici n-am cum să mă pronunț, că nu sunt chiar așa mare expert), însă cum se pare că nimic nu se mai poate schimba, tot ce mai pot să-mi doresc este ca arbitrele alea care, în mod vădit, au greșit (măcar la prima notă a americancei, pe care au „corectat-o” ulterior) și au creat toată această nebunie, plus drama sportivă prin care au trecut și trec reprezentantele noastre, să fie dacă nu chiar excluse din activitate măcar suspendate ani de zile.

 

P.S. Înțeleg că, în mod mai mult decât absurd, penalizările pentru ieșirile din covor NU pot fi reanalizate în cadrul unei contestații, așa încât degeaba toată tehnologia aia care, de pildă, ne arată, iată, doar nouă, telespectatorilor, câte o evoluție defalcată cadru cu cadru.

Așadar (până și) fotbalul, cu VAR-ul lui oricât de încă imperfect, este cu ani-lumină înaintea gimnasticii. Sictir, Federație Internațională de Gimnastică!

TVR, MEREU BĂTRÂNĂ

Ce nu pare să fi înțeles brava Televiziune Română – care, într-o lungă paranteză fie spus, transmite Jocurile Olimpice de la Paris cu fix aceleași metehne dintotdeauna, inclusiv, de-o pildă consemnată de mine la vremea respectivă, de când tocmai apăruse TVR HD, pe care existau deja și „producții originale”, dar în cele mai multe cazuri difuza, în timpul marilor competiții sportive, simultan același conținut prezentat și pe TVR 1 sau TVR 2, așa cum face acum cu TVR Sport, în condițiile în care de multe ori în concurs se află chiar sportivi români, iar pe câte două canale deodată se dă un același meci din turneele de baschet, handbal sau volei, la care România nici măcar nu s-a calificat, ceea ce, printre altele, mă face să mă întreb dacă nu cumva, așa cum odinioară achiziționase doar „opțiunea” a doua sau a treia din Liga Campionilor la fotbal, astfel încât transmitea cele mai neinteresante partide, și acum a achiziționat doar un „pachet” restrâns de drepturi de difuzare ale JO, cu, pe de-o parte, sporturi de mai mică audiență și, pe de alta, un număr limitat de ore (sigur mai mic decât al celor de la Eurosport, de pildă), sau nu s-a înțeles asupra condițiilor salariale pentru orele „suplimentare” de muncă ale comentatorilor, oricum unii dintre cei mai slabi pe care putea să-i trimită, cu toți „morții” în păr, respectiv niște unii care parcă fac relatări în direct de la funeraliile cine știe cărui manelist de frunte, nu de la niște manifestări sportive (cu excepția notabilă a celui de la înot – Emil Hossu-Longin, cred –, singurul care nu pare că-și urăște din adâncul sufletului meseria și că ar da orice să se afle în altă parte decât l-au trimis nenorociții de șefi tocmai când el avea lucruri cu mult mai bune de făcut, și, parțial, a celui de la canotaj, care însă tot n-a scăpat de năravul, remarcat de mine și cu mulți ani în urmă, de a înșira, cu o acribie absolut nejustificată, timpii, la nivel de miime de secundă, obținuți de competitori în una din puținele, dacă nu singura disciplină în care ei nu contează, neexistând, de pildă, noțiunea de „record mondial”) – este faptul că numărul total de medalii obținut de sportivii noștri nu este câtuși de puțin influențat de cel al reluărilor fiecăruia dintre succese, astfel încât, de pildă, David Popovici va rămâne doar cu o medalie de aur chiar dacă pe (toate) canalele se difuzează finala probei de 200 de metri liber de zece ori, la fel cum nici fetele de la 8+1 la canotaj nu se vor întoarce cu zeci de medalii de aur, în loc de una, dacă ni se arată – eventual înainte și/sau după câte un reportaj despre copilăria... Nadiei Comăneci, care putea fi programat oricând altcândva, nu în cele doar două săptămâni de JO – „momentele magice” ale obținerii ei de câte patru ori pe zi, toate astea de obicei în timp ce se află în desfășurare, live, o altă probă cu participare românească pe care sunt obligat s-o văd, în cel mai bun caz, pe Eurosport (oricum cu mult mai puține întreruperi pentru reclame decât pe TVR, ceea ce este iarăși scandalos de paradoxal!), dacă nu chiar pe platforma Max, la care am avut inspirația (și 3 euro) să mă abonez la începerea competiției.

Asta la fel cum nu înțeleg marii specialiști, experți și așa mai departe din sport, în special de la canalele dedicate, ce-i drept... fotbalului, gen Digi Sport, că șansele României de a (mai) obține medalii s-au împuținat dramatic spre zero odată cu încheierea probelor de înot și canotaj, astfel încât este stupid ca, la sfârșitul primei săptămâni de competiții, să spui „România are DEJA 7 medalii”, sau „România este DEJA pe locul 12 în clasamentul general”, cu sublinierea și mai idioată „și nu suntem decât la jumătatea Olimpiadei!”, când o formulare mai apropiată de trista realitate din teren ar fi „România ÎNCĂ se află pe locul 12...”, dat fiind că de-acum înainte alte țări, nu a noastră, își vor spori zestrea, în special de medalii de aur, cele care contează în primul rând pentru acest clasament.

 

P.S. După ce jumătate din viața mea... de spectator la competițiile de gimnastică (feminină) am fost furat/furați (cu sau fără ghilimele) de ruși, iată că în a doua sunt/em de americani, fiindcă nu știu cum naiba, dar fix la noi se petrec toate ciudățeniile, începând de la ce mai pățea Nadia prin anii 70, la povestea nurofenului Andreei Răducan din 2000, declasarea Cătălinei Ponor din 2012 și terminând cu cea a Anei Bărbosu de acum, ultimele două pierzând podiumul în urma unor contestații ale adversarelor, în timp ce contestațiile noastre nu sunt niciodată acceptate.

Una peste alta, sper ca factorii noștri de decizie de prin Agenția (sau ce mai e ea în afară de Minister) Națională de Sport s-o premieze pe Ana Maria Bărbosu ca și cum ar fi obținut cu adevărat medalia aceea de bronz, respectiv cu  sumele aferente, renta viageră și așa mai departe.

DAVID POPOVICI ȘI SINDROMUL „EDI IORDĂNESCU”

Pentru că eram deja un mare fan al înotului (și nu doar la sau de televizor) cu mult înainte să apară în peisajul natației naționale și, mai cu seamă, mondiale excelentul David Popovici, în urmă cu nici doi sau trei ani, n-am putut decât să mă amuz cu amărăciune și scepticism atunci când, după primele titluri obținute la marile competiții de seniori și doborârea recordului mondial la suta de metri liber la vârsta de 17-18 ani, o grămadă de (NE)specialiști subliniau tinerețea lui chipurile ieșită din comun și îi prevedeau un îndelungat viitor strălucit, în condițiile în care, chiar și dacă nu ți-ai aminti de cazul autohton al Dianei Mocanu, medaliată olimpică la 16 ani și dispărută cu totul în ceață înainte să împlinească 20, e ușor să urmărești traiectoriile covârșitoarei majorități a performerilor din acest sport, care-și ating vârful carierei oricum (cu mult) înainte să împlinească 25 de ani (sigur, există și excepții notabile, dar... excepții), așa încât m-am bucurat de rezultatele sale la Jocurile Olimpice de la Paris cum nu m-am mai bucurat de multă vreme pentru vreun sportiv sau echipă națională, însă ceea ce ar trebui menționat absolut de fiecare dată când se vorbește despre el este că, spre deosebire de foarte mulți alți înotători din partea aceasta de continent, în frunte cu, de pildă, senzaționala Katinka Hosszu (că de la niște declarații de-ale ei am și pornit acest text) din Ungaria (o adevărată forță în natație), care cu prima ocazie au profitat și s-au dus să se pregătească prin Statele Unite, unde condițiile sunt cu mult mai bune chiar și decât cele din țara vecină și, pe cale de consecință logică, dată fiind infrastructura oricum suficient de bună a ungurilor cât să poată organiza în mod regulat competiții europene și mondiale, infinit mai grozave decât ale noastre, David Popovici s-a antrenat și continuă să o facă în amărâtul de bazin de la Lia Manoliu, mai degrabă unul în aer liber și învelit, pe timp de iarnă, într-un balon cu aer aproximativ cald (declarațiile lui), lucru de o importanță covârșitoare nu ca subiect de tradițională văicăreală românească, ci pentru a demonstra că, totuși, atunci când vrei cu adevărat se poate și pentru a închide gurile tuturor celor tentați să se bată cu cărămida în piept și să pretindă că ei (sau copiii lor) ar fi încă și mai grozavi decât Popovici și oricine în lume, dar nu pot s-o dovedească fiindcă... „n-au condiții”.

Pe de altă parte, poate că e (și sper să fie) doar o impresie greșită de-a mea, dar, văzându-l pe David imediat după obținerea medaliei de bronz la suta de metri liber, mi s-a părut că e pe cale să fie atins de sindromul „Edi Iordănescu”, în sensul că nu se mai arată dispus să tragă (de el) cu același aplomb pentru, de pildă, „următorul ciclu olimpic”, doar ca să-și adauge în palmares ÎNCĂ vreun titlu dintre cele pe care deja le are (dar riscând să nici nu le obțină și să înceapă să fie bătut de te miri ce noi puștani apăruți), mai ales că pare un tip perfect în stare să-și construiască viitorul și altfel decât pe bază de sport, ceea ce m-a făcut să mă gândesc, iată, cu regret că n-a acceptat și el (deși timpul firește că nu e deloc trecut) una din acele oferte de care n-am nicio îndoială că a avut parte, asta deoarece am convingerea că printre condițiile acelea net superioare de prin SUA se numără, pe lângă o pregătire psihologică deosebită, dovedită în cazul tuturor acelor sportivi (americani) despre care ne mirăm cu toții că mai găsesc resurse și, mai ales, „motivație” să lupte și pentru a nu știu câta medalie olimpică (de ordinul zecilor!), al enșpelea titlu mondial etc., și faptul că știu să facă din pregătire o adevărată plăcere pentru sportivi, ceea ce, desigur, nici nu e greu când, în loc să străbată un oraș aproape sordid și cu un trafic de coșmar ca Bucureștiul (oricât l-ar iubi David Popovici și l-aș iubi și eu, ca bucureșteni get-beget ce suntem) ca să ajungă într-o văgăună ca Lia Manoliu, se antrenează într-un centru superb, cu locuri de refacere de vis și, firește, cu piscine... cum noi vedem doar la televizor.