Liniştea dinaintea sondajelor
Interviul acordat luni de preşedintele Traian Băsescu postului naţional de televiziune continuă să fie întors pe toate feţele de către analişti şi politicieni, principala nedumerire a acestora fiind acum legată de furibundul atac al şefului statului la adresa “bătrânului edec” (sic!) Ion Iliescu.
Explicaţia constă, după părerea mea, în teama reală a domnului Băsescu de procedura de suspendare iniţiată de PSD. Simţind că‑i fuge mandatul de sub scaunul de la Cotroceni, domnia sa a lansat practic, conform zicalei “bate şaua, să priceapă iapa”, un pe cât de subtil pe atât de disperat strigăt de ajutor către aliatul, între timp renegat în repetate rânduri, PNL, încercând să‑i convingă nu doar pe politicienii, ci şi, mai ales, pe alegătorii acestuia că la originea întregului demers al social‑democraţilor nu stau relativ noile şi cât de cât “europenele” figuri ale unor Geoană, Oprescu, Corlăţean, Ponta sau chiar Adrian Năstase, cu care peneliştii, de‑a lungul timpului, cel puţin în opinia sa, au fost tentaţi să încheie diferite alianţe ori înţelegeri mai mult sau mai puţin secrete, ci însuşi inamicul public numărul unu dintotdeauna, eternul adversar, “bolşevicul” Nea Nelu. În această logică, nici rememorarea mineriadelor (de care, la urma urmelor, însuşi Băsescu, în calitate de ministru al Transporturilor în 1991 nu este atât de niznai pe cât se face) nu a fost deloc întâmplătoare. Cu alte cuvinte, PNL ar trebui să înţeleagă la ce risc este supusă fragila noastră democraţie, dacă, într‑un gest “iresponsabil”, ar vota alături de PSD pentru suspendarea preşedintelui pe care, una peste alta, l‑a susţinut în campania electorală. Ironia sorţii – “atotputernicul” Băsescu a ajuns la mila oamenilor lui Tăriceanu!
Frica prezidenţială a răzbătut din plin şi din felul în care a abordat Preşedintele problema modificării Legii referendumului, vorbind chiar despre o lovitură de stat pusă la cale de PSD! Domnia sa se preface însă a uita că, în urmă cu numai vreo zece zile, prima pagină a ziarelor consemna faptul că el însuşi o consideră neconstituţională, din cauza prevederii conform căreia sunt interzise consultările populare cu mai puţin de 6 luni înaintea alegerilor, motiv pentru care numai ce o trimisese pachet, înapoi în Parlament. Pe atunci, “schimbarea regulilor în timpul jocului” nu părea să fie atat de greu de conceput! Paradoxul face că “preşedintele‑jucător”, cel atât de hotărât să copleşească poporul cu referendumuri a ajuns acum să se teamă de ce ar ieşi din urne în cazul unui eventual vot pentru reconfirmarea sau nu în funcţie. În paranteză fie spus, nu mi se pare normal ca un preşedinte ales de maximum 4-5 milioane de alegători, uneori cu doar câteva zeci sau sute de mii mai mulţi decât contracandidatul, respectiv jumătate plus unul din cei care s‑au prezentat la urne, să nu poată fi destituit decât de 8-9 milioane, adică jumătate plus unul din cei înscrişi pe listele electorale, acelea pe care continuă să apară cetăţeni decedaţi de ani de zile, sau plecaţi prin ţări în care, ce e drept, teoretic şi‑ar putea exercita dreptul de vot, dar practic este greu de crezut că ar face‑o într-un procent semnificativ.
Între timp, pe scena politică pare să se fi instalat o relativă acalmie, cel puţin în Alianţă, semănând însă mai curând cu liniştea din ochiul unui ciclon. Probabil că, după agitaţia din ultimele săptămâni, toată lumea îşi trage sufletul în aşteptarea sondajelor de opinie ce cu siguranţă nu vor întârzia să apară pentru a cuantifica efectele gâlcevii la nivel înalt. Personal sunt înclinat să cred, judecând după cuminţenia democraţilor din ultimele zile, că astfel de sondaje, de uz intern deocamdată, au şi apărut, iar datele nu‑i încântă
din cale‑afară. Altminteri par greu de explicat atipicele lor apariţii publice, foarte “responsabile”, şi mai ales faptul că, după cum scrie chiar presa de astăzi, se arată gata să accepte propunerea liberalilor de a mearge pe liste comune la alegerile pentru Parlamentul European. Ceva trebuie să fie la mijloc!
