Ofensiva liberală

După un scurt armistiţiu de două zile, încălcat numai de declaraţiile premierului, făcute de la tribuna Congresului PNŢCD, conform cărora preşedintele Băsescu ar fi tentat să instituie în România un regim autoritarist după modelul lui Lukaşenko din Belarus, războiul din Alianţă se va relua, fără îndoială astăzi, o dată cu şedinţele forurilor de conducere ale celor două partide combatante. Rămâne de văzut dacă se va trece la operaţiuni concrete, de gherilă, sau vom asista numai la ameninţări şi încordări zgomotoase de muşchi.

Surpriza ultimelor zile a constituit‑o, desigur, poziţia mult mai tranşantă decât până acum o săptămână adoptată de liberali. Mişcare inteligentă, care le permite să meargă la două capete. Cel mai rău lucru care s‑ar putea întâmpla, din punctul lor de vedere, ar fi ca PD, după un scenariu verificat şi în vremea guvernării CDR, să‑şi retragă miniştrii din Guvernul Tăriceanu, pentru a provoca fie căderea sa, fie asumarea de către liberali a unui guvern minoritar. Faptul că până acum oamenii lui Boc nu s‑au grăbit, aşa cum mulţi se aşteptau, să apeleze la acest gest drastic, ne demonstrează că şi ei sunt conştienţi că, dată fiind situaţia din Parlament şi încâlcitele căi ale Constituţiei, probabilitatea de a se ajunge la mult visatele alegeri anticipate ar rămâne în continuare mică, astfel încât mai curând un guvern monocolor PNL, sau bicolor, presupunând rămânerea în el a reprezentanţilor UDMR, ar avea mari şanse de supravieţuire.

Pe de altă parte, aşa cum am mai arătat cândva, nici pentru liberali alegerile anticipate nu ar reprezenta tocmai o nenorocire. În orice formulă s‑ar menţine la putere, este de presupus că în următorii aproape doi ani de guvernare popularitatea PNL nu ar avea cum să crească, indiferent de succesele repurtate, oricum mai puţin spectaculoase decât acela al aderării la UE, care, până una alta, nu a adus cine ştie ce câştig electoral, după cum arată sondajele. În schimb, între timp, alternativa “liberală” reprezentată de platformiştii lui Stolojan ar avea tot timpul să se pună la punct, inclusiv pentru a realiza substituirea PNL în cadrul unei eventuale “Alianţe D.A. 2008” (vă amintiţi de "CDR 2000", nu?).

În orice caz însă, între alternativa de a rămâne într‑un guvern în care activitatea miniştrilor liberali şi în primul rând a premierului este subminată permanent, din interior, de pedişti şi aceea a constituirii unui cabinet monocolor, cu siguranţă mai coerent şi mai puţin predispus conflictelor cu impact de imagine profund negativ, peneliştii o preferă, pe bună dreptate, pe cea de‑a doua. În plus, o atitudine “războinică” a domnului Tăriceanu nu poate fi decât pe placul alegătorilor, atât al celor care constituie nucleul dur al votanţilor PNL, cât şi al celorlalţi, ştiut fiind că românii sunt în general admiratori ai virilităţii în politică... şi nu numai. Ca să nu mai vorbim că a da acum înapoi ar însemna pentru premier recunoaşterea prezenţei unei muşte pe căciula sa în privinţa acuzaţiilor aduse de domnul Băsescu. Atacând, atacând şi iar atacând ar demonstra, în schimb, că nu are a se teme de nimic, nici măcar de dosarele care se zvoneşte că îi sunt fabricate. Deocamdată, aşa cum s‑a văzut şi în acest week-end, time‑out‑ul a fost cerut de “antrenorul” echipei democrate, pusă pentru prima oară cu adevărat în dificultate.