IOHANNIS, CIOLACU ȘI AGENTURILE

(Un fel de) Moto: Când i te adresezi unui necunoscut care te-a supărat în trafic cu „Băi, prostule!”, e insultă; dacă i-o spui unuia cu IQ subunitar, având drept dovezi irefutabile o declaraţie scrisă sau orală de-a lui, e diagnostic, respectiv adevăr obiectiv demonstrat ştiinţific.

După ce, în urmă cu o zi, în timpul conferinţei de presă de la Cotroceni – iniţiativă prezidenţială altminteri absolut lăudabilă şi desfăşurată în condiţii rezonabile, dacă facem abstracţie de servilismul majorităţii jurnaliştilor, mai preocupaţi să-şi păstreze acreditările decât să-l pună (Doamne fereşte!) în dificultate pe amfitrion –, chiar remarcasem, împreună cu soţia, mai degrabă încă uşor amuzaţi, că atunci când vorbea, cu un soi de satisfacţie sadică, surâzând forţat preţ de o clipă doar ca să redevină brusc serios înainte să termine de rostit cuvântul, pentru a zâmbi din nou printre dinţi la începutul următorului, despre limitările drepturilor românilor şi ţinerea lor cu forţa în case, iar de la 15 mai măcar în oraşele de reşedinţă, pentru propriul bine; despre faptul că trupele SS de poliţişti şi jandarmi s-au comportat admirabil pe durata stării de urgenţă, fără a săvârşi nici măcar un abuz dintre sutele reclamate; şi ne ameninţa că dacă nu suntem cuminţi nu mai pupăm noi relaxarea restricţiilor, nici măcar gradual, până la toamnă, Klaus Werner Iohannis chiar aducea cu un ofiţer nazist spilcuit, din filmele artistice despre al Doilea Război Mondial, genul în stare să se apuce să cânte la pian, cu acelaşi rânjet îngheţat pe chip şi multă măiestrie interpretativă, o minunată bucată de Beethoven, ca să acopere urletele unui inamic (britanic sau evreu) torturat din ordinul său, iată că ieri şi-a dat şi mai tare în petic, acuzându-l pe liderul (parcă interimar) al PSD, Ciolacu (Șimainuştiucum), că se află în cârdăşie nu doar (sau atât) cu UDMR, ci şi (sau cât) direct cu cercurile reacționare iredentiste și agenturile de spionaj ale imperialismului maghiar, conduse de însuşi premierul ţării vecine şi tot mai neprietene (a se vedea deloc surprinzătorul schimb de replici nediplomatice de la cel mai înalt nivel ce a urmat), Orban, supranumit, cică – după unele surse guvernamentale –, Cel Deştept, pentru a nu fi confundat cumva cu al nostru. Perfectă mostră de chintesenţă a ceauşismului vadimist cu nuanțe – la nivel lingvistic – dănciliste.

Ca să le fie limpede şi trepanaţilor pupincurişti cu care – împotriva voinţei mele, doar pentru că, pesemne, văzând că mă exprim în comentariile şi întrebările (uneori, ce-i drept, cam retorice) adresate însă nu lor, a căror părere nu mă interesa câtuşi de puţin, ci unor politicieni mai mult sau mai puţin influenţi, pe Facebook, cu o anumită eleganţă stilistică şi cu cratimele puse, măcar cât de cât, la locurile lor, au îndrăznit să se bage în seamă, cu convingerea (până la urmă eronată!) că nu vor fi porcăiţi birjăreşte, cum ar fi fost (şi) de unii mai agramaţi şi mai neduşi la biserică – m-am contrat jumătate de zi, simţind adesea că nu are suficiente litere alfabetul să mă fac înţeles şi, chiar dacă din punct de vedere tehnic s-ar fi găsit vreo soluţie, nici nu mă pricep destul de bine la desen să le fac o schiţă, Ciolacu mi-e unul dintre cei mai antipatici politicieni ai momentului, bucurându-se de dispreţul meu maxim, din cel puţin două motive temeinice:

1. E pesedist.

2. Face – în opinia mea – parte din tagma cea mai de jos a social-democraţilor, fiind genul de politician oportunist şi servil, dispus la trădări şi înţelegeri oculte cu adversarii, şi pe care, cât ai clipit sau ai întors capul, îl găseşti în PNL, pus în fruntea listei la alegeri sau promovat drept candidat la o funcţie înaltă, cam cum e actualul fost primar pesedist independent şi viitor primar penelist al Iaşiului.

Prin urmare, nedumeririle mele în legătură cu înstrăinarea de către el a întregului Ardeal (pentru cei şi mai nepricepuţi la geografia României decât mine, sau fără vreo hartă la-ndemână, pe care să se uite măcar acum, cum tocmai procedez eu, pentru siguranţă, fac precizarea că „Ţinutul Secuiesc” nu e o fâşie de ţară la graniţa de vest, cu capitala eventual la Nădlac, în vamă, ci efectiv în mijlocul ei, dar, e adevărat, cum există state care mai au „teritorii de peste mări”, de ce n-ar avea şi Ungaria teritorii de peste România?!) nu erau despre cât de gogoman poate să fie, dimpreună cu toţi deputaţii care au trecut proiectul de lege cu autonomia în mod „tacit” (adică au – cum o spune limpede şi termenul – TĂCUT toţi ca morţii în păpuşoi) şi nici măcar despre cât ar putea fi de ticălos ca să facă o înţelegere cu ungurii noştri, păcălindu-i că-i susţine, doar ca să-i aibă de aliaţi pentru vreo moţiune de cenzură la toamnă, ştiind că un astfel de act normativ aberant nu va trece de camera (Parlamentului) decizională, şi cu atât mai puţin de CCR. Dimpotrivă, chiar aşteptam şi ceream cu insistenţă dovezile – pe care, dacă aş fi fost la fel de… naiv ca susţinătorii lui, chiar aş fi crezut că le are Iohannis, altfel n-ar fi vorbit aiurea-n tramvai, ca Ceauşescu (nu mă refer doar la „matereale”, „peroadă” şi altele asemenea) şi Vadim, nu? – pentru a-l înfunda o dată pentru totdeauna pe Ciolacu ăsta şi a-l vedea în aceeaşi celulă cu Dragnea, acuzat pe bază de probe indubitabile, furnizate eventual de SRI și/sau SIE, că unelteşte alături de duşmanii externi ai ţării pentru destrămarea ei. Uite cum m-au înţeles tovarăşii postaci de partid greşit şi pe mine, aşa cum li se întâmplă cu toate cele din viaţa lor! (Mare noroc pentru ei că nu-şi dau seama şi sunt fericiţi.)

Iar ca deruta (mea) să fie şi mai mare, în loc să-l scoată din rahatul în care se scufundase până dincolo de frizura perfectă, de carantină pentru alţii, pe Tătucul lui, un pupincurist pedelist cu carnet de partid răgea pe un post de televiziune advers un – cică – citat din actul normativ cu pricina, despre aşa-numitul Ţinut Secuiesc, „regiune autonomă în cadrul României”, cu accent – paradoxal, dacă l-ar fi dus mintea să realizeze – pe „în cadrul României”, ceea ce m-a făcut să mă mai liniştesc întrucâtva, fiindcă, sincer, la cum zbierase şi cel mai mare în grad decât el mai devreme, chiar crezusem că se specifică acolo în clar alipirea (dificil de realizat tehnic, după cum spuneam) la Ungaria Mare. Asta în timp ce un altul, de la USR, înţelesese din toată povestea asta că era vorba despre înfiinţarea unui nou judeţ, aşa că nu i se părea nimic scandalos în faptul că „Ţinutul Secuiesc” ar avea imn propriu, pe care să îl asculte cu mâna la inimă Iohannis, și drapel, pe care să-l primească la schimb cu al României (vezi imaginile), cum ar fi făcut într-o vizită de lucru obişnuită în Bihor sau… la Budapesta.

Cert este că pandemia în România a fost declarată în mod oficial – chiar dacă doar (cu) subînţeles – încheiată, clasa politică revenind la preocupările ei de căpătâi, electorale, ante şi postpandemice, pe un principiu parcă desprins (şi el) mot à mot din documentul lui Streinu-Cercel, care, în încheiere, ca un mic tembelism-corolar (în mod straniu, necitat de duşmanii profesorului), specifica exact aşa: „Aceste 3-4 luni (recte cele de… „Vacanţă Mare”, că unii n-au înţeles nici pân-acum de unde acest nume năstruşnic – nota mea) vor fi considerate ca şi cum nu au existat vreodată”.

DE LA REMDESIVIR LA SUPIȚA DE PUI

… 74. Revenind (în principiu pentru ultima oară, dar nu promit) la teoria mea (conspiraţionistă) favorită, că mult mai mulţi oameni au fost infectaţi cu coronavirus şi au trecut deja prin şi de boala COVID-19 decât par să creadă – pe ghicitelea şi ei, în lipsa unor studii dedicate – specialiştii, am să înşir argumentele mele, bazate doar pe ce (ni se spune că) se ştie şi pe logică.

Aşadar, în condiţiile în care: 1. avem de-a face cu o afecţiune extrem de contagioasă, unde un singur om poate să infecteze, de pildă, un întreg spital (vezi „cazul Gerota”) înainte să prindă cineva de veste; 2. 80% din pacienţi sunt asimptomatici sau au forme uşoare, care se confundă cu o gripă banală, şi doar vreo 10% ajung să dezvolte forme severe, necesitând internare şi, eventual, terapie intensivă; 3. autorităţile din China, ţara de unde a pornit totul, par să fi reacţionat cu întârziere în a lua măsuri, pe de-o parte, şi, pe de alta, pentru a avertiza lumea întreagă despre ce se întâmplă cu adevărat, indiferent dacă, în această a doua privinţă, intenţionat, ca să ascundă realitatea, sau pentru că pur şi simplu au înţeles şi ele greu despre ce e vorba [paradoxal, vorbim despre ipoteza că virusul e natural, pentru că dacă ar fi fost scăpat din vreun laborator e de presupus că, ştiind momentul exact, asiaticii ar fi fost mai prompţi cel puţin în prima privinţă, respectiv să oprească răspândirea lui, presupunând că nu au aflat cu întârziere şi despre accident şi/sau că nu l-au lăsat liber cu intenţie, cum mai cred unii şi mai duşi cu pluta (decât mine) în a îmbrăţişa teoriile conspiraţiei] – şansele ca primii oameni infectaţi (de la liliac sau cine ştie ce altă dihanie) să se fi aflat fix în cei 10% cu simptome grave, astfel încât să fi ajuns direct la spital (eventual teleportându-se, nu cu vreun mijloc de transport public aglomerat) şi să (se) dea alarma în lumea medicală înainte ca boala să se fi răspândit masiv în comunitate sunt… (invers) proporţional mai reduse decât să fi fost dintre cei(lalţi) 80%, asimptomatici, care s-o fi împrăştiat pe scară largă înainte ca autorităţile (chineze), oricât de bine intenţionate şi prompte, să realizeze că e vorba de un nou virus (probabil doar după ce au văzut că prea sunt mulţi cei cu o pneumonie severă, chiar letală,… de sezon) şi să ia măsuri. Iar cum relaţia (aeriană) Wuhan-Milano înţeleg (din ce-am citit) că e cam la fel de strânsă şi dezvoltată ca Milano-Bucureşti…

75. Ce-mi plac mie specialiştii – medici, epidemiologi, infecţionişti… – care admit cu sinceritate că nu ştiu (fiindcă nu ştie nimeni) cum se tratează COVID-19, dar ştiu foarte bine cum… NU se tratează. Pe bune acum, s-or fi făcut studii aprofundate, ştiinţifice, despre efectele (sau lipsa lor) ceaiului de muşeţel sau ale supiţei de pui?! Adică ni se tot spune de la începutul pandemiei că sunt foarte multe cazuri, peste 80%, cu simptome uşoare sau chiar asimptomatice, respectiv de oameni care se vindecă de la sine, cu NIMIC, fără măcar să ştie că au fost infectaţi, dar categoric gargara cu apă cu sare, vitamina C, băile fierbinţi, ceaiurile calde, țuica fiartă etc., nu au cum să ajute. [Nu vorbim, firește (iar asta ar trebui să înţeleagă şi specialiştii ăia plimbaţi pe la televizor), despre cazurile atât de grave încât ajung la terapie intensivă!]

76. Nu ştiu cum se tot făcea, dar într-una din zilele trecute, de fiecare dată când comutam, în obişnuita mea zapare în goană după ştiri din surse cât mai diverse, pe canalul (mai mult sau mai puţin de televiziune) Digi 24, dădeam peste următorul titlu: „Firea, despre testarea în masă a medicilor”.

Dat fiind că, pe de-o parte, cei de-acolo nu invită şi nu arată mai niciodată pesedişti, „obiectivitatea” lor maximă constând în a le, chipurile, contrapune miniştrilor PNL cel mult nişte analişti „independenţi” de sorginte pupincuristbăsistă; pe de alta, madam primar vorbea, la fiecare apariţie, despre orice, mai puţin despre testări şi despre medici; iar pe de-a treia (parte, că am mai stabilit o dată că nu trebuie să fie doar două), tocmai fusese asasinat mediatic Streinu-Cercel, iar exagerările grosolane şi gogomăniile gigantice ale prompteriştilor digişti se număraseră printre principalele arme de asalt, m-am tot întrebat unde intenţionează să ajungă de data asta şi ce acuzaţii monstruoase pregătesc pentru primăriţă: să insinueze că nu e „în masă”, ci, eventual, „pe masă” [dislexie manifestată şi cu documentul lui Streinu-Cercel, când una citeau din el şi alta se făceau că (NU) înţeleg], indiferent ce şi-or fi imaginat ei că înseamnă asta rău?; să sugereze că procedura e făcută ÎMPOTRIVA medicilor, prin coerciţie fizică şi psihică, urmărindu-se de fapt nu testarea, ci uciderea lor „în masă”?; să „demonstreze” că procedura costă întregul buget al primăriei Capitalei rămas după „investițiile” la fel de inspirate în Catedrala Mântuirii Neamului?; să pară că, de fapt, madam Firea SE OPUNE testării, deşi ar fi bună, ajungându-se astfel, din vina ei, la pierderi de vieţi doctoriceşti?… Oricum, ceva naşpa despre ea.

...72, 73...

… 72. Dacă preşedintele Klaus Iohannis şi guvernul PNL, în frunte cu inginerul tecemist Ludovic Orban, tot au scăpat de profesorul Adrian Streinu-Cercel – care, cu toate păcatele lui, e o somitate în materie de viruşi, infecţii şi alte pandemii –, tendinţa fiind, acum, să se ocupe de problemele de gen tot felul de diletanţi, mă văd şi eu îndreptăţit să-mi exprim, mai degrabă reiterând, o supoziţie-speranţă, şi anume că n-ar fi deloc exclus ca foarte mulţi români să fi scăpat de grijă, făcând şi vindecându-se de COVID-19, asta chiar în contradicţie cu unul din puţinii specialişti rămaşi pe poziţie, domnul Alexandru Rafila, care – în lipsa unor studii specifice –, tot pe bază de simple presupuneri şi deducţii (i)logice, opina că n-a trecut prin boală mai mult de 10% din populaţia ţării, dat fiind şi numărul relativ mic de infectaţi care apar în urma testărilor noastre, oricum de proporţii liliputane.

„Modelul matematic” imaginat de mine (care altfel n-am nici în clin, nici în mânecă cu acest domeniu) este următorul: de vreme ce, până acum, (doar) aproximativ 10% din testele făcute s-au pozitivat, rezultă că, dacă prin absurd, mâine, în loc de obişnuitele, să zicem, maximum 5000-6000 de teste zilnice, realizate în condiţii specifice, s-ar efectua dintr-o dată 20 de milioane, recte la întreaga populaţie, ar rezulta circa 2 milioane de infectaţi. În lipsa altor cercetări suplimentare, precum studiile de „seroprevalenţă”, nu avem cum să ştim dacă restul de 18 milioane, rezultaţi negativ, au făcut deja boala (sau, mai precis, câţi dintre ei) ori nu şi, deci, sunt în pericol să o facă de-acum înainte, presupunând, pe bună dreptate, că nu prea avem cum să-i izolăm perfect şi dintr-odată pe cei 2 milioane de infectaţi.

Ei bine, logica mea e fix inversă decât a domnului Rafila: tocmai pentru că se pozitivează relativ puţine teste – în condiţiile în care, de pildă, relaţia noastră cu ţările cele mai afectate, Italia şi Spania, e una specială; valul de carantinaţi (sau… nu prea) a fost mult mai mare decât în alte state; iar teoria că virusul circulă prin Europa încă din toamnă are tot mai mulţi adepţi – nu cumva e o dovadă că mulţi dintre cei 90% care apar „negativ” au trecut deja prin boală? Aşa, de pildă, citeam că unele studii sugerează că în New York (unde epidemia a izbucnit mai târziu decât la noi, deşi, e adevărat, pe de altă parte, parcă şi măsurile de izolare au trenat mai mult) 22% din populaţie a fost bolnavă fără să aibă simptome (serioase).

73. Aş vrea să clarific (încă) un lucru (pentru cititorul meu cârcotaş; celălalt m-a înţeles din prima): atunci când vorbesc despre bâlbâielile actualilor guvernanţi, nu mă refer doar (sau în primul rând) la faptul că ordonanţele (militare?!) au părut că sunt date, fiecare, ca să îndrepte scăpările din cea/cele precedente; am înţeles şi eu că lucrurile sunt în dinamică şi se schimbă de la un moment la altul, necesitând revizuiri ale planurilor iniţiale. Atunci, însă, când ministrul Vela ba ne-a chemat de Paşte pe străzi şi în faţa bisericilor, la coadă, să luăm lumină şi anafură inclusiv de la poliţişti, ba s-a răzgândit (sau, mai degrabă, a fost răzgândit), literalmente peste noapte, fără să se fi schimbat ceva între timp; când acelaşi ministru Vela, după ce le-a limitat celor peste 65 de ani ieşirile la două ceasuri pe zi, alese absurd, la prânz (când se ştie că mai toţi oamenii vârstnici sunt, dimpotrivă, matinali), vrea acum, în sfârşit, să le pună la unele mai normale, dimineaţa, aducând drept argument (pe lângă cel, să spunem, raţional, că se face mai cald) unul citit parcă mot à mot din documentul doctorului Streinu-Cercel (care i-a cauzat acestuia demiterea), dar nicidecum de dată recentă, şi anume că la primele ore magazinele sunt proaspăt dezinfectate (aşa cum era şi pe vremea ordonanţei care stabilea intervalul 11.00-13.00), ministrului trebuindu-i, aşadar, aproape două luni să afle sau să înţeleagă ceva ce toată lumea ştia sau înţelesese de la bun început; când premierul Orban renunţă la mult discutatul plan de intrare în „șomaj tehnic” a bugetarilor, dar şi la tăierea, „din solidaritate”, indemnizaţiilor demnitarilor pretinzând că „nu mai sunt de actualitate, fiindcă ne apropiem de sfârşitul stării de urgenţă”, deşi mai avem trei săptămâni din ea, plus că nu-mi imaginez că la momentul anunţării lor chiar credea că vom sta în case cu lunile, aşa încât să fie de actualitate cine ştie câtă vreme... de la elaborarea lor propriu-zisă, realizată, fireşte, cu întârzierea tradiţională; când alde Cîţu se laudă cu facilităţi de genul neperceperii dobânzii la dobândă pentru amânarea ratelor la bănci, impuse de fapt de opoziţie şi după semnalele trase de analiştii independenţi, în condiţiile în care variantele iniţiale ale actelor normative emise de guvern erau de la pur şi simplu inepte la împovărătoare pentru cetăţeni, sau când urlă ca din gură de şarpe că forţele oculte i-au răpus un site de internet (esenţial pentru IMM-uri) făcut de fapt cu picioarele de cine ştie ce IT-işti tefelişti (vom afla oare vreodată câţi bani publici a costat?); când grâul (inclusiv sub formă de… biscuiţi) ba e interzis cu desăvârşire la export, ba doar în afara UE, ba nu mai e deloc etc. etc., astea sunt nişte stângăcii care, în actualele condiţii, doar printr-o baftă chioară de sorginte divină nu au devenit de-a dreptul criminale.

DOCTORUL ŞI INGINERUL

… 71. De câteva zile urmăresc, literalmente siderat, aproape mut de stupefacţie (înjurăturile pe care le trag de unul singur prin casă la adresa unora şi altora dintre protagonişti nu se pun), cum o mână de (prea puţini) oameni încearcă să-i convingă că 2 x 2 NU fac 5 pe cei (mult prea) mulţi, care fie refuză să se uite, măcar, pe tabla înmulţirii, fie nu izbutesc cu niciun chip s-o înţeleagă.

Cum nici metodele de a demonstra un adevăr atât de simplu nu sunt foarte numeroase, la fel cum este greu să încerci să dovedeşti, de pildă, că litera „a” este… litera „a”, diferită de „b”, „c” şi aşa mai departe, astfel încât de la un moment dat încolo nu faci altceva decât să te repeţi şi tu ca papagalul, riscând să cazi într-un ridicol chiar mai mare decât al ignoranţilor, n-am să mai adaug pe tema demiterii şi umilirii publice a lui Streinu-Cercel decât că mi-a prilejuit, printre multe altele, spulberarea iluziei că măcar Ludovic Orban şi-a păstrat ceva din bruma de bun-simţ de membru al unui partid (oarecum istoric) cu care am simpatizat aproape un sfert de veac (începând din 1990, ca să nu existe confuzii, la un calcul invers), PNL fiind acum, din punctul meu de vedere, pe deplin înghiţit şi digerat de sinistra creatură pedisto-pedelistă de sorginte băsistă, aşa cum se întâmplă prin filmele horror SF cu hoardele de zombi care îi atacă şi îi muşcă pe oamenii sănătoşi (indiferent de nivelul lor de inteligenţă original) transformându-i în nefiinţe asemenea lor. Orban s-a propulsat, astfel, direct în galeria (mea) cu personaje scabroase şi grobiene postrevoluţionare, ireverenţiosul său „Cercel” (cu vădit accent de „cercel”) stând (cel puţin) pe acelaşi nivel cu „măi animalule” al lui Iliescu şi „găozarul” şi „ţiganca împuţită” ale lui Băsescu, cu menţiunea că ultimii doi se adresau unor jurnalişti, pentru care, pe undeva, ocările politicienilor fac parte din riscurile meseriei (cel puţin în România), în timp ce Orban vorbea, totuşi, despre un profesor în medicină, infinit mai titrat decât un inginer tecemist șomer ca el.

În acelaşi timp, nu pot să nu remarc că, într-o ţară în care şi-aşa oamenii aveau reticenţe (îndreptăţite) să-şi manifeste cu entuziasm, asemenea italienilor, spaniolilor, americanilor, dragostea fierbinte pentru personalul medico-sanitar dintr-un sistem… pe care îl ştim cu toţii, o denigrare a celor aflaţi, nu-i aşa?, „în prima linie” (iar Streinu-Cercel rămâne pe baricade, ca o veritabilă avangardă, indiferent de cele petrecute zilele astea, doar dacă nu i s-o face lehamite de tot şi de toate) venită de la cel mai înalt nivel, de la preşedinte şi premier, aceiaşi care cu câteva săptămâni în urmă nu ştiau cum să-i mai îmbrobodească cu linguşeli şi şpăgi oficiale de teamă să nu ne lase pe toţi cu curu-n baltă, e tot ce mai trebuia ca să fie limpede că nu va mai vedea nimeni prea curând români aplaudând prin balcoane şi cântând ode pentru medici.

Sper totuşi că, înainte de a părăsi comisia anti-COVID, Streinu-Cercel i-a învăţat pe câţiva colegi măcar de unde se pornesc aparatele acelea de testare şi a trecut pe curat, într-o formă dactilografiată, schemele terapeutice pe care le-a prescris pentru întreaga ţară, altminteri existând riscul să nu-i fie descifrat scrisul de doctor, de vreme ce unii n-au fost în stare să înţeleagă corect nici ce a scris cu litere de tipar, la două rânduri, pe niște coli A4 cu antet.

„DR. ADRIAN MARINESCU: 2 MILIOANE DE ROMÂNI AU AVUT DEJA COVID-19”

… 68. Studiu de caz (de prezentat la o facultate de jurnalistică, la capitolul „Aşa NU!”):

Emisiunea (transmisă online, pe site-ul Mediafax) „Marius Tucă Show”. Invitat: doctorul Adrian Marinescu, de la Institutul Matei Balş. Întrebare (altminteri inspirată, venită probabil prin SMS, de la un telespectator): „În ce procent credeţi că a fost infectată populaţia din România şi, deci, într-o anumită măsură, imunizată?” Răspuns: „…La nivelul populaţiei, 1 din 10 probabil că a trecut printr-o formă de COVID-19”. Întrebare: „…” (ceva lipsit de relevanţă).

Sigur, domnul Marius Tucă-Show se prea poate să nu fie tocmai un bun aritmetician (că de MATEMATICian nici nu poate fi vorba), dar 1 din 10, respectiv 10%, dintr-o populaţie de 20 de milioane, înseamnă 2 milioane de cetăţeni, care, aşadar, conform unui reputat doctor, plimbat ca megaexpert între toate posturile de televiziune, au trecut prin boală, cum se spune. Asta în condiţiile în care cifrele oficiale arată că, la ora actuală, sunt infectaţi mai puţin de… 10 MII de români.

În acest moment al interviului, un jurnalist adevărat (spre deosebire de domnul Marius Tucă-Show), ca să procedeze şi perfect deontologic, ar fi insistat, remarcând exact cele de mai sus, şi anume că e vorba de 2 MILIOANE de oameni, ceea ce poate l-ar fi făcut pe domnul Marinescu – foarte probabil nici el cine ştie ce aritmetician – să dea uşor înapoi, speriat de proporţiile cifrei brute, şi să spună ba că nu mai suntem chiar 20 de milioane, ci doar vreo 18 sau – pe statisticile de la alegeri – chiar 15, ba că nu a luat în calcul şi copiii sau bătrânii (?!), astfel încât ar fi rămas, să zicem, „doar” vreun milion, cifră oricum impresionantă şi demnă de orice titlu („Dr. Adrian Marinescu: 1 milion de români au avut deja COVID-19!”) care să facă apoi înconjurul ziarelor și televiziunilor, spre deosebire de banalul „Dr. Marinescu: Vârful epidemiei în România este foarte aproape”, sub care a fost livrat interviul pe Mediafax.

Tot un (alt) jurnalist adevărat (spre deosebire de domnul Marius Tucă-Show), dar poate mai puţin ataşat normelor deontologice, ar fi mers pe burtă şi nu ar fi insistat, tocmai pentru a nu se alege cu o semiretractare, titrând direct (așa cum fac eu, asumându-mi rolul negativ): „Dr. Adrian Marinescu: 2 milioane de români au avut deja COVID-19”, titlu rămas şi în cazul anterior, cu condiția ca domnul doctor să fi conştientizat de la bun început ce a spus şi să n-o dea la întors.

69. Se prea poate ca aseară, când a socotit numărul infectaţilor din ultimele 24 de ore… exact cum o făcusem şi eu dimineaţa, când văzusem ştirea că 301 au fost depistaţi doar într-un ceva centru de afecțiuni psihice din Suceava, gândindu-mă că la raportarea oficială de la ora 13.00 vom avea parte de o cifră record, chiar şi dacă din restul ţării ar fi venit numai în jur de 200 (una din valorile mititele din ultimele zile), doar că totalul general a fost până la urmă de 306 („dintre care 301 doar dintr-un singur focar!”), ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru (căruia îi aparţine şi citatul anterior), să fi fost prea obosit ca să mai realizeze ce vorbeşte, aşa cum ne explică întruna liberalii că e şi firesc, la câte au de rezolvat bieţii miniştri (încât ai crede că fiecare din ei se ocupă personal de absolut toate problemele ţării, deci inclusiv de cele din sferele de activitate ale celorlalţi, şi de parcă n-ar avea fiecare câte o armată de consilieri, secretari de stat, directori etc.), de unde şi bâlbele permanente, răzgândelile, retractările, cele nouă ordonanţe (militare?!) care de fapt o tot corectează pe prima ş.a.m.d.

De altfel, verificând (aşadar eu!) cifrele pe judeţe, furnizate zilnic de cei de la GCS, m-am convins că domnia sa spune prostii, la Suceava, de pildă, fiind raportate doar vreo sută şi ceva de noi cazuri (nicidecum măcar 301), încât cei de la centrul cu pricina poate vor apărea în statistici astăzi, sau vor fi eşalonaţi cine ştie cum, în funcţie de interesele guvernanţilor (am mai vorbit despre tipul acesta de manipulare a datelor cu infectaţi şi decedaţi), dar socotind (fie şi pe degete, cum putea face Marius Tucă-Show) după balivernele îndrugate de domnul Tătaru, s-ar fi putut crede că epidemia în România s-a terminat deja, dacă din cele peste 3000 de teste efectuate ieri (şi-aşa mai puţine decât în zilele precedente, când au ajuns spre 5000), în tot restul ţării au fost depistate doar... 5 (cinci) cazuri de noi infectaţi cu coronavirus. Nu ne-ar mai fi rămas decât să păstrăm carantina la Suceava şi să ieşim naibii din izolare, fiindcă mai puţin de 5 cazuri pe zi nu cred să avem vreodată în următorii doi ani, cum ne tot sperie specialiştii.

70. Aşadar, spre satisfacţia unei jurnaliste isterice şi proaste de la România TV, care zilele trecute îşi exprima în mod obsesiv nedumerirea în legătură cu faptul că poliţiştii nu fac uz de armă în confruntările cu cetăţenii recalcitranţi (chiar dacă, de pildă, niciunul dintre „oamenii legii” nu fusese măcar rănit), am avut parte, azi-dimineaţă, şi de prima victimă răpusă de un glonţ de pistol Carpaţi 7,65, nu de COVID-19 (cel puţin până la efectuarea post-mortem a testului!). Fireşte, ea nu este un rom dintr-un clan, ieşit cu toată şatra la atac în cartierul Rahova sau într-un sat de cine știe unde, ci un bărbat dintr-un bloc din sectorul 1, împuşcat, cică, în picior, şi… decedat la spital.

ÎNTREBĂRI DESPRE ÎNTREBĂRI

… 66. Chiar dacă jurnaliştii şi, mai ales, prompteristele de la posturile de știri nu s-au săturat să le pună, eu m-am săturat să-i aud pe guvernanți, precum ministrul Sănătăţii sau, mai rar şi mai aplicat, cei ai Internelor şi Finanţelor, ori însuşi premierul, şi specialiştii, cu sau fără ghilimele, ca Marinescu, Arafat, Rafila, Streinu-Cercel şi câteva cucoane de pe la spitalele din provincie, invitate cvasipermanente, răspunzând, cel mai adesea stereotip şi fără vreun aport informaţional proaspăt, la întrebări gen „când se va atinge vârful pandemiei?”, „câţi infectaţi/morţi (?!) vom avea?”, „când vom putea ieşi din izolare?”, „când se deschid granițele?”, „va mai fi un al doilea val al pandemiei?”, „virusul a suferit mutaţii?”, „când vom putea reporni economia?”, „ce trebuie să facem când se ridică restricţiile?”, „când vom reveni la o viaţă normală?” sau chiar la mai esenţiala şi concreta „ce măsuri luaţi pentru a depăşi criza economică?”, de unde aflăm în general că totul depinde doar de populaţie – dacă stă cuminte în case, dacă nu se duce în vizite la rude, dacă poartă mască şi mănuşi (inclusiv după revenirea la… aproape normalitate), dacă respectă „distanţarea socială” (idem) etc.

Ei bine, eu aş vrea să ştiu nu atât ce putem face noi, oamenii de rând, pentru noi înşine, cât ce fac autorităţile, actuale şi viitoare, aşa încât aş pune deja cu totul și cu totul alte întrebări: „câte paturi de terapie intensivă (de-alea cu „ventilatoare”) plănuiţi să inauguraţi în viitorul foarte apropiat (2-3 luni)?”, „aveţi bani pentru ele?”, „s-au deblocat importurile?; iar dacă nu, ce faceţi pentru asta?”, „aveţi soluţii concrete de producţie internă?”, „câte spitale, eventual de campanie, puteţi da în funcţiune până la toamnă (când mai toţi experţii avertizează că va veni acel „al doilea val”), „ce procent din PIB aveţi de gând să alocaţi (la rectificarea bugetară şi în bugetele următoare) pentru Sănătate, ca să nu mai fim codașii Europei cu actualul 5%?”, „există discuţii pentru un pact naţional în acest sens cu toate formaţiunile politice?”, „ne puteţi da asigurări că veţi face stocuri suficiente de materiale necesare, inclusiv de medicamente pentru tratament sau vaccinuri, atunci când vor apărea?” etc. Asta deoarece, din câte am tot înţeles până acum şi am cam văzut din exemplul Germaniei, cel mai important, de la un moment dat încolo, nu e să ne băgăm (definitiv) în gaură de şarpe ca să ne ascundem de virus, ci ca sistemul de sănătate publică să fie capabil să facă faţă dacă oamenii se vor mai şi îmbolnăvi, odată ieşiţi din actuala carantină generalizată.

67. După ce ieri, mai cu seamă spre seară, l-am făcut şi eu cum mi-a venit la gură şi în minte pe Adrian Streinu-Cercel pentru documentul acela din care, conform relatărilor presei şi postărilor de pe Facebook, ar reieşi că aproape vrea să-i eutanasieze pe oamenii de peste 65 de ani ca să nu-i mai ocupe prea puţin numeroasele paturi de terapie intensivă, azi-dimineaţă l-am citit şi eu cu ochii mei, prilej cu care am constatat că dracul nu e chiar atât de negru şi nici documentul atât de sinistru. În afară de nişte naivităţi (cam grosolane) legate de lucruri oricum ieşite din sfera de competenţă a profesorului, cum ar fi măsurile – hodoronc-tronc – economice, de genul „TVA-ul va fi oprit”, „Taxele vor fi suspendate pentru toată lumea”, „Toate costurile vor fi decontate de Stat NU de cetăţeni. Aici intervine Fondul de Rezervă al Ţării” şi al unor prevederi doar neaprofundate suficient, cum ar fi decalarea programului de muncă pe grupe de vârstă, ceea ce, pe lângă faptul că oameni de leaturi diferite tot vor veni în contact, dar cu două ceasuri mai târziu, m-a făcut să-mi imaginez o situaţie de pe un şantier, unde un tânăr de 25 de ani are ca sarcină săparea unui șanț, iar un matur de 45 introducerea unui – să zicem – cablu în ea, doar că, în conformitate cu prevederile documentului, cel din urmă trebuie să vină la muncă la ora 7.30, iar primul la ora 9.30, măsurile sunt foarte asemănătoare cu cele deja aplicate, de unde se poate deduce inclusiv că documentul nu e atât de recent pe cât presupunea presa.

Privitor la persoanele peste 65 de ani, se vorbeşte într-adevăr de izolare, dar fără a se insista pe mutarea lor în spaţii speciale, „conceptul casă” fiind definit într-o accepţie mai largă, cuprinzând „propria locuinţă”, „locuinţă de vară”, „apartament închiriat”…; doar cei care n-au alte posibilităţi vor fi „instituţionalizaţi prin rechiziţionare de hoteluri etc.”.

Ca o părere proprie (carevasăzică a mea), procedura mutării bătrânilor în cămine sau în alte „facilităţi” de acest tip ar fi una mai degrabă criminală, într-o ţară (recte a noastră) unde principalele focare de infecţie cu coronavirus sunt tocmai spaţiile administrate de autorităţi, în frunte cu spitalele, fapt care, printre altele, mă face să mă întreb dacă s-a introdus deja în „definiţia de caz”, pentru „anchetele epidemiologice”, şi perindarea „contacţilor” printr-un astfel de stabiliment. Adică, pe lângă întrebarea-standard, dacă s-a întors din altă ţară, eventual aflată în „zona roșie”, un om (cu simptome) trebuie neapărat chestionat dacă a trecut în prealabil pragul (sau poarta) unui spital, indiferent pentru ce afecţiune minoră, cum ar fi o luxaţie a gleznei, sau chiar dacă doar şi-a vizitat o rudă internată, iar un răspuns pozitiv îl face automat suspect şi eligibil pentru un test de COVID.

VENIȚI SĂ LUAȚI COVID! („PETRECEREA CONTINUĂ”)

... 64. În afara imaginii cu Vela fugărit de alde Iohannis, Orban şi Arafat în încercarea de a-l împiedica să iasă în faţa camerelor de luat vederi, despre care scriam ieri, ministrul de operetă al Internelor mi-a mai evocat, în urmă cu două nopţi, când a apărut să ne spună despre acordul (între timp coborât de către preşedinte la rangul de „aşa-zis”, şi modificat) dintre MAI şi Patriarhie, celebrul personaj interpretat de Toma Caragiu, Gârneaţă, în sceneta „Petrecerea continuă”, când vorbea cu un exagerat aer serios hazliu despre lucruri grave, dar într-un context hilar, cum ar fi „sosirea la locul de petrecere se va face la oră fixă, pe bază de pontaj individual…”, „funcţia de Moş Gerilă va fi acordată unei salariate fruntaşe, denumită, pe scurt, Tanti Gerilă”, „surprizele vor fi afişate la loc vizibil, pentru ca fiecare salariat să semneze de luare la cunoştinţă despre fiecare surpriză în parte” sau „tradiţionalul pom de iarnă, adică bradul, se va aprinde numa’ în prezenţa pompierilor voluntari şefi de tulumbă…”. Exact la fel şi aseară, când a mai strâns oleacă şurubul slăbit excesiv.

În aceste condiţii şi dată fiind papara pe care, spre cinstea lui, i-a administrat-o la prânz preşedintele Iohannis, toată ziua de ieri am aşteptat demisia sau demiterea lui Vela, un (alt) exerciţiu de imaginaţie pe care îl recomand tuturor celor interesaţi, dar în special colegilor săi (de guvern, de partid…) care îl ţin în braţe, fiind cum va apărea el cu morga oficială şi geaca de piele să anunţe şi să buchisească, în obişnuitul stil semidoct, Ordonanţa (militară?!?!) numărul 9, indiferent când va fi ea emisă; ce credibilitate să mai aibă un asemenea personaj caricatural, urecheat de preşedinte şi numit… „unii şi alţii”, şi care practic s-a incriminat singur şi i-a luat drept complici pe toţi liberalii pentru instigările de la mitingul din 10 august 2018 atunci când i-a acuzat pe cei din PSD că ar putea să recurgă la o diversiune similară în noaptea de Înviere pentru a decredibiliza forţele de ordine şi partidul de guvernământ?! Cum, însă, cel puţin deocamdată (dar e şi astăzi o zi), nu s-a întâmplat nimic în acest sens (al demisiei/demiterii lui Vela), nu-mi rămâne decât să concluzionez că ministrul de Interne şi preşedintele se joacă de-a poliţistul bun şi poliţistul rău cu noi, din raţiuni evident electorale („răul” neavând ce să mai piardă, din acest punct de vedere).

În altă ordine de idei, am constatat că multă lume i-a luat ieri apărarea ministrului de Interne, aducând în sprijinul iniţiativei lui de a relaxa regulile zilele astea, pentru ca – vezi Doamne – oamenii să simtă că e Paște (urmând apoi să simtă din plin şi că e pandemie, nu ca până acum, când am fost cumva feriţi!), tot felul de argumente (stupide). Aşa, de pildă, unul tot compara situaţia de la supermarketuri şi din pieţe, unde adesea se creează aglomeraţie, cu cea de la biserici, care n-ar avea de ce să fie mai rea, vorbind de „hrana spirituală” care ar fi la fel de importantă precum cea propriu-zisă, (i)logică de sorginte vag teologică ce recunosc că mă depăşeşte, tot ce pot să spun fiind că aş prefera să limitez riscurile la cei care chiar trebuie să mănânce zilnic (fie şi de post), decât să mă molipsesc de la unul care vine în (acelaşi) supermarket după ce a luat prescură cu covid de la un poliţist în seara… dinaintea Învierii.

Unde aş putea fi de acord cu „Martorii lui Vela” e când aduc drept (contra)argument faptul că multe magazine non-esenţiale, precum cele de bricolaj (sau chioşcurile de ziare, aş adăuga), au rămas deschise pe toată durata stării de urgenţă, numai că şi aici logica mea e fix inversă, în sensul că mi-am exprimat de nenumărate ori uimirea şi revolta față de această situaţie, fiind de părere că ar trebui închise şi acestea, nicidecum să le luăm drept exemple pentru a mai deschide şi alte… nu atât tipuri de magazine, cât potenţiale focare de infecţie. Asta ca să nu mai spun (de fapt cred că am şi spus-o, la momentul respectiv) că mie mi s-au părut ipocrite şi discuţiile despre aglomeraţia de la aeroportul din Cluj, în condiţiile în care… circulă metroul bucureştean şi funcţionează mijloacele de transport STB!

În plus, conform (i)logicii celorlalţi, care ajung să pretindă că practic e suficient să ne punem măşti şi mănuşi ca să fim în deplină siguranţă, nu văd de ce nu am merge şi mai departe, eu având, de pildă, sincera convingere că nu m-aş infecta nici dacă m-aş duce într-un parc, dat fiind că sunt (încă) un tip agil şi pot ocoli rapid orice plimbăreţ dintre miile care ar trece prin el, şi nici dacă aş ieşi la un grătărel pe malul unui râu sau într-o poieniţă, pentru că dintotdeauna am fost genul căruia îi place să stea cât mai departe de semeni, nu o dată renunţând la tot picnicul dacă n-am găsit un loc suficient de izolat. Ba, la o adică, de 1 Mai ştiu şi o plajă aproximativ secretă, unde mi-aş putea pune prosopul la mai mult de doi metri de oricare altul, iar ca să înot oricum mă duc mereu dincolo de geamanduri, unde nu mai e aproape nimeni. Aşa că… de ce dracu mai stăm în case?!?!

Probabil cam așa au gândit şi o serie de vedete, în special sportive, gen Cristiano Ronaldo, care s-au trezit, de pildă, să se antreneze normal, pe considerentul că-şi permit câte un teren (de fotbal) sau un bazin (de înot) doar pentru ele, până şi-au luat înjurături de la fani şi au înţeles că nu e moral să trimită asemenea semnale „în plină pandemie”, când toţi ceilalţi au înţeles că, şi trebuie să stea cuminţi în case. Mai puţin creştinii ortodocşi… Daniel şi Vela (eu sper în continuare că restul sunt mai inteligenţi decât ei şi nu-i ascultă).

Cât priveşte strict procedurile (inclusiv cele „noi”, propovăduite aseară) prin care se vor lua „Lumina Sfântă” şi „ pâinea binecuvântată, în formă de prescuri, stropită cu agheasmă şi vin, numită paşti” (precizările ministrului!), cred că s-a creat şi un soi de confuzie. Din punctul meu de vedere, nu este vorba atât (sau doar) despre înghesuiala care s-ar putea (recte s-ar fi putut, până la modificarea schimbării) crea în faţa bisericilor sau de simpla ieşire din case a credincioşilor, cât (sau ci şi) despre momentul strict al împărţirii, atunci când eu personal nu văd cum pot fi oferite lumina sau bocceluţele cu prescuri fără ca oamenii să se apropie periculos de mult unii de alţii, asta după ce măcar o parte dintre ei, voluntarii sau preoţii (dacă la poliţişti s-a renunţat) au intrat în contact cu mii de alţi oameni, dintre care, teoretic, cine ştie câţi infectaţi şi bolnavi de COVID-19 fără simptome. Chiar şi presupunând că totul decurge perfect, iar de la un bloc, de pildă, iese doar administratorul (vedea-l-aş pe-al meu, care de când cu pandemia s-a ferecat în apartament și măcar nu mai bântuie întruna pe la spălătorie!), el poate să ia covid de la voluntar, după care îl împarte la tot blocul.

Sigur, în principiu ar mai fi varianta folosită, dacă am înţeles bine, de firmele de curierat, şi poate de cei care livrează pizza, de a lăsa ce au de lăsat în faţa uşii, însă nici nu vreau să-mi imaginez ce se poate întâmpla cu o lumânare lăsată pe… preşul (inflamabil) de pe hol pentru a fi aprinsă de administrator, aşa cum odinioară se lăsau sticlele de lapte goale pentru a fi „umplute” (vorba vine, erau, fireşte, doar înlocuite cu unele pline, dar când eram mici se prea poate să fi crezut şi într-un altfel de miracol). Oricum, însă, „acordul” vorbeşte despre împărţirea „din pragul casei ori de la fereastră”, aşa că e şi mai rău.

65. Apropo însă de pericolul unor contacte suplimentare inutile, chiar voiam să scriu despre faptul că, duminica trecută, în timp ce-mi făceam plimbarea în ritm alert prin jurul blocului, substitut al ieşirilor cu bicicleta, am fost oprit de o patrulă de poliţie şi controlat la Declaraţie şi buletin. Din fericire, totul a decurs bine, agentul fiind OK şi necomentând că, printre altele, Declaraţia era în telefonul mobil, dar, având în vedere că de la instaurarea regulilor de izolare eu chiar n-am mai ieșit din casă decât aşa, în apropierea locuinţei, ocolind orice trecător la mai mult de doi metri, inclusiv pe carosabil sau trecând pe trotuarul de vizavi (pe bune!), iar cumpărăturile (mi/ni) le face doar soţia, care, fiind o idee mai tinerică (dar, în schimb, ca factor de risc, şi ceva mai plinuţă, chiar dacă doar prin comparaţie cu mine, care sunt aschilambic!) şi speriată de faptul că bărbaţii par să fie mai predispuşi la deces de COVID, se sacrifică pentru binele familiei, dacă m-aş îmbolnăvi (primul) ar fi clar că n-aş fi avut de la cine altcineva să iau virusul decât de la poliţistul cu pricina, care şi-a pus mâinile (era să zic „labele”, dar cum a fost un tip de treabă, în ciuda temerilor mele trecute şi… viitoare, mă rezum la „mâinile”), fie şi înmănuşate, peste tot pe ecranul telefonului meu şi pe cartea de identitate (din plastic!), după ce poate a făcut la fel şi cu ale unui infectat, asta dacă mai e valabilă povestea cu suprafeţele, iar eu n-am fost destul de atent cu dezinfectarea la întoarcerea acasă.

În concluzie, iată de ce voi lua (şi anul ăsta) lumină de la televizor.

VÂRFUL PANDEMIEI ȘI CULMEA PROSTIEI

... 63. Că tot am tot vorbit zilele trecute despre schizoidia generalizată (deci inclusiv, sau mai ales, la nivel guvernamental) şi despre reprezentanţi ai autorităţilor care ar trebui cercetaţi penal nu doar pentru zădărnicirea combaterii bolilor, ci de-a dreptul pentru facilitarea răspândirii lor:

Lăsat absolut rece, ca orice psihopat lipsit cu totul de sensibilitate şi empatie, de imaginile altminteri profund impresionante cu Papa Francisc vorbind în timpul sărbătorilor de Paşte (catolic) nicidecum în pustiu, ci doar într-o bazilică şi o piaţă San Pietro goale, pe care credincioşii unei confesiuni religioase care s-a dovedit o dată în plus că (şi de ce) aparţine părţii mai civilizate a aceleiaşi ginte latine din care suntem mândri că ne tragem şi noi, românii, au înţeles, îndrumaţi şi de liderii lor spirituali, că nu trebuie să le ia cu asalt şi să se calce în picioare (aşa cum, de pildă, facem noi, ortodocşii, an de an, să luăm lumină) măcar în vreme de pandemie, ministrul de Interne, Marcel Vela, a fost dus în ispita electorală de diabolicul – atât ca înfăţişare, cât şi la caracter – patriarh Daniel şi a încheiat un ruşinos „acord” (?!) istoric, de sorginte mai degrabă ceauşistă, între MAI şi BOR, sau (doar) Patriarhie, pentru a-i lăsa pe – în viziunea lor – înapoiaţii lor supuşi români, prea habotnici şi închistaţi în credinţa lor cu iz de superstiţie fariseică pentru a înţelege gravitatea situaţiei cu care ne confruntăm, convinşi că Dumnezeul lor e atât de hain şi meschin încât îi va pedepsi dacă nu-şi iau porţia de prescură „sigilată igienic” dimpreună cu tradiţionala friptură de miel, să meargă la biserici aproape ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în ultimele luni.

Sigur, nu mă pricep câtuşi de puţin la riturile şi ritualurile bisericeşti, însă dincolo de cât am ajuns să mă pricep, în schimb, de nevoie, la tot ce ţine de pandemie, gen „distanţarea socială” şi ieşirea din casă doar cu Declaraţie pe proprie răspundere, n-am putut să nu remarc că, pentru a scoate cu tot dinadinsul credincioşii pe străzi, patriarhul sau sinodul sau cine are atribuţii în acest sens din partea BOR a apelat la niscai derogări de la cutume, astfel încât anul acesta Iisus pare să învie mai devreme, „începând din jurul orelor 7 seara”, când începe să se distribuie, în mod organizat, de către autorităţile competente, în frunte cu agenţii de poliţie din filtre şi patrule, lumina, iar ceva ce se oferea până acum în prima şi/sau a doua zi de Paşti, poate chiar amintita prescură, „va fi disponibilă în lăcaşele de cult” începând de vineri, de la nu ştiu ce oră. Or, în aceste condiţii, de ce nu se putea merge şi mai departe cu – vorba vine – „progresismul”, acceptând (clericii) ideea că măcar anul acesta Mântuitorul sau Dumnezeu poate binecuvânta bucatele şi poate aprinde lumina sfântă şi în mod direct, nu doar prin intermediul trimişilor Lui pe pământ. De altfel, zilele trecute, prin glasul unor preoţi care chiar mă făcuseră oarecum mândru, pentru că păreau să se ridice la nivelul omologilor lor catolici, se sugerase că lumina poate fi luată de la candele (presupun că orice ortodox atât de fervent încât să nu se poată resemna cu ideea că nu ajunge la biserică de Înviere are una în casă).

În altă ordine de idei, este greu de înţeles de ce liderii opoziţiei, care – din punctul meu de vedere cam la fel de stupid – cer să se reia rapid, „cu măsuri sporite de siguranţă”, activităţile economice, sunt catalogaţi drept iresponsabili, când, la urma urmelor, probabil că se gândesc exact la ceva de genul celor imaginate şi puse în operă de Vela: o mascaradă de „distanţare socială”, în care mănuşile, măştile şi spirtul rezolvă toate problemele pe care nu le-au rezolvat nici în cazul profesioniştilor din spitale, şi abia le limitează amploarea izolarea la domiciliu a unui întreg mapamond.

Totuşi, deoarece aseară, văzându-l şi auzindu-l pe Vela, am avut la un moment dat parcă aievea în faţa ochilor o imagine cu el fugind pe holurile imobilului, către încăperea unde se filma, urmărit de alde Iohannis, Orban şi, mai ales, Arafat, care însă, în încercarea disperată de a-l împiedica să facă penibila declaraţie publică, n-au reuşit decât să-i smulgă haina de piele obişnuită, obligându-l să înhaţe din goană imitaţia aceea (şi mai) ieftină în care a şi apărut, încă sper să asistăm azi la o erată venită de la cele mai înalte niveluri. Altfel, nu ne rămâne decât să nădăjduim că enoriaşii vor fi mai înţelepţi decât autorităţile laice şi religioase, şi vor lăsa poliţiştii să-şi dea lumină unul altuia şi preoţii să se ghiftuiască singuri cu prescură.

Cum însă necunoscute sunt căile Domnului, lucrurile pot lua orice turnură, iar oamenii (chiar şi cei politici) vor avea de tras învăţăminte (inclusiv de natură religioasă) şi dacă nu se va petrece nimic dramatic, dar şi dacă vom ajunge efectiv peste noapte (cea de Înviere) una dintre ţările cel mai greu încercate de pandemie.

CÂND ŞI MAXIMUM E MINIMUM

... 62. Mircea Badea este poate cel mai grăitor exemplu despre ce înseamnă în România de azi un personaj public aproximativ pozitiv (nu la testul de coronavirus, fireşte, ci din punctul meu de vedere), cu o inteligenţă acceptabilă şi luări de poziţie aproape de bun-simţ, cel puţin în privinţa justeţii lor, dacă nu şi a exprimării propriu-zise, care adesea frizează vulgarul: după ce vorbeşte minunat timp de (maximum) cinci minute, punând punctul pe „i” şi dând glas unor analize sau idei excelent argumentate, logice, în deplin acord cu ale mele, în al (cel târziu) şaselea trânteşte o imbecilitate de proporţii monumentale, (ne)demnă de cel mai stupid individ pe care l-am întâlnit vreodată în viaţă sau l-am văzut la televizor.

Aseară, de pildă, nici n-a terminat bine de criticat, pe bună dreptate, apariţia preşedintelui francez Macron, care trăncănise o jumătate de oră (adică atât a transmis Antena 3, dar nu părea să se apropie de final) doar ca să-şi anunţe compatrioţii că-i mai ţine în case o lună întreagă de zile ca să aibă el suficient timp să cugete, dimpreună cu „specialiştii”, ce trebuie făcut în economie după ce se termină epidemia (sistem preluat şi de luminaţii noştri, care parcă nu fac altceva decât să tragă de timp până le vine în minţile lor microscopice vreun plan izbăvitor sau măcar văd cum procedează alţii), că s-a trezit vorbind despre imaginile acelea cu români încolonaţi, cică, pe ogoarele Germaniei, pe care Antena 3 le prezentase ca fiind din ajun, numai că se demonstrase fără putinţă de tăgadă că sunt… din 2016, Badea emiţând gogomănia supremă, în termeni de fake-news pseudojurnalistic autohton, că e „tot aia”, întrebându-se retoric-inept ceva de genul „păi ce s-a schimbat de-atunci?”, panseu de şcolar repetent de trei ori în clasa întâi, al cărui unic sâmbure de adevăr, cât unul de kiwi, era complet anihilat de amănuntul că imaginile fuseseră difuzate tocmai pentru a demonstra, chipurile, că bieţii „sclavi” români sunt obligaţi de veroşii latifundiari germani să nesocotească regulile elementare de distanţare socială „în plină pandemie” de coronavirus. Cam asta fiind şi nesemnificativa diferenţă (pentru cinveva cu un coeficient de inteligenţă subunitar) între 2016 şi 2020: o amărâtă de pandemie.

„ÎN PLINĂ PANDEMIE…”

… 54. Dat fiind că apar tot mai multe voci care susţin teoria mea (vag conspiraționistă) favorită, şi anume că „noul coronavirus” n-ar fi în fapt chiar atât de nou, ci s-ar afla în circulaţie, măcar prin China şi poate Italia, încă din toamna anului trecut, iar tot mai multe ţări au început să o şi verifice cumva în practică, apucându-se de bulversantele, pentru unii (cum ar fi premierul Ludovic Orban!), „testări în masă”, de fapt un soi de sondaje nu de opinie, ci de virus, pe un eşantion reprezentativ din populaţie, care să arate, pe de-o parte, cam care este nivelul real al infectărilor actuale, iar pe de alta, câţi oameni „au trecut (deja) prin boală”, nu m-ar mira ca pe la vară, când poate vom sta în sfârşit cu burţile la soare pe plajele însorite de la Mamaia, Eforie şi Neptun (dacă prin Bulgaria nu ne-om încumeta încă să mergem), principalul subiect de discuţie, inclusiv la nivel planetar, să fie despre inepţia guvernelor din toată lumea (iar pentru unii cel pur şi simplu mondial, din umbră), care ne-au ţinut degeaba în case, deşi eram practic mai mult sau mai puţin imunizaţi, trecuţi aşadar prin boală asimptomatic sau crezând că am avut numai câte un guturai sau cel mult o gripă sezonieră, cam pe sistemul ilegalistului care se ascundea deşi nu-l (mai) căuta nimeni sau a soldatului japonez rămas în tranşee mult după ce războiul se încheiase. Iar cum noi, românii, conform unor studii poate aparent uşor rasist-pozitive occidentale, părem, pe de-o parte, mai rezistenţi decât alţii, fie pe motiv de genă (bună?!; de necrezut!), fie de slăvit vaccin ceauşist anti-TBC (dacă am înţeles eu bine), iar pe de alta, categoric am avut şi de sărbătorile de iarnă o relaţie de vânzoleală aparte cu Italia, care la rândul ei are una fix cu Wuhanul, împrejurări la care se adaugă contagiozitatea explozivă a virusului, chiar am fi putut fi în prima linie a infectărilor… discrete şi, pe cale de consecinţă, a imunizării de turmă.

De altfel, (mi se) pare ciudat cum toți „contacţii” noştri de la – chipurile – debutul epidemiei, prin februarie, cei de genul fostului ofiţer din „cazul Gerota”, au făcut primul lor drum fix într-un spital, pe care l-au şi infectat, nu într-un autobuz supraaglomerat, la metrou sau într-un supermarket, astfel încât transmiterea cică n-a devenit „comunitară” decât acum, după alte două luni…. de izolare la domicilii.

Iată de ce aştept cu nerăbdare ca domnului Streinu-Cercel să-i fie aprobat studiul acela cu „testarea în masă” (socotit de unii drept „prematur”), care ar putea avea rezultate surprinzătoare, mai cu seamă că, dacă am extrapola actuala rată de pozitivare a testelor oficiale, de 10-12% (ce-i drept, efectuate în nişte condiţii despre care nu ştim prea multe, dar bănuim că sunt făcute celor predispuşi să prezinte afecţiunea, respectiv medicilor şi pacienţilor din spitale, celor din carantină etc.), ar însemna că peste 2 milioane de români sunt infectaţi, plus cine ştie câţi au trecut deja prin boală, una din consecinţele logice favorabile fiind şi o mult mai mică rată a mortalităţii, chiar şi în condiţiile în care în continuare sunt declaraţi ca răpuşi de COVID-19 (nu de cancer, infarct sau altele asemenea) toţi cei cu rezultat pozitiv (inclusiv sau mai ales post-mortem) la test (unul care, fireşte, astă iarnă nu exista, ca să ne scadă mortalitatea din alte cauze), nu doar cei care prezintă semnele unei afecţiuni virale în stadiu avansat, gen imaginile acelea pe care ni le tot prezintă televiziunile (ca să nu mai vorbesc de reţelele de socializare), cu plămâni făcuţi ferfeniță şi aşa mai departe.

55. Apropo de cine şi cât testează şi cu ce efecte, iată că după atâta amar de vreme de când presa vorbeşte (cu obişnuita ei superficialitate) despre asta, eu tot nu m-am lămurit în legătură cu metodologia folosită de nemţi, francezi, italieni, spanioli, englezi, americani… Adică, dincolo de faptul că ni se spune că toţi testează infinit mai mult decât noi, gen nemţii care fac 500.000 de teste pe săptămână (informaţie pe care jurnaliştii, analiştii şi politicienii par mai degrabă s-o ia unii de la alţii, decât s-o verifice fiecare în parte) sau că englezii tot comandă fix „3 milioane de teste” (rapide? de-alea RT-PCR sau alt tip?), mie tot nu mi-e clar cum se procedează: oamenii sunt opriţi pe stradă ca să fie testaţi?; merge cineva la ei acasă?; sunt chemaţi la spital?; li se trimit „kiturile” prin poştă?; sunt luaţi din supermarketuri?... Iar după ce testul iese pozitiv, ce se întâmplă? Respectivii sunt duși (cu izoleta?) la spital? Sunt, dimpotrivă, trimişi acasă (în special dacă testul le-a fost făcut cine ştie unde)... Că la noi, aşa cum tot spun şi ni se spune, e simplu: pe lângă că, spre deosebire de mai toţi ceilalţi, avem o mulţime de oameni veniţi din „zonele roşii” în carantină, unde să tot testezi şi să rezulte infecţii, spitalele au devenit o sursă nesecată de mai noi şi mai vechi subiecţi pozitivaţi sau pozitivabili, aşa încât, zilnic, cele vreo 3500 de teste pot fi aplicate aceleiaşi mâini de oameni (medici, asistente, diasporeni verificaţi când încep să strănute sau când se apropie finalul carantinei…)

56. (Tot) ca o curiozitate personală, bazată de această dată strict pe propria-mi ignoranţă în materie, aş vrea să-mi spună unul dintre specialiștii perindaţi pe la televiziuni dacă treaba asta cu „pacienţii asimptomatici” se manifestă şi în cazul gripei sezoniere sau e ceva specific noului coronavirus. Implicaţiile răspunsului sunt evidente, zic, chiar dacă nu şi neapărat relevante în cazul de faţă. Vreau doar să mă lămuresc cât de „altfel” e croncobaurul cel nou, comparat de unii mai degrabă cu HIV-ul decât cu gripa.

57. Aş vrea şi eu să ştiu o chestie aproximativ (i)legală. Dacă, de pildă, prin următoarea ordonanţă (militară?!) înţelepţii de la conducerea ţării îşi asumă drept greşeală şi modifică intervalul în care cei peste 65 de ani pot ieşi din case, fie prelungindu-l, fie mutându-l (mai de dimineaţă), oamenii care au fost amendaţi în baza precedentei (în fine, deocamdată actualei) prevederi (stupide) rămân cu paguba?! Aşa cum unii au fost amendaţi că n-au completat ora ieşirii, rubrică aflată într-un tip de Declaraţie aflat în vigoare mai puţin de două zile. (Iar exemplele pot continua la nesfârşit, dat fiind că, aşa cum mai remarcam la un moment dat, cam jumătate dintre prevederile fiecărei noi ordonanţe rectifică prevederile precedentei.)

58. Nu ştiu ce mai face zilele astea DNA, de pildă, sau Parchetul (Militar?), însă, dacă ar fi după mine, cineva ar trebui să cerceteze actuala conducere a ţării nu doar pentru „zădărnicirea combaterii bolilor”, ci de-a dreptul pentru facilitarea transmiterii lor, ce-i drept, mai degrabă din culpă (recte prostie şi incompetenţă), decât cu premeditare. Şi nu mă refer doar la faptul că, la noi ca la nimeni, principalele focare „oficiale” de răspândire a coronavirusului sunt spitalele publice (cel puţin până la proba contrarie sugerată mai sus), aflate, desigur, în administrarea diferitelor autorităţi mai locale sau mai centrale, ci şi direct la Ordonanţa (militară?!) numărul 8, care, în afară de a conferi nişte libertăţi (de mişcare) celor zece pescari şi cinci apicultori de pe teritoriul patriei, care n-am înţeles de ce nu puteau fi asimilaţi şi până acum celor care aveau dreptul să meargă legal la lucru (precum gunoierii, jurnaliştii etc., cu adeverinţă ş.a.m.d.), şi de a interzice nişte exporturi de biscuiţi (dar nu în UE, după cum s-a precizat cam a treia zi, nu în acelaşi miez de noapte în care, conform tradiţiei pedelisto-peneliste, inaugurată cu setul de 25 de ordonanţe de urgenţă din timp de pace, ca hoţii, a fost scremut actul normativ), a… reamintit că pieţele rămân deschise pe durata stării de urgenţă, ceea ce, pe lângă mesajul mai degrabă strict publicitar la adresa acestor stabilimente – oricum îndoielnice, din punctul meu de vedere, „în plină pandemie” (sintagmă devenită aproape nostimă de atâta utilizare abuzivă, care a înlocuit celebra „în anul Centenarului…”), practic i-a trimis pe oameni la cumpărături, după cum s-a demonstrat cu prisosinţă în weekend. Iar dacă prin alte ţări au tot fost identificate momentele şi locurile „precise” de la/din care epidemia a izbucnit sau s-a extins – gen nu ştiu ce staţiune de schi din Austria, un meci de fotbal de Liga Campionilor din Italia şi altul de campionat din Anglia, o întrunire religioasă din Franţa… – la noi acestea (momentul şi locul) ar putea fi foarte bine aglomeraţia de sâmbătă din Piaţa Obor.

59. Tot la capitolul acesta, îmi exprim o dată în plus stupoarea legată de anumite magazine care continuă să fie deschise, cum altfel decât „în plină pandemie”. Aşa, de pildă, chiar şi într-o zi liniştită de vineri, singurii oameni printre care a trebuit efectiv să mă strecor în timp ce treceam chiar prin faţa magazinului Bucur Obor (aveam motive întemeiate şi Declaraţie în regulă), altminteri închis, au fost vânzătorii de la tarabele cu ziare şi cărţi, înşirate de-o parte şi de alta a trotuarului, care, alungaţi din gherete de căldură, ieşiseră şi stăteau la taifas între ei de la o distanţă, ce-i drept, „regulamentară” unii faţă de alţii, dar nu şi faţă de trecători (cumpărătorii nu se înghesuiau, fireşte).

Pe de altă parte (vorba vine, că e aceeaşi), ştiu din cea mai sigură sursă că… nemţescul Hornbach nu doar că e deschis (tot „în plină pandemie”), dar face şi încasări record, deşi eu nu m-am dumirit ce poate să completeze în Declaraţia pe proprie răspundere un cetăţean care se duce să-şi ia ziarul, o carte sau faianţă: bunuri de strictă necesitate?, îngrijirea bătrânilor?, mişcare individuală?... În schimb, ştiu din aceeaşi sursă sigură că, sâmbătă, la ieşirea din respectivul Hornbach, clienţii erau întâmpinaţi de poliţişti, care şi dacă se mai arătau îngăduitori pentru cine cumpărase un vas de toaletă pretextând că i s-a spart cel de-acasă şi nu are unde să se cace „în plină pandemie” sau riscă să-l inunde pe vecinul de jos, erau nemiloşi cu cei care luau parchet sau vinarom, ceea ce, însă, mă duce cu gândul şi la o mai amplă conspiraţie guvernamentală, prin care se urmăreşte – aşadar cu premeditare – încasarea unor sume cât mai mari din amenzi. Asta, desigur, dacă nu cumva este doar o nouă mostră a schizoidiei generale din societatea românească, împuţită încă de la cap(i).

În fine (la punctul acesta), am remarcat, din imaginile televiziunilor, că, în Piaţa Obor, cel mai mare aflux de oameni se înregistra nu în partea strict agroalimentară – altminteri, după cum am descoperit citind cu atenţie Ordonanţa 8, oarecum reglementată, în sensul că ar fi admişi acolo doar cei cu certificat de producător, deşi, tot din imaginile TV (că eu nu calc în pieţe din principiu), am văzut că abundau… bananele, şi presupun că nu era plin de cetăţeni din Columbia sau Ecuador –, ci pe la tarabele bişniţarilor, unde singurele produse de strictă necesitate sunt drojdia şi spirtul vândute la suprapreţ (tot conform reportajelor televizate), dar mai degrabă se „comercializează” vechituri gen şireturi deşirate, nasturi desperecheaţi, rulmenţi sparţi, baterii consumate, robinete ruginite, papuci rupţi şi şuruburi cu filet tocit. (Ca o vagă scuză pentru guvernanţii noştri, am constatat că şi ai altora sunt la fel de idioţi, în Italia, de pildă, vorbindu-se de redeschiderea… librăriilor, deşi nu-mi imaginez că vânzarea de cărţi este principalul motor al economiei peninsulare, domeniul de activitate cu ponderea cea mai mare în PIB.)

60. De altfel, am senzaţia tot mai acută că actualii guvernanţi sunt în stare să nu precupeţească nimic, inclusiv vieţile noastre, doar pentru a nu-şi pierde vajnicii susţinători imberbi tefelişti şi a nu fi acuzaţi de aceştia că s-au bolşevizat, că acţionează la fel ca „ciuma roşie” etc. Dintre nenumăratele exemple care mi-au tot ieşit în cale urmărind ştirile zilele astea, acum îmi vin în minte doar (însă voi adăuga pe măsură ce-mi vin şi altele) faptul că au simţit nevoia să se năpustească brutal cu tăierile de salarii, şomajul tehnic etc. şi asupra bugetarilor, pentru a nu fi suspectaţi că-i favorizează, ca „stânga” pesedistă, sau relaxarea pe care nu ştiu cum s-o mai – simultan – propovăduiască şi dezmintă, cu privire la sărbătorile pascale, grăbindu-se să anunţe că n-ar mai fi chiar aşa intransigenţi când vine vorba de ouă, carne de miel şi cozonaci duse/dusă/duşi la rudele vârstnice (de parcă Paştele ar fi o festivitate preponderent culinară), tot de teamă să nu-şi piardă susținătorii „de dreapta”, ştiut fiind, nu-i aşa?, că doar comuniştii marginalizează evenimentele religioase, împiedicând oamenii să se ducă la biserici. Asta şi fiindcă, altminteri, inevitabilele comparații cu alde Dăncilă nu le sunt întotdeauna vădit favorabile, date fiind lacunele de alfabetizare ale lui Despescu şi, mai ales, Vela, căruia uneori, când apare el cu alaindelonul lui de piele și morga aia de ofițeraş de operetă, aidoma lui Mihai Lupoi din timpul Revoluţiei, am impresia că i-a schimbat cineva foaia sau prompterul cu a(l) lui Raed Arafat, fiecare din ei fiind obligat să citească în limba maternă a celuilalt (sirianul, însă, se descurcă perfect în ambele). Sau poate că vor să ne scoată acum din case, cu vinovată complicitate, ca să le iasă lor cifrele fataliste avansate, despre morţi şi… răniţi, ca să nu poată fi acuzaţi că ne-au ţinut degeaba în arest la domiciliu, întru pauperizarea cetăţenilor şi îngroparea economiei ţării.

61. Ca unul care, conform cunoscuţilor mei salahori, „n-a muncit o zi în viaţa lui” (în sensul „cu cârca”, săpând şanţuri sau bătând cuie, deşi jumătate de armată am fost la muncile câmpului, lucrând via, culegând caise, piersici şi strugurii copţi între timp, depănușând porumbul etc., iar apoi am fost „încadrat” chiar într-o uzină socialistă, ce-i drept, la un „centru de calcul”), aş fi poate cel mai îndreptăţit să-i dispreţuiesc pe cei plecaţi zilele astea la muncă (agricolă) în Germania „pe nimic”, „ca nişte sclavi”, „în condiţii umilitoare” etc., aşa cum fac… alţi oameni care n-au muncit cu adevărat, jurnaliştii, analiştii şi politicienii (de opoziţie), însă eu îi socotesc, dimpotrivă, chiar pe aceşti acerbi cârcotaşi din urmă pur şi simplu nişte retardaţi, care nu înţeleg, măcar prin empatie, la fel ca mine, dacă nu în urma propriilor experienţe de răsfăţaţi ai sorţii, cum e să nu ai un ban în casă, dar să trebuiască să-ţi întreţii familia, să-ţi plăteşti facturile… etc. (că doar cititorii mei nu sunt aşa imbecili ca ăia de la televizor, să le înşir exemple pe trei pagini completate cu ilustraţii). Ba, ca să fiu sincer, ieri m-am simţit chiar oarecum mândru când am auzit că prin presa nemţească românii sunt lăudaţi, socotiți drept oameni care muncesc mult şi bine, aşa cum, în paranteză fie spus, şi ca o nouă dovadă de schizoidie a multora, chiar bombănitorii amintiţi susţin cu mândrie patriotardă despre „noi, românii”, în alte condiţii, când, de pildă, ne-am dori ca aceiaşi nemţi, sau alţii, să-şi deschidă tot felul de reprezentanțe în draga noastră ţărişoară, dar, ai naibii, se duc la cehi, polonezi, unguri sau (chiar) bulgari.

SCHIZOIDIA ÎNGROAPĂ ROMÂNIA

... 53. Cea mai elocventă (şi mai recentă, dacă ar mai conta) demonstraţie că rata de răspândire a schizoidiei în societatea românească o depăşeşte cu mult pe cea a coronavirusului, frizând generalizarea, este modul cum a fost tratat subiectul aglomeraţiei create ieri în parcarea (?!) aeroportului din Cluj de către nişte bieţi cetăţeni care plecau la muncă (sezonieră) în Germania.

Aşadar, pe de-o parte, fireşte că desfăşurarea evenimentelor a încălcat, pe lângă cele de bun-simţ, toate normele stabilite prin ordonanţele (militare?!) emise în ultimele trei săptămâni, fapt pentru care se fac vinovaţi/vinovate nu atât (sau doar) (dez)organizatorii privaţi, indiferent cine ar fi ei, cât (sau ci şi) (mai ales) autorităţile de toate rangurile, centrale şi locale, care, la cât de uimite se arătau de ceea ce s-a întâmplat – respectiv îmbarcarea a mii de oameni în zeci de autocare sau sute de microbuze ce s-au deplasat fie în lungi coloane, imposibil de ratat de către cohortele de agenţi vigilenţi de la toate instituţiile militarizate ale naţiunii, cărora nu le scapă nici o bătrânică pe jumătate paralizată ieșită din casă fără Declaraţie să-şi cumpere o pâine, fie separat, într-o mişcare aproape browniană pe teritoriul, cică, a vreo jumătate de ţară, inclusiv prin zone chipurile carantinate, astfel încât măcar unul sau două (dintre autocare sau microbuze) ar fi trebuit să ridice suspiciuni la vreun filtru – m-au făcut să fiu recunoscător sorţii că era vorba doar despre nişte amărâţi paşnici, aflaţi în căutarea unui loc de muncă în străinătate, şi nu despre nişte trupe paramilitare, cu bagajele doldora de aruncătoare de grenade şi mitraliere, care să pună stăpânire pe aeroportul măreţei metropole a vajnicului Boc şi să iniţieze cine ştie ce acţiune teroristă de mare amploare.

Pe de altă parte, însă, fix aceiaşi indivizi, în general jurnalişti și/sau analiști, care de când a început pandemia ne explică aproape zilnic ce bine pregătiţi sunt nemţii, care, de pildă, chiar şi spre deosebire de americanii nevoiţi să folosească un aparat pentru respiraţie artificială la doi pacienţi, au, dimpotrivă, vreo trei aparate pentru un singur bolnav şi oferă deja asistenţă celor din alte ţări, se arătau acum uimiţi şi se dădeau de ceasul morţii că acolo sunt pe cale să „repornească economia” şi să facă angajări masive, inclusiv de românaşi care să le culeagă sparanghelul, în timp ce sărmanii de noi suntem obligaţi (prin ordonanţe militare) să rămânem ascunşi de covid prin apartamente, privind cu groază către clanţele de unde poate sau nu să sară pe noi, conştienţi că dacă ne muşcă ar fi mai înţelept să ne pregătim direct de îngropăciune sau crematoriu decât să ne mai chinuim degeaba şi prin spitalele ca de pe vremea Inchiziţiei, ca să ajungem tot acolo.

În fine, pe de o a treia (carevasăzică parte, că n-a stabilit nimeni că tre’ să fie doar două), vedeam aseară tot nişte (mulţi!) jurnalişti/analiști (erau şi nişte politicieni, dar de la ei n-am nicio pretenţie) care se aoleau, în plus, că după ce i-am carantinat şi i-am îndestulat regeşte prin – vezi Doamne – hoteluri de patru stele, pe banii noştri, ai românilor statornici pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, pe diasporenii întorşi de frica „virusului ucigaş”, nerecunoscătorii pleacă acum înapoi, de parcă cele 14 zile de izolare forţată ar fi fost un angajament semnat de ei pe viaţă, sau măcar pe o (lungă) perioadă (bine) determinată, cam cum e cu bursele prin instituţiile de învăţământ superior (occidentale), care te obligă să rămâi un timp şi ca angajat în domeniul respectiv după ce termini studiile, şi n-ar mai fi avut dreptul să se întoarcă de unde au venit când lucrurile se mai linişteau pe-acolo (indiferent când, deci şi mai curând decât se aştepta cineva, cum e cazul Germaniei) sau de parcă era păcat ca, după ce am cheltuit atâta cu ei în carantină, să nu mai cheltuim de zeci de ori mai mult şi cu ajutoarele de şomaj, în loc să ne bucurăm că am scăpat de o povară (fiscală) şi că, odată îmbogăţiţi în pribegie (să-i ajute Dumnezeu!), vor trimite bani la familiile din ţară sau se vor întoarce să-i cheltuie personal, mai ales că vorbim, totuşi, de nişte lucrători în agricultură, deci sezonieri, nu de unii plecaţi definitiv (cel puţin în principiu).

Cât despre ce ar fi fost bine să facă autorităţile noastre nu pentru a le interzice să plece (cum păreau unii convinşi că ar fi trebuit, crezându-se în minţile lor, fie şi neruşinat de tinere, pe vremea lui Ceauşescu), ci pentru a-i stimula să rămână în ţară, oferindu-le condiţii şi salarii mai bune, e cu totul altă discuţie, pe care ar trebui să o aibă premierul Orban cu următorul ministru al Agriculturii, după ce-l dă afară din guvern în şuturi pe actualul, un fel de fost ministru al Sănătăţii la pătrat în privinţa indolenţei şi a incapacităţii de a lua vreo măsură, nu mai departe de ieri recunoscând aproape cu subiect şi predicat (ar fi făcut-o până la capăt dacă nu era întrerupt de un jurnalist obedient sau doar nepriceput) că e absolut degeaba acolo, fiindcă totul în agricultură e privatizat şi nu are alte pârghii decât să recurgă la „apeluri către” şi „îndemnuri la”.

Ce voiam să spun… Halal de ţara în care oamenii nu doar că nu sunt de acord unii cu alţii, dar nu mai e nici fiecare cu sine însuşi!


P.S. aka L.E. aka ACTUALIZARE: Cum bine observa (şi) altcineva, exact în spiritul celor de mai sus, cam tot cei care se văitau că vin diasporenii peste noi, cu covid cu tot, boceau acum cu lacrimi de crocodil de săreau cămeşele de pe ei că… pleacă bieţii românaşi să fie exploataţi prin cele străinătăţiuri de capitalişti veroşi, mâncători de sparanghel.

La care aş adăuga că după ce (zeci de) ani de zile ne-am plâns cu toţii că suntem discriminaţi şi nu ne dau nemţii şi francezii şi englezii (cu ăștia s-a rezolvat) şi… aşa mai departe drept de muncă pe teritoriile lor, acum ne plângem că ne pleacă elitele agricole să lucreze gliile altora!

CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ…

... 52. S-o luăm altfel: Dacă omuleţul acela cu înfăţişare caraghioasă şi nume imposibil de pronunţat (corect) sau de scris (indiferent cum) din fruntea OMS, dimpreună cu colegii lui de-acolo şi cu „experţii” în sănătate (publică) de pretutindeni, inclusiv de la noi, ar fi ştiut încă măcar de la începutul pandemiei (deci nu neapărat de când era o „amărâtă” de epidemie de gripă liliachie dintr-un judeţ al Chinei) secretul (profesional al) lui Polichinelle că un om (bolnav) care vorbeşte cu precipitaţii sau de-a dreptul strănută într-o mască chirurgicală sau baremi într-un fular sau o batistă ţinută în permanenţă la gură (cu un elastic) nu scuipă în faţa unuia sănătos, şi ar fi (cel puţin) recomandat, ca acum, după săptămâni întregi, purtarea unui astfel de… dispozitiv (fie şi improvizat) pentru oricine se duce la un cabinet medical sau într-un spital (dacă la farmacie, în supermarket sau la metrou, ori de-a dreptul pe stradă, ar fi părut excesiv, iar unor mari epidemiologi şi infecţi-onişti de pe la noi literalmente ridicol, după cum s-au şi exprimat în repetate rânduri) nu cumva am fi putut evita cazuri de tipul „Gerota” (sau Suceava, sau Timişoara, sau Deva…), când cetățeni care nu ştiau că sunt purtători ai virusului l-au răspândit fix printre cadrele medicale la fel de competente ca şi confraţii lor de la vârful instituţiilor abilitate? Ca să fiu sincer, încă din primele zile eu unul mi-am pus la păstrare una din puţinele măşti găsite prin casă, în eventualitatea – după mintea mea, foarte probabilă încă de pe-atunci, mai ales că văzusem în Coreea de Sud, la o competiţie de patinaj, că toată lumea din sală, inclusiv organizatorii, copiii care adunau florile şi jucăriile de pluş aruncate pe gheaţă etc., purtau, spre deosebire de concurenţi, şi mă gândisem că e o măsură obligatorie tocmai pentru protejarea acestora din urmă, nicidecum dintr-o grijă egoistă a fiecăruia de a nu se molipsi de la ei – că la un moment dat se va da o ordonanţă (militară?!) sau ceva prin care să nu mai ai voie să ieşi din casă, ori măcar să intri în orice magazin, dacă nu ai una, chit că, de la un alt moment dat, ar fi devenit doar de formă, hărtănită, jigărită, spălată (sau nici măcar) de zeci de ori, subţiată, cu elasticul lăsat şi aşa mai departe.

53. Pe la începutul pandemiei, circula pe Facebook o glumă făcută de francezi, conform căreia tabelele acelea statistice cu cazurile de coronavirus semănau cu clasamentele de la Eurovision, cu diferenţa că Franţa era plasată pe primele locuri. Nu ştiu dacă de-acolo s-au inspirat jurnaliştii (de la noi), dar personal nu înţeleg de unde frenezia cu care anunţă zilnic că „Italia a depăşit China” la numărul de cazuri, „Spania a depăşit Italia”, „SUA vin tare din urmă şi tocmai au egalat Franţa” etc. Cifrele goale, comunicate sec, nu sunt suficient de relevante şi înspăimântătoare, sau ce?

54. Uimit să descopere că românii mai mor – inclusiv, poate, de COVID-19 – şi prin paturile lor de-acasă, înainte să apuce să fie exterminaţi în cele din spitalele noastre ca vai de mama lor de guvernanţi de toate culorile politice, domnul Raed Arafat, anunţat că trupul neînsufleţit al unei femei zăcuse ore în şir într-un bloc fără ca nimeni să ştie cum să procedeze cu el pentru a nu răspândi infecţia (deocamdată nu prea par să ştie nici „profesioniştii” din unităţile medicale!), bâiguia aseară la o televiziune ceva despre „procedurile” pe care firmele de pompe funebre, lăsate sau nu deschise prin ordonanţele (militare?!) din ultima vreme, ar fi trebuit să le afle probabil de pe net, din propria lor curiozitate, de vreme ce autorităţile nu s-au preocupat decât de partea cu izoletele şi transportul celor încă vii spre spitale şi al celor (sau aceloraşi) decedaţi (între timp) acolo către locurile de odihnă veşnică. Aştept, prin urmare, o nouă ordonanţă (militară?!), care, pe tipicul ultimelor 6 din 7, să îndrepte scăpările celor precedente.

55. Sincer să fiu, n-am gustat nici măcar filmuleţele „nostime” sau „emoţionante” postate pe reţelele de socializare de către medicii şi asistentele de prin Italia sau Spania, poate ca defulări după săptămâni întregi cu mii de noi cazuri raportate zilnic (şi care filmuleţe oricum îmi dau senzaţia că bieţii de ei şi-au pierdut literalmente minţile, de se apucă să se zbenguie pe culoarele spitalelor sau să cânte prin saloanele cu oameni intubaţi), ori de cei din China, prilejuite de… sfârşitul epidemiei, când închideau, cu o voioşie impusă probabil prin ordinele Partidului, spitalele temporare, aşa încât cu atât mai deplasate mi se par cele de pe la noi, când necazurile şi „epuizarea” cadrelor medicale nici n-au început bine. Văzând aseară o asemenea producţie pastișată după cele occidentale de personalul de la „Victor Babeş”, nu am putut să nu mă întreb dacă filmările fuseseră făcute tocmai pe când primii români mureau de COVID-19, inclusiv prin saloanele de-acolo, şi dacă nu cumva zburdalnicele asistente care se filmaseră şi postaseră sunt tocmai cele care s-au infectat cu coronavirus în timp ce, cu zâmbete încă largi pe chipuri şi cu minţile la sutele de like-uri anticipate din partea cititorilor, îşi dădeau jos neglijent echipamentele de protecție la sfârşitul sesiunii „cinematografice”. Zău că n-aş vrea să intru pe mâna unor asemenea personaje cu vocație mai degrabă artistică decât medicală.

56. Dintre simptomele de COVID-19 chipurile DISTINCTIVE, descrise de cei care (pretind că) au avut boala şi s-au vindecat, mi-a atras în mod special atenţia unul, menţionat unanim şi cu insistenţă, şi anume „oboseala cronică”. Trecând peste faptul că unul dintre (ne?)fericiţii care au scăpat deja de griji povestea ceva de genul „într-o dimineaţă m-am trezit cu o oboseală cronică”, sau peste amănuntul personal că eu mă simt obosit, literalmente „cronic”, cam de pe la vârsta de 7 ani (respectiv de prin clasa întâi, că până atunci eram, dimpotrivă, neobosit şi neastâmpărat, conform relatărilor de mai târziu ale mamei), ţin să le atrag atenţia tuturor celor care nu au avut în viaţa lor măcar un guturai, că fix aşa, printr-o mare oboseală, descrisă alteori drept „sfârşeală” sau „moleşeală”, se manifestă… febra (măricică), de unde şi nevoia simţită de cei suferinzi de a sta în pat, în loc să zburde prin casă ori pe-afară. Cu lipsa mirosului sau a gustului e altceva, chiar or fi specifice, dar oboseala, şi mai ales „cronică”, nu e, aşa că nu intraţi în panică.

MORTUL E DE VINĂ!

51. După ce pe la debutul epidemiei de coronavirus (şi) în România ne-am revoltat cu toţii şi i-am înfierat cu mânie proletară pe cei care nu recunoşteau că au călătorit prin străinătate, inclusiv în ţări nedeclarate încă (iar unele nici acum) „zone roşii”, gen Israel, acuzându-i, dimpreună cu autorităţile, că au infectat spitale întregi (vezi „cazul Gerota”) cu medici destoinici (deşi eu n-am prea înţeles nici până acum care ar fi trebuit să fie procedura corectă, pentru că şi dacă ar fi recunoscut încă de la intrarea în unităţile medicale respective, sau când se trezea cineva să-i întrebe, tot ar fi apucat să infecteze pe câte unii…), a urmat situaţia de la Spitalul Judeţean Suceava, care – în ciuda faptului că nu mai departe de ieri l-am văzut pe noul şi, din punctul meu de vedere, tot mai puţin demnul de încredere ministru al Sănătăţii condamnându-i tot pe localnicii de rând, care chipurile n-ar respecta izolarea la domiciliu! – a dovedit fără putinţă de tăgadă incompetenţa autorităţilor locale, centrale, managerilor şi personalului sanitar, care riscă să îmbolnăvească un oraş întreg.

Bomboana de pe colivă a reprezentat-o, însă, ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile nicăieri altundeva decât la unităţile de elită în domeniul bolilor infecţioase din Bucureşti, Spitalul Victor Babeş şi Institutul Matei Balş, care au raportat (deja!) infectări ale unor cadre medicale, în ciuda faptului că responsabilii de-acolo nu s-au plâns până acum nici de lipsa materialelor de protecţie şi nici nu pot da vina pe pacienţi, de vreme ce cu asta se ocupă, iar dacă nu era COVID-19, cică un fel de gripă mai păcătoasă (cum continuă să susţină unii specialişti), ar fi fost EBOLA, SARS (1) sau cine ştie ce alt virus cu adevărat ucigaş, care ar fi ameninţat, poate, întreaga omenire, doar pentru că minunaţii medici de-acolo n-au învăţat încă să-şi dea jos în condiţii de siguranţă măştile, vizierele şi/sau salopetele.

Aşa că să nu mai aud pe nimeni (din rândul autorităților sau „profesioniştilor”) îndrăznind să-i acuze tot pe oamenii obişnuiţi (pe principiul neaoş „mortul e de vină”), indiferent câte ar fi de reproşat şi la adresa acestora, că doar români suntem cu toţii şi ne ştim prea bine metehnele.