Explicaţia constă, după părerea mea, în teama reală a domnului Băsescu de procedura de suspendare iniţiată de PSD. Simţind că‑i fuge mandatul de sub scaunul de la Cotroceni, domnia sa a lansat practic, conform zicalei “bate şaua, să priceapă iapa”, un pe cât de subtil pe atât de disperat strigăt de ajutor către aliatul, între timp renegat în repetate rânduri, PNL, încercând să‑i convingă nu doar pe politicienii, ci şi, mai ales, pe alegătorii acestuia că la originea întregului demers al social‑democraţilor nu stau relativ noile şi cât de cât “europenele” figuri ale unor Geoană, Oprescu, Corlăţean, Ponta sau chiar Adrian Năstase, cu care peneliştii, de‑a lungul timpului, cel puţin în opinia sa, au fost tentaţi să încheie diferite alianţe ori înţelegeri mai mult sau mai puţin secrete, ci însuşi inamicul public numărul unu dintotdeauna, eternul adversar, “bolşevicul” Nea Nelu. În această logică, nici rememorarea mineriadelor (de care, la urma urmelor, însuşi Băsescu, în calitate de ministru al Transporturilor în 1991 nu este atât de niznai pe cât se face) nu a fost deloc întâmplătoare. Cu alte cuvinte, PNL ar trebui să înţeleagă la ce risc este supusă fragila noastră democraţie, dacă, într‑un gest “iresponsabil”, ar vota alături de PSD pentru suspendarea preşedintelui pe care, una peste alta, l‑a susţinut în campania electorală. Ironia sorţii – “atotputernicul” Băsescu a ajuns la mila oamenilor lui Tăriceanu!
Frica prezidenţială a răzbătut din plin şi din felul în care a abordat Preşedintele problema modificării Legii referendumului, vorbind chiar despre o lovitură de stat pusă la cale de PSD! Domnia sa se preface însă a uita că, în urmă cu numai vreo zece zile, prima pagină a ziarelor consemna faptul că el însuşi o consideră neconstituţională, din cauza prevederii conform căreia sunt interzise consultările populare cu mai puţin de 6 luni înaintea alegerilor, motiv pentru care numai ce o trimisese pachet, înapoi în Parlament. Pe atunci, “schimbarea regulilor în timpul jocului” nu părea să fie atat de greu de conceput! Paradoxul face că “preşedintele‑jucător”, cel atât de hotărât să copleşească poporul cu referendumuri a ajuns acum să se teamă de ce ar ieşi din urne în cazul unui eventual vot pentru reconfirmarea sau nu în funcţie. În paranteză fie spus, nu mi se pare normal ca un preşedinte ales de maximum 4-5 milioane de alegători, uneori cu doar câteva zeci sau sute de mii mai mulţi decât contracandidatul, respectiv jumătate plus unul din cei care s‑au prezentat la urne, să nu poată fi destituit decât de 8-9 milioane, adică jumătate plus unul din cei înscrişi pe listele electorale, acelea pe care continuă să apară cetăţeni decedaţi de ani de zile, sau plecaţi prin ţări în care, ce e drept, teoretic şi‑ar putea exercita dreptul de vot, dar practic este greu de crezut că ar face‑o într-un procent semnificativ.
Între timp, pe scena politică pare să se fi instalat o relativă acalmie, cel puţin în Alianţă, semănând însă mai curând cu liniştea din ochiul unui ciclon. Probabil că, după agitaţia din ultimele săptămâni, toată lumea îşi trage sufletul în aşteptarea sondajelor de opinie ce cu siguranţă nu vor întârzia să apară pentru a cuantifica efectele gâlcevii la nivel înalt. Personal sunt înclinat să cred, judecând după cuminţenia democraţilor din ultimele zile, că astfel de sondaje, de uz intern deocamdată, au şi apărut, iar datele nu‑i încântă
din cale‑afară. Altminteri par greu de explicat atipicele lor apariţii publice, foarte “responsabile”, şi mai ales faptul că, după cum scrie chiar presa de astăzi, se arată gata să accepte propunerea liberalilor de a mearge pe liste comune la alegerile pentru Parlamentul European. Ceva trebuie să fie la mijloc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu