Nu trageţi în Parlament!

Aproape că nu există discuţie pe tema actualei situaţii politice din România în care să nu apară cel puţin câteva referiri la “grupurile de interese economice”, adesea pigmentate cu termeni precum “oligarhie”, “corupţie” sau chiar “mafie”. Dar intervenţia cea mai nocivă şi care, din punctul meu de vedere, a avut menirea de a crea o confuzie îngrijorătoare, a fost aceea în care preşedintele Traian Băsescu a pus la zid, dacă nu întregul Parlament, măcar pe acei senatori şi deputaţi care, în opinia domniei sale, punându-se în slujba unor asemenea grupuri şi înhăitându-se cu “infractorii” din fruntea anumitor companii (în cazul respectiv era vorba de nişte fabrici de bere) au îndrăznit să elaboreze un proiect de lege menit să le favorizeze.

Desigur, între timp s-au găsit suficienţi politicieni şi analişti care să-i atragă atenţia că există şi grupuri de interese legitime şi că dacă suntem cu toţii de acord că vrem să mergem pe calea capitalismului, ele nu pot fi nici neglijate şi cu atât mai puţin înfierate cu mânie proletară, de vreme ce stau la însăşi temelia sistemului. Aş încerca însă o abordare a problemei dintr-o perspectivă mai pragmatică.

Parlamentul este acel for în care, cel puţin teoretic, sunt reprezentate interesele absolut tuturor cetăţenilor ţării, cu excepţia celor ce şi-au pierdut dreptul de vot, de pildă în urma unei condamnări penale. Prin urmare, ne place sau nu, un mare industriaş, un “mogul” de presă, sau un “oligarh” precum Dinu Patriciu are exact atâtea drepturi de a i se adresa unui senator sau deputat, trimis din propria-i circumscripţie electorală, căruia să-i ceară ceea ce crede el de cuviinţă, ca şi un şomer care şi-ar dori un loc de muncă, ori un bătrân care ar dori o lege pentru mărirea pensiei.

În acelaşi timp, mi se pare o mare eroare din partea unui preşedinte să blameze un parlamentar, ori un grup de parlamentari, pentru o iniţiativă legislativă, oricât de ciudată ar părea ea. La urma urmelor, înainte de a deveni lege, aceasta trece printr-o mulţime de “filtre”, începând de la comisiile de specialitate, voturile din plenul fiecărei Camere (ce bine că încă avem două!) şi terminând cu promulgarea de către preşedinte însuşi. Dacă este atât de proastă precum se arată la prima vedere, e de sperat că pe undeva se va împotmoli. Dacă nu, şi patru-cinci sute de aleşi o consideră raţională, va deveni act normativ, la fel de bun sau rău, dar cu siguranţă legitim, precum oricare dintre miile de legi din această ţară, de la Codul Rutier, la cel Fiscal, ori Legea Învăţământului. E foarte simplu.

Nu discut acum despre cât de buni, frumoşi, deştepţi sau oneşti sunt parlamentarii români. E vorba de principiu şi de respectarea regulilor unui sistem, care, cum spunea Churchill, n-o fi perfect, însă e deocamdată cel mai bun inventat de omenire. Altminteri, dacă pornim de la premisa că sunt cu toţii o adunătură de ticăloşi cu interese dintre cele mai murdare nu vom ajunge nicăieri, niciodată. Împingând puţin lucrurile spre absurd, până şi pe iniţiatorul unei legi pentru mărirea pensiilor l-am putea suspecta că-şi favorizează cine ştie ce rude în vârstă!

Privite în această lumină, şi mai absurde mi se par atacurile la adresa liberalilor. În fond, la alegerile din 2004, oamenii au votat într-o proporţie suficient de mare în favoarea partidelor de dreapta, încât să propulseze PNL la guvernare. Ca atare, trebuie să acceptăm faptul că electoratul a socotit oportun să se pună în prim-plan, măcar pentru o vreme, tocmai valorile promovate de ei, printre care şi amintita idee a legitimităţii grupurilor de interese.