Miniştri multifuncţionali

Cuprinşi de febra bileţelelor de amor, dacă nu parfumate, cel puţin viu colorate, cu care se joacă cei mai importanţi oameni în stat (!), românii par să uite de toate celelalte scandaluri apărute în ultima vreme în presă. Nimeni nu mai pare interesat de contractele cel puţin stranii ale doamnei Udrea cu RAAPPS, de acuzaţiile de spionaj şi trădare aduse fostului ministru al Economiei, Codruţ Şereş, sau de salariile fabuloase obţinute de vajnicii miniştri ai actualei Puteri strecuraţi prin comisiile de privatizare ale societăţilor cu capital de stat.

Chiar înainte ca noua Elenă fatală a politicii dâmboviţene să lanseze bomba deja fâsâită a răvaşului roz bonbon, aflam cu stupoare despre pleiada de membri ai Executivului numiţi în nou‑înfiinţata comisie de privatizare a Daewoo Automobile România, revenită în “proprietatea întregului popor”, după falimentul societăţii coreene. Între timp, cu caracteristicul instinct demagogic despre care am mai vorbit, aripa pedistă s‑a retras în acorduri de surliţe şi trâmbiţe, domnii Radu Berceanu şi Gheorghe Barbu lăsând impresia că fuseseră puşi acolo împotriva voinţei lor, numai ca să iasă paritatea cu liberalii Vlădescu şi Vosganian. Destul de iute de picior, ultimul s‑a scos şi el, anunţând că, deşi nu renunţă la marea responsabilitate cu care a fost învestit îşi va dona salariul către nu ştiu ce cămin de pe strada lui, în timp ce epicurianul‑pe‑banii‑contribuabililor ministru al Finanţelor s‑a făcut că plouă, prea dedulcit pare‑se la veniturile de acest gen cu care şi‑a rotunjit conturile şi anul trecut; dezvăţul ar fi prea dureros.

Însă de departe cea mai neruşinată atitudine a avut‑o în toată această poveste însuşi premierul Tăriceanu. Cu un tupeu pe care nu l‑am depistat în confruntările cu preşedintele Băsescu, domnia sa a pus la zid presa, şi, de ce nu, întreaga opinie publică, revoltată de aceste practici, pe care a acuzat‑o de mentalităţi comuniste, fiindcă, vezi Doamne, ar dori ca bieţii miniştri să presteze muncă volutară în respectivele comisii. Ce n‑am înţeles nici eu şi nici mulţi alţii este însă următorul lucru: în cazul în care într‑adevăr activitatea de privatizare intră în atribuţiile directe ale membrilor Cabinetului, aceştia nu sunt oare plătiţi, ca miniştri? După toate aparenţele, a face parte dintr‑o comisie de privatizare este pentru ei un fel de al doilea job, dar tot pe banii noştri. Asta în condiţiile în care o instituţie întreagă, cu o organigramă completă, AVAS, a fost înfiinţată tocmai pentru a privatiza ce a mai rămas de privatizat. Există acolo, cel puţin teoretic, angajaţi de toate genurile, tehnicieni, specialişti, jurişti, care‑şi iau salariile tocmai pentru a ne scăpa de societăţile de care, din diferite motive, statul vrea să scape. Asta pe lângă eventualii consultanţi de la marile firme specializate, remuneraţi şi ei corespunzător. La rigoare, pot înţelege că este necesar şi un funcţionar de rang mai înalt, precum un ministru, în calitate de supervizor, de “curea de legătură” cu Guvernul; în niciun caz însă câte patru-cinci! Nici în privinţa competenţei superioare nu am cum să fiu convins, câtă vreme pe lista sinecuriştilor ministeriali o regăsim şi pe doamna Oana Marinescu, purtătorul de cuvânt al Cabinetului, şi nu în privatizarea vreunei instituţii de presă.

Şi chiar dacă nici ideea ca, în cazul unei comisii a cărei activitate s‑a soldat cu... neprivatizarea, ca în cazul CEC, plăţile să lipsească cu desăvârşire nu mi se pare fericită (pot admite că rezultatul unei lungi şi complicate demonstraţii matematice poate fi... zero) propun ca reprezentanţii Guvernului să primească o indemnizaţie proporţională cu valoarea contractului încheiat, luându‑se ca reper maximal sumele obţinute pentru BCR, oricare ar fi fost acelea la vremea respectivă, chiar dacă atunci criteriul era altul, respectiv un salariu fix